Despre BALADA COLȚULUI DE RAI ṣi FREAMĂTUL ANOTIMPURILOR, de Ștefan Doroftei Doimăneanu
Când vine vorba să scrii despre un bun prieten, aṣa cum îmi este Ștefan Doroftei Doimăneanu e ca ṣi cum te-ai face suplinitorul lui Sancho Panza cȃnd îṣi laudă seniorul.
De mai bine de 30 de ani ne cunoaṣtem (ṣi de atunci era poet) cȃnd umblam forfota de ajunsesem de poveste ṣi uṣor de recunoscut cȃnd intram în cȃrciumă unde clienţii permanenţi se bucurau sincer cȃnd ne vedeau ṣi exclamau “au venit băieţii care cȃntă ṣi recită frumos”.
Atunci risipeam timpul, acum nu ne mai ajunge, iar lui timpul îi este defavorabil ṣi insuficient fiindcă-i fură amintirile “din viitor” ṣi nici pentru moarte nu i-ar ajunge (“nici ca să mor, timpul nu-mi ajunge”) deṣi petiţii nenumărate a adresat divinităţii spre a-ṣi ameliora condiţia (“răvaṣele cu plȃngeri zac pe rafturi, /îngălbenind în aṣteptări deṣarte/cerul nu are timp ṣi face mofturi, /să-mi joace toată viaţa pe o carte”).
El care de cȃte ori a avut ocazia a cȃntat, acum trăieṣte “uimiri nefireṣti” ṣi răguṣeṣte tăcȃnd (“tot tăcȃnd răguṣesc”) impunȃndu-ṣi rigoarea celui care-i uimit de poezia pe care o păţeṣte continuu.
S-a născut în suspine de valuri izbite de ţărm (“m-am născut lȃngă ţărmul scăldat neîncetat/de valuri ce nu conteneau să suspine “) ṣi “încălţat cu galoṣi de nisip” a cȃṣtigat toate verile în copilărie, pentru ca la maturitate viaţa să-l facă să le cam piardă ṣi să-l determine să repare, măcar parţial, timpul verilor pierdute ṣi-n “Turnul vieţii” întocmeṣte pentru sine ṣi pentru prietenii săi “Jurnalul unui pierde vară” (“Balada colţului de rai”).
Este preocupat de condiţia umană ṣi ca un adevărat ṣef de personal (a lucrat ca ṣef la resurse umane la IMGB, unde eu eram inginer) explică în “Turnul vieţii” tipologia ṣi diversitatea firii ṣi a felului de a fi al indivizilor în general.
Nu-ṣi propune o anume temă pentru a scrie ṣi se lasă supus emoţiei scriind “de suflet ṣi din suflet”, făcȃnd rugăciuni către zei spre a-i determina să-i acorde măcar viză de flotant în “raiul iubirii” (din care a fost izgonit, dintr-o vină pe care nu ne-o mărturiseṣte) unde “de frumos îi mai e foame” ṣi unde, nu-i pasă, dacă de atȃtea mere i se strepezesc dinţii, fiindcă numai acolo-i posibilă contopirea (“Am spulberat din noi orice speranţă/acum suntem un trup arzȃnd lumină”).
După atȃtea veri pierdute, îṣi ascute simţurile ṣi percepe cu tot atȃta sensibilitate ṣi “Freamătul anotimpurilor”.
Ḯn “Cine sunt” se defineṣte ca fiind: “Sunt fiul paradisului/taina adȃncă a visului, necuprinsul gȃndului/vrăjmaṣul absurdului/candoarea surȃsului/hohotitul plȃnsului” dar ṣi “confidentul fetelor”.
Se îndeamnă asemenea lui Trumbull Stickney să-ṣi trăiască clipa cu ardoare ṣi generozităţi aproape imposibil de onorat (“Eu îţi ofer Luceafărul din baltă/tu îl aṣezi în părul tău bălai”) ṣtiind că viaţa nu mai are nimic din frumuseţea basmului (“Făt Frumos plictisit, a divorţat de Ileana”, “Idilele romantice se rătăcesc în cenuṣă, frumoasa adormită nu mai vrea să se trezească, cenuṣăreasa nu-ṣi mai aṣteaptă în uṣă/Prinţul îndrăgostit, pantofii să-i găsească”, deoarece “mustangu-naripat… îṣi plimbă prinţul putred prin aer… la zȃne de-o noapte” iar “bolnave, florilor le este dor de oameni” ṣi el poetul îṣi arde “gerul din suflet în ziua de-armindeni”).
Ștefan Doroftei Doimăneanu iubeṣte cu sinceritate totală dar ṣi cu îndoieli devastatoare (“Am vrut să ṣtiu de ce mă sfȃṣie tăcerea/Ḯn lăcrimarea clipei, cȃnd scapără trădarea, /Am vrut să ṣtiu de ce s-a însutit durerea/Și mi-a rămas o rană din care curge marea. //Am vrut să ṣtiu iubirea cu cine se iubeṣte, /Cȃnd o credem sedusă de anii rebegiţi, /Cȃnd sufletele noastre devin deja poveste, /Prin amintiri cu zȃne, cu pegaṣi ṣi cu prinţi. //Și am aflat de noi, de euri răzvrătite, /Sădind lăstari de-amor pe zȃmbete truncate, /Eu neavȃnd chemare la roluri fericite, /Tu o actriţă mută în drame deochiate.”) ṣi acum aflat în toamna bărbăţiei sale chiar are “Gȃnduri de toamnă” cȃnd i se pare că “spectacolul este deja la sfȃrṣit” ṣi că “spre toamna vieţii, gȃndurile/sunt mai puternice decȃt iubirea” deoarece “Ḯn sufletu (-mi) bolnav de clipele uzate”, “Cerul rănit, sătul de melodrame, /Ḯnspăimȃntat de nimeni ṣi nimic, /Trimite nesfȃrṣite telegrame, /ce-ajung la mine-n plete, pic cu pic”.
Este aproape romantic în “Epistolă amicală” (adresată mie) cănd la întrebările mele alege să aibă sinceritatea spovedaniei mărturisind că ochii albaṣtrii ai soţiei i-au fost faruri luminătoare pe drumul meandrat unde “Se preumblă prin dorul (meu) său deloc imunizat”, “mai fără de iubire, mai trist în biruinţă” ṣtiind că “Dumnezeu în ceruri l-ascultă ṣi notează” apoi “loveṣte sau parează”.
Toate acestea îl fac să se gȃndească ṣi la un testament (cu toate că Doamna în negru, nu-l place ṣi nici nu-l are în vederile ei în viitorul apropiat) numai aṣa, ca lucrurile să fie aranjate din timp.
Trecem cu vederea cele promise familiei ṣi vom comenta cele pentru alţi legatari (adică prietenii):
“Prietenilor ce au crezut în mine/Și forfota m-au însoţit pe înserat, /Le las puterea mea ṣi biruinţa/Și să mă ierte, că i-am mai ṣi certat. //Ḯi rog să-ṣi amintească ṣi de mine/Cȃnd vinul curge din butelci ṣuvoi, /Ḯntr-un tȃrziu, cu cofele-ncărcate, /Ne vom reîntȃlni în viaţa de apoi. /Pentru acei amici, ca lupii hămesiţi, /Ce se hrănesc cu suflete curate, /Le otrăvesc izvoarele iubirii, /Le las doar băutură ṣi păcate.”
Pȃnă la urmă e bine ṣi aṣa, drept pentru care eu vechi prieten îi mulţumesc ṣi îi promit că o să-i cercetez ṣi “Simfoniile”.
Ică Sălișteanu / UZPR