◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Lucian Gruia. „Brâncuși pe calea desăvârșirii”

 „Brâncuși pe calea desăvârșirii” este a șasea lucrare dedicată de hermeneutul Lucian Gruia (poet, prozator, eseist, critic și istoric literar) celui ce îndeobște este cunoscut drept „părintele sculpturii moderne”, după: „Universul formelor lui Brâncuși” (2001), „Brâncuși – repere și interferențe” (2001), „Momentul revelației în Templul brâncușian al eliberării – de ar fi fost să fie…” (2004), „Comentarii la exegeza brâncușiană – recenzii” (2012) și „Brâncuși și reveriile materiei” (2014). Dacă mai adăugăm comunicările susținute la diferite simpozioane locale și naționale ori în cadrul Academiei Române, secțiunea de filosofia istoriei, îndeosebi la Institutul de Filosofie al Academiei Române, am putea realiza exact că, dincolo de alte „iubiri” ale interpretului („Lucian Blaga, universul clepsidră și matricea stilistică – 2019, „Triptic spiritual : Eminescu, Blaga, Brâncuși” – 2008), Brâncuși constituie un permanent prilej de meditație și abordare în registre eseistice cât mai originale.

Recenta culegere de eseuri cuprinde un triptic interpretativ dispus în trei „capitole”, mai exact studiile „Brâncuși demiurg”, „Brâncuși pe calea desăvârșirii” și „Coloanele brâncușiene, trepte pe calea desăvârșirii”, dezvoltându-se așadar unul din altul și completându-se ca atare.

Primul eseu, „Brâncuși demiurg” dezvoltă ideea că întreaga sculptură brâncușiană nu este decât metamorfoza unei singure forme plastice – ovoidul, urmărit în variile ipostaze ale statuarei, de unde o altă idee privind materializarea unei „mitologii cosmologice” pe triada: oul primordial – țestoasa (imago mundi) – axa lumii. Ba mai mult, materializarea formelor plastice brâncușiene ar avea ca prototipuri ființe reale, „după modelele platonic și biblic”…

Ideea că morfologia sculpturală brâncușiană ar avea la origine „ovoidul” circulă în exegeza brâncușiană. Iată, recent am comentat lucrarea dnei Suzana Holan, cercetător vreme de două decenii la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele și alte două în calitate de redactor și tehnoredactor la Editura „Anima”, clujeancă de origine dar retrasă azi la Baia Sprie, ilustrând deopotrivă un esprit géométrique și esprit de finesse . Dsa ne trimite cartea„Cultura minții și cultura sufletului”(Editura Anima, București, 2021, 376 p.) în care dedică vreo câteva studii lui Brâncuși, felului în care l-a cunoscut/ asimilat și interpretat în perspectiva unei „Românii profunde”, marcă identitară apărată cu probitate și sârg. (cap. „Despre Constantin Brâncuși”).

„Totul începe cu începutul” la Brâncuși, scrie dna Suzana Holan în  eseul „Marea petrecere”, căci mai întâi au fost Somnul, Muza dormind și Capul de copil dormind, toate forme ale OVOIDULUI, „un ovoid neștiutor de sine, asemenea ovoidului cosmic matern” (ca în Sculptura pentru orbi – o totală nediferențiere). Din acest ovoid „vor izbucni mai târziu entuziasmele adolescentine”, avântându-se apoi spre absolutul înalt Păsările măieste. Dar, din ovoiul inițial, mai întâi au fost: Nou născutul, apoi Țipătul, pe urmă Păsăruica („ovoidul deja ridicat în capul oaselor și retezat ușor de o primă apăsare a lumii”). Și abia pe urmă vor veni Păsările, de la „Măiestre” la „Păsările în spațiu” (în marmoră albă, neagră și bronz), o serie întreagă de-a lungul căreia Brâncuși stilizează necontenit, mergând pe esențializare, pe „dematerializare” până la ideea de zbor, de ridicare filiformă în absolut…

