Noi, românii, trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru înainte vreme. E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri şi de a-l cultiva cu ajutorul virtuţilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate şi neastâmpărul creaţiei.
În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meşteşugul confecţionării hainelor, o ocupaţie a femeilor. Purtate de oameni în văzul tuturor, ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate, fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii şi mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale. Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.
După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, Adam şi Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor în decădere. Acum apare ruşinea, frica de Dumnezeu pentru neascultare şi ruşinea pentru goliciunea lor. Măsura pe care au luat-o a fost să-şi coase laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători, învelitori (şorturi) pentru a-şi acoperi parţial, cât se putea acoperi cu o cingătoare, organele sexuale (goliciunea), ceea ce nu era suficient.
Dumnezeu le-a făcut tunici – haine de piele – „însăşi pielea corpului pe care a ţesut-o omului la izgonirea din Rai’’. Tunica este o haină lungă, cămaşa, o îmbrăcăminte care se poartă direct pe piele şi acoperă tot trupul. Deci amândoi aveau îmbrăcăminte pentru a le acoperi cât mai complet corpul.
Aşadar, cu omul apare şi conştiinţa de sine a acestuia, ca şi dorinţa de relevare a universului, de contemplare a existenţei. În acest sens “apare cultura ca act al creaţiei omului, ea este însăşi esenţa omului, iar semnificaţia metafizică a culturii (port, folclor, dans, muzică) ţine de destinul creator al omului”. Deci, „omul este om doar dacă creează ceva”. (Lucian Blaga)
Structurile de autoritate şi reprezentare în creaţia lui Dumnezeu sunt: Dumnezeu, Hristos, bărbatul (soţul), femeia (soţia). Şi bărbatul si femeia reprezentau pe altcineva. Bărbatul pe Hristos şi femeia pe bărbat (soţ) (Geneza). Femeia este slava (gloria) bărbatului, partea strălucitoare a bărbatului. Aceasta trebuie să se vadă în felul în care se roagă, munceşte şi se îmbracă.
La început bărbaţii şi femeile aveau aceleaşi piese ale îmbrăcăminţii – tunica – un fel de cămaşă lungă aproape ca o rochie şi mantaua care ajunge până la glezne şi acoperă tot corpul peste care era cingătoarea – un brâu din piele, funie ori ţesătura. Brâul este deci simbol al păcatului şi al căinţei.
De-a lungul istoriei, îmbrăcămintea a evoluat, înmulţindu-se piesele componente şi devine costum.
În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.
Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse în gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata măiestrie a ţăranului român, atât în ornarea ţesăturilor şi a broderiilor cât şi în obţinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferenţiază în funcţie de anotimp, ocazii festive, vârstă şi sex, adaptându-se ocupaţiilor specifice fiecărei zone.
Femeia, cu pricepere şi măiestrie artistică, a făcut hainele din tot sufletul ei, nemuritor fireşte. A cusut fiecare frunză, floare, figură. Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lână brută la fir, la ţesătură. Fiecare împunsătură de ac trecuse prin zâmbetul, lacrima, dragostea ei. Cusătura descrie chiar ţinta finală – lumea fără dor. Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând protecţia purtătorului faţă de demoni.
Prin îmbrăcarea acestor haine numite populare, ale întregii populaţii, omul se îmbracă cu întregul univers (lume) „eu trăiesc în lume, dar şi întreaga lume e în mine”. Deci portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.
Folclorul era integrat în vechime într-un context socio-cultural care cuprindea toate faptele de viaţă din lumea satului. Omul muncea şi sărbătorea în colectiv şi în acord cu lumea.
Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.
Portul românesc, ca trăsături generale are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială, ornamentaţie şi cromatică. Aceasta unitate îi dă caracter de popular şi naţional.
Costumul naţional românesc – izvorât din sufletul ţăranului român are ca primă semnificaţie:
1. Semnificaţia goliciunii – adică îmbrăcămintea are rolul de a acoperi corpul uman – ca o cerinţă divină – şi apoi a-l apăra de intemperiile vremii, de aceea variază în funcţie de anotimp, fiind mai groasă iarna (ţesături de lână şi blană) şi cât mai uşoară vara (cânepă, in, bumbac). Ţesătura din cânepă ţine de cald iarna şi răcoare vara.
2. Semnificaţia socială – hainele exprimă starea socială a celui care le poartă faţă de ceilalţi. Diferenţa este dată de ornamentaţie, cromatică şi punctul de cusătură. Unele haine indicau profesiile – exemplu ciobanii, lucrătorii la pădure, muncile agricole – când costumul este simplu – faţă de cel purtat la sărbători ori la nunta. Brâul – cingătoarea – avea rol de a ţine strâns abdomenul şi rinichii. El înseamnă însă şi abnegaţie şi curăţenie sufletească, precum şi puterea de a învinge căderea spre ispită şi alte rele. Costumul popular indică şi vârsta purtătorului.
3. Semnificaţii magico-religioase. Costumul naţional românesc, prin lucrătură, ornamentaţie şi decoraţiile de pe haine, avea ca scop de a-i apăra pe cei care le poartă de fiinţele malefice, duhurile rele, dar şi de a le aduce noroc şi sănătate – având caracter apotropaic şi în acelaşi timp afrodisiac.
Deci, putem spune că în portul popular românesc se îmbină utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar între suflet şi trup, fără ca importanta unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilalt, iar românul creştin şi ortodox, creatorul şi purtătorul acestor haine, avea mereu în gând afirmaţia Apostolului Pavel: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.
Costumul popular, creaţie a ţărăncii noastre, ca parte a Sfintei Tradiţii, este martor al existentei noastre şi vorbeşte de sfinţenia locurilor şi a oamenilor ce locuiesc în aceste spaţii – rămâne ca un talisman al românismului de azi. El este pilon al identităţii noastre româneşti. Este legitimaţia noastră aici. Este o măsură pentru români ce vin din transcendent.
Prof. Pavel Panduru / UZPR