Interpretată astfel întreaga statuară brâncușiană nu ar fi decât „povestea petrecerii”, săpată în piatră, exprimând așadar o poveste a „vârstelor”, până la Coloana fără sfârșit ale cărei elemente ar aminti de „Torso de tânără fată”, verticalitatea fiind a acelei „Torso de băiat”.  „Căci cerul și pământul, yang-ul și yin-ul, masculinul și femininul nu se separă decât ca să își caute, apoi, cu înfrigurare, unirea într-un tot, ca să se reîntâlnească în încleștarea dramatică a unui cuplu de contrarii în: Sărut. Și de aceea coloana devine Coloană a Sărutului…”

Este aceasta o interpretare sui generis, opera statuară a lui Brâncuși având o altă cronologie, de la sculptura figurativă a începuturilor (busturile „Gheorghe Chițu”, „Carol Davila”, apoi „Laocoon”), la anul marii cotituri din 1907 (Sărutul, Rugăciunea, Cumințenia pământului), iar de aici la opera esențializărilor morfologice, la hieratica atelierului său de o fascinantă și indimenticabilă modernitate. Desigur, nu negăm o viziune ascensională a lumii sculpturale brâncușiene, de la ideea increatului sugerată de ovoidul „Începutul lumii”, la diferite ipostaze ale ridicării pe verticală, năzuind către absolut, către o cériște de idealitate și transcendență.

Interpretată astfel, ca „istorie a stărilor sufletești prin care trece omul de-a lungul vieții sale” dar și ca „apariție, exprimare și dispariție a unei idei”, cum se face – își pune întrebarea autoarea – „că viața și ideea au evoluții paralele?!” De bună seamă că procesul creației este un proces „similar” vieții oricărei creaturi. Însă pentru Brâncuși nu materialitatea „contează” (el modelează concretul, dar într-o anumită perspectivă, a de-materializării și reliefării simbolice trans-imaginale), ci ceea ce e dincolo de aceasta, sufletescul, esențialul, spiritualul.

Cât privește Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, realizat în anii 1937-38, cu sprijinul Ligii Femeilor Gorjene în fruntea căreia se afla prezidenta Arethie Tătărescu (soția prim-ministrului liberal, 1934-37), autoarea socotește că „neîntrecutul sculptor” a imaginat „o Cale lungă, o Cale a Eroilor lungă, o cale ce pleacă de la Jii, de la o masă joasă și rotundă precum cea de acasă, dar făcută spre veșnică amintire, nu din lemn, ci din piatră – precum cea din casa lui de la Paris, de lângă vatră [aceea era de ipsos, n.n.]. A închipuit pe urmă o cale ce trece mai întâi prin tihna locurilor dintâi, ale copilăriei din ogradă, spre a ieși apoi pe o poartă, pe o poartă ce este doar a plecării, și nicidecum a revenirii – nicidecum a vreunei reveniri în triumf, pe sub un arc de triumf – înapoi acasă. O cale ce merge apoi până la acel zăvoi [locul viran, cu fân, de la marginea  urbei, de dinaintea cazarmelor, situat la capătul drumului care cotește spre cimitirele orașului: ortodox, catolic și al Eroilor, n.n.], unde ne e dat fiecăruia dintre noi – eroi sau ne-eroi – să ne ridicăm zvâcnind, cu eforturi zvâcnind, până la cerul nostru, până la acel petec de cer ce ni s-a dat pentru a fi ridicat, până la bolta ce avem fiecare nevoia – dar și obligația, poate – s-o ridicăm câte puțin mai sus, în viața asta a noastră.”

E în tot acest „parcurs de sanctuar” (Nina Stănculescu) un sens simbolic, de o anume ritualitate amintind de „ultima masă a Cinei Celei de Taină” și de trecerea, în Duminica Floriilor, a celui „mai exemplar dintre eroi, sărbătorit cu crengi de măslin, trecând prin poarta Ierusalimului (…), ridicându-se – de pe crucea sa – la cer… spre mântuirea noastră…”.

Iată de ce, venind din străfundurile spiritului uman (din miturile aurorale ale umanității, ar zice Mircea Eliade) și ale unei tradiții arhaice românești, Brâncuși devine pentru autoare unul din reperele „României profunde”: „Brâncuși are acces la profunzimile acelea din care izbucnesc ideile. Nu a fost superficializat de școli – nu și-a pierdut  sufletul originar, țărănesc, prin școlarizări «științifice», printr-o structurare a minții conform unor convenții. De aceea ajung operele lui esențe, de aceea ajung unele lucrări ale sale până la profunzimea simbolurilor religioase. De aceea este Pasărea măiastră, măiastră, pentru că știe de măiestria exprimării ideilor celor mai tainice…”

Iată și o frumoasă descriere a imaginarului Templu al Contemplării și Eliberării, cum l-a numit Ionel Jianou („temerar proiect” – Ion Pogorilovschi) pe care Brâncuși gândise să-l ridice la Indore (unde se va deplasa în decembrie 1937la începutul anului 1938), în memoria maharanei Sanyogita Devi de curând decedată, soția lui Yeshwanr Rao Bahadur, maharajahul care în 1933 cumpărase, la Paris, chiar din atelierul lui Brâncuși, o „Pasăre” de bronz șlefuit, comandând alte două „Păsări în zbor” (marmoră albă și neagră):

„Templul Iubirii pe care a fost vorba să-l facă undeva în India [sub formă de ovoid uriaș], urma să fie decorat cu patru  păsări uriașe [cele trei păsări străjuind urna cu cenușa maharaniei, n.n.], la care să nu poți ajunge decât printr-un bazin subteran, înot. Să ieși din ape – din apele inconștientului, ar fi spus Carl Gustav Jung -, la picioarele lor. Și de acolo, de jos, să le zărești pentru prima dată, ridicându-se înalte, spre cer. Adică, de fapt, spre cupola templului, care urma să aibă o singură deschizătură, sus de tot, o deschizătură într-așa fel făcută încât, atunci când pătrundeau razele soarelui prin ea, lumina să cadă tocmai pe capul, pe vârful câte unei Păsări, smulgându-i o bruscă strălucire, de parcă s-ar fi aprins.” (Brâncuși și Creația). Din lucrarea lui Ștefan Georgescu-Gorjan despre acest proiect (apărută postum grație Soranei Georgescu-Gorjan) aflăm că, sfătuindu-se cu inginerul-constructor al Coloanei, Brâncuși însuși i-ar fi spus, cu privire la mausoleul-ovoid: „Oul trebuia sa dea impresia că este depus pe iarba unei pajiști întinse, în fața Palatului maharajahului, ca și cum o pasăre misterioasă l-ar fi depus acolo, dispărând apoi spre înălțimile Himalayei.”

*

Am reprodus pe larg aceste idei, tocmai pentru că acestea l-au preocupat în cărțile sale și pe dl Lucian Gruia, brâncușiologul format sub autoritatea incontestabilă a primului doctor în estetica brâncușiană, regretatul Ion Pogorilovschi (1938-2009). Chiar ideea unui Brâncuși „demiurg”, creator de lume și univers o regăsim în culegerea „Brâncuși, artist-filosof” din 2001, apărută prin grija maestrului său la Fundația „Constantin Brâncuși” din Tg.-Jiu, înființată și condusă de regretatul poet și eseist Nicolae Diaconu. Motto-ul capitolului reproduce celebra formulare a poetului Karl Sandburg: „Brâncuși a vrut să-i semene lui Dumnezeu și i-a reușit pe deplin acest lucru”, adică, cu cuvintele autorului nostru: „orice creație artistică tinde să reitereze, fragmentar sau cvasi-integral, facerea lumii”. Interpreții artei lui Brâncuși au remarcat, de-a lungul timpului, atât aspectele cosmogonice ale statuarei brâncușiene, de la „ovoidul pur” (Începutul lumii) la „arborele cosmic / axis mundi (Coloana fără sfârșit), precum și viziunea artistului asupra „destinului tragic al omului în existența sa efemeră”, de la „Copilul în lume (Micuța franțuzoaică + Coloana + Cupa), la Ansamblul monumental de la Tg.-Jiu și proiectul Templului eliberării de la Indore… O primă exegeză hermeneutică în acest sens a făcut-o Ionel Jianou, aceluiași subiect dl Gruia dedicându-i cartea „Universul formelor lui Brâncuși” (2001). Considerându-l cunoscător al doctrinelor inițiatice (artistul avea în biblioteca sa „Marii inițiați” a lui Edouard Schuré), autorul încearcă o „ierarhizare” a semnificațiilor hieroglifice atribuite preoților egipteni (propriu, figurat și transcendent), decodificând astfel „universul brâncușian”, de la ipostaza inițială a „Oului” /„Ovoidului”, la „Țestoasa” (=imago mundi), iar de aici la „Coloana cerului”, simbolizând o „axis mundi”, căreia îi pot fi asimilate Coloanele sărutului și Cariatidele, precum și atâtea „aspecte columnare” (Adam și Eva, Spiritul lui Buddha, Socrate, Platon, Plata exotică, Torsul de băieți și fete, chiar Păsările în văzduh etc.). Întrebându-se dacă există în universul brâncușian o sculptură care să marcheze „tocmai momentul spargerii ovoidului/ carapacei țestoase și înălțarea lor prin Coloana Cerului”, dl L. Gruia consideră că acest „moment” îl ilustrează „Portretul doamnei L (éone) R(icou)”, în care am regăsi „extrem de clar cupele/ calotele ovoidale și axa lumii realizată printr-o succesiune verticală de ovoide alungite”, precum în „Socrate” și „Platon/ Micuța franțuzoaică”!… De asemenea, Ansamblul de la Tg.-Jiu este, tot în această perspectivă, supus unei duble perspective. „a defunctului și a noastră” (evenimente ilustrate de „Masă” – „Poartă” – „Coloana nesfârșită”), de la „părăsirea lumii” la „drumul ascensional spre contopirea cu absolutul”, ideea eliberării, ca moment al revelației supreme, existând în proiectatul Templu de la Indore (cu toată arhitectura lui ideatică vizând transcendența).

Mergând mai departe, autorul crede că Brâncuși demiurgul creează după „modelul genezei biblice”, vizând o lume a ideilor pure, a prototipurilor ființelor terestre și celeste: „Brâncuși l-a imitat pe Dumnezeu și i-a reușit acest lucru”. Astfel, aidoma creatorului suprem în Zilele Facerii evocate de Biblie, Brâncuși a creat ființe menite a popula mediile de viațăposibile – de la ființe chtoniene (Animalul nocturn), la ființe „acvatice” (Peștii) și „amfibii” (Focile, Țestoasa, Pinguinii), iar de la acestea la ființele „terestre” (oamenii), apoi la ființele „aeriene” (Păsările măiestre și Păsările în văzduh) și chiar Himere, Vrăjitoare, Muze adormite… Și, ca într-un excurs poematic de natură creaționist-biblică, dl Lucian Gruia își desfășoară viziunea pe „Zile”, de la „Ziua întâi” (Începutul lumii), la Ziua a șaptea, când, împăcat cu sine, artistul-demiurg își contemplă creația, construind o „Scară la cer” pe care s-a urcat „în văzduhul de lumină divină și nu s-a mai întors niciodată”…

Hermeneutică poetică, desigur, care presupune că artistul nu a evoluat, de la busturile figurative din tinerețe, la simbolul ascensiunii în transcendent, ci el a avut, ca Dumnezeu, un plan, pe care și l-a dus la bun sfârșit, ceea ce-i atrage reproșul de a mitiza lucrurile, cam ceea ce s-a petrecut cu Eminescu, învăluit până la urmă de unii într-o religiozitate inabordabilă, transformarea într-o icoană la care să te închini și să nu mai cutezi a gândi, deci „a crede, nu a cerceta”!…

Al doilea studiu, „Brâncuși pe calea desăvârșirii”, pornește de la cartea lui Ion Spânu dedicată dramei „Meșterul Manole” a lui Lucian Blaga („Prolegomene la o nouă interpretare”), urmărindu-se „etapele” realizării creației artistice care ajunge la desăvârșire prin: jertfă, sacrificiu și suferință. Preluând ideea acestor „trepte” în realizarea creației, dl L. Gruia le aplică la creația lui Brâncuși într-o punctualitate demonstrativă care, parțial, este interesantă: închipuirea, plăsmuire/ imaginare, personificarea, detașarea/ moartea aparentă, jertfa/ sacrificiu/ suferința, dezvăluirea ființei nou create de artist, materializarea (7), serialitatea desăvârșirii” (8) și, în fine, a noua etapă, desăvârșirea care aduce „eliberarea de tensiunea creației, împăcarea cu sine, armonia interioară”. La care eseistul ar mai adăuga „ceva” – mântuirea. Pe baza acestor etape, autorul încearcă să ne convingă asupra unor etape ce s-ar regăsi ilustrate în sculptura brâncușiană, dezvoltând sugestiile din precedentul eseu.

Al treilea eseu hermeneutic, „Coloanele brâncușiene, trepte pe calea desăvârșirii”, se concentrează asupra acestor morfologii, relevând aspecte privind „semnificația Coloanelor”, evoluția motivului columnar și, evident, „versiunea desăvârșită” ca elogiu al eroismului gorjean în Primul Război Mondial. Interpretările ce s-au dat de-a lungul vremii Ansamblului sculptural de la Tg.-Jiu (biblice, inițiatice, spiritualiste, radiestezice etc.) sunt care mai de care deopotrivă interesante dar și năstrușnice, debordant imaginative, uneori plutind în abstractizări, calcule matematice, în general, încercându-se acreditarea unei opere „inspirate” de divinitate, a unui mister cu cifru dumnezeiesc etc. etc. Totdeauna pe noi ne-au lăsat reci astfel de broderii amatoristice, pretins exegetice într-o metodologie abstrus inițiatică, de geometrii și calcule fanteziste, sforăitor diletante, pe marginea operei brâncușiene… Visul columnar al lui Brâncuși, realizat la Tg.-Jiu în 1937, ar mai fi avut o ilustrare fără precedent în ideea unor zgârie-nori locuibili de forma Coloanelor până la 400 m înălțime în America (boala sculptorului din ultimii ani de viață l-a împiedicat să realizeze proiectul, deși inițial el îl propusese autorităților americane pe malul lacului Michigan (în China de azi, însă, asemenea proiect a fost materializat într-un zgârie-nori de formă columnară).

Cartea se sfârșeste cu câteva „Referințe critice”, datorate Elizei Roha (comentariul la „Brâncuși și reveriile materiei” din 2014) și Rozinei Vaum (la aceeași lucrare), cu considerații jungiene și heideggeriene, bachelardiene și gilbert-durandiene.

În totul, „Brâncuși pe calea desăvârșirii” este o recapitulare eseistică a unor mai vechi intuiții estetice privind statuara brâncușiană, reușind, în registrul unor reflecții de aleasă hermeneutică, să ne înfățișeze un „alt Brâncuși”, un artist demiurg și creator nu numai de lumi posibile dar și de ordine cosmică: „Conștient de importanța artei sale inovatoare, Brâncuși se îmbrăca la bătrânețe numai în alb și trona în atelierul său ca un zeu olimpian. (…) Iar ca să nu treacă nelumit pragul lumilor, s-a logodit simbolic, la senectute, cu fiica dramaturgului Eugen Ionescu, în cea mai pură tradiție populară românească. (…) După o viață trăită cu demnitate și într-o înaltă spiritualitate, se simțea aproape de Dumnezeu.”

Zenovie Cârlugea

Tg.-Jiu, 4-5 ianuarie 2022

 

Un comentariu pentru “Lucian Gruia. „Brâncuși pe calea desăvârșirii”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *