Motto:
„Cred că datoria oricărui diplomat român este să facă România cunoscută prin glasul lui Eminescu.” (Constantin Lupeanu)
S-a născut într-o vreme nebună, când cavalerii Apocalipsei dezlănțuiseră iadul pe pământ. La 4 august 1941, în Murgașii Doljului, Constantin Lupeanu dă binețe vieții. Era încă liniște. Încrâncenarea sângeroasă dintre oameni, transformați în neființe de Marele Război, se petrecea dincolo de hotarele țării ce se voiau reîntregite.
Mirificele plaiuri oltenești și oamenii locului, români neaoși din moși strămoși, gospodari și inventivi, ospitalieri pentru cei cu inimă curată și vijelioși împotriva vrăjmașilor, călăuziți în viață de credința strămoșească și iubirea de țară, se imprimă adânc în conștiința și sufletul său de copil, apoi de tânăr. Identitatea inconfundabilă pe care i-o imprimă „regatul străvechi numit Oltenia”, ca un fel de pecete pe viață, și pe care o evocă mereu în scrierile sale, numai un om al „locului” o poate înțelege în toată dimensiunea și profunzimea ei.
Școala generală din Murgași îl are ca elev până la finalizarea claselor primare și secundare. Liceul „Carol I” din Craiova, astăzi colegiu, la concurență cu alt liceu celebru din urbe – „Frații Buzești”, prin renumiți dascăli îi bătătorește calea spre studiile universitare din capitala țării. Încă din vremea învățământului liceal descoperă înclinația sa spre cunoașterea universului cultural al Chinei, de care este fascinat. Urmează, cum era de așteptat, în perspectiva apropierii de marea cultură a Chinei, Facultatea de Filologie din București, secția de engleză, franceză și chineză, de care îl leagă amintiri de neșters. Frecventează apoi cursuri postuniversitare de relații internaționale la Academia de Studii Social-Politice.
Ajunge la Beijing în 1968. Trecuse ceva timp de când plecase de pe meleagurile natale cu gândul să cunoască China și cultura ei multimilenară așa cum o făcuse cândva Spătarul Milescu. Si iată că aspirația sa se împlinește. Se familiarizează cu limba, avea deja cunoștințe despre istoria și cultura harnicului popor chinez și descifra, mergând pe urmele lui Mircea Eliade, tainele spiritualității Orientului Îndepărtat. Nu este un turist avid de cunoaștere. Are rang diplomatic, fiind atașat cultural al României în capitala Chinei, calitate ce îi permite să fie martor la convorbiri istorice dintre conducătorii Chinei și României de atunci, Mao Zedong si, respectiv, Nicolae Ceaușescu.
Anul 1971 este un reper important în cunoașterea marii țări asiatice. Lungul drum din Beijing până în Guangzhou (vechiul Canton) timp de o lună și jumătate împreună cu „Ansamblul de cântece și dansuri al Armatei” din România, aflat în turneu în China, îl apropie și mai mult de istoria, cultura, știința și viața de toate zilele a chinezilor, care întâmpină cu interes și căldură pe „ambasadorii” folclorului din îndepărtata sa patrie.
Este în misiune diplomatică timp de mulți ani în China, Singapore și Vietnam și are misiuni temporare în Indonezia, Malaysia și Myanmar.
În vara anului 2015, ca urmare a strădaniilor sale, are loc inaugurarea Institutului Cultural Român din Beijing, apreciat ca un important eveniment cultural atât pentru România cât și pentru capitala Chinei. Este bine să se știe că locația Institutului se află în centrul Beijingului, în elegantul și modernul Galaxy Soho, învecinat Pieței Tiananmen și Palatului Imperial. Foarte aproape străjuiesc impozantele clădiri ale Ministerului de Externe și ale altor structuri instituționale guvernamentale. Este dovada prețuirii pe care prietenii chinezi o acordă României.
Menirea I.C.R.-ului este, după cum apreciază ctitorul și directorul său de atunci, „să prezinte arta și cultura României, valorile de vârf ale civilizației românești din toate timpurile” și „promovarea creativității poporului român”. În anii cât se află la conducerea Institutului, marele public din capitala Chinei, din alte numeroase localități din provinciile sale istorice precum și din Vietnam, este delectat de zeci de expoziții de pictură, sculptură, artizanat și fotografii, spectacole teatrale și gale de film românești, turnee ale unor ansambluri artistice în paralel cu lansări de lucrări cu caracter științific sau beletristic, conferințe, mese rotunde etc. În patru ani de eforturi, care au însumat multe bătălii câștigate împotriva inerțiilor și comodităților din țară întreținute de persoane “rătăcite” și răuvoitoare, reușește să producă peste 400 de acțiuni culturale în principalele centre urbane din China și Vietnam.
Își respectă și condiția de mare scriitor și traducător publicând zeci de lucrări, eseuri și traduceri, dobândind astfel o incontestabilă notorietate internațională. În semn de recunoaștere a operei sale de traducător, în august 2016 i se decernează premiul special pentru carte, cea mai prestigioasă distincție a Chinei în acest domeniu, la care au “acces” sinologii și scriitorii de renume din întreaga lume. Considerat cel mai mare sinolog din România, Constantin Lupeanu (singur sau împreună cu soția sa, Mira Lupeanu) a tradus și publicat în țară peste 30 de titluri din literatura antică, clasică, modernă și contemporană chineză.
Adept al „lucrului bine făcut” și dedicat trup și suflet misiunii asumate de creator al unor noi și durabile punți culturale și spirituale de legătură cu marele popor chinez, și-a înscris definitiv numele în galeria celor mai importanți creatori români contemporani, a cărui operă originală și valoroasă va dăinui peste veacuri.
Tanța Tănăsescu: Domnule Constantin Lupeanu, sunteți un prolific creator de punți de înțelegere între culturi și civilizații. Dintre preocupările Dumneavoastră de diplomat, scriitor și traducător care vă jalonează existența, care dintre acestea apreciați că vă exprimă personalitatea?
Constantin Lupeanu: După această introducere cu valențe poetice, îmi este greu să ofer explicații tranșante, gen asta da, asta nu. Legat de identitate, eu și cei de o vârstă cu mine am traversat pagini de excepție din istoria României. Viața fiecăruia dintre noi poate fi model de roman. Ne-am născut în plin război, am fost educați în anii „puterii populare”, am muncit în anii unei societăți numite „socialiste” și „multilateral dezvoltate” și am ieșit la pensie în anii tulburi de acum. Dispunem fiecare de câte o mitologie greu de înțeles dinafară la ora actuală. Eu mă văd pe mine ca pe un personaj care străbate epoci și reușește să rămână el însuși, pentru că datele transmise genetic și cele hotărâte de ielele acelea frumoase, înțelepte, dotate cu putere celestă și atât de bizare m-au ținut departe de rele. Eu cred sincer că modestia, simplitatea mă reprezintă pe mine ca om, la care s-ar adăuga, nu multe valențe, poate stilul direct de a dialoga, sinceritatea și deasupra a orice pofta de muncă. Lucrez acum la un roman al cărui personaj principal acumulează multe evenimente din propria mea viață și constat scriind că acest erou fictiv de roman se deosebește aproape fundamental de cei mai mulți din jurul său, pentru că beneficiază din timp în timp de niște cadouri celeste care îl scot din turmă. Iar dacă eu am avut unele reușite, acestea se datorează râvnei adăugate acelor daruri revărsate de Dumnezeu.
M-am adresat Dumneavoastră fără să utilizez termenul de Excelență, cum observ că vi se adresează mulți ziariști sau oameni care doresc să cunoască câte ceva din îndelungata și laborioasa Dumneavoastră activitate. Îndrăznesc să vă întreb care ar fi cel mai potrivit termen de utilizat de către cel care vi se adresează, evident în asociere cu numele?
La un moment dat, acolo unde lucram a fost numit un nou șef, despre care se spunea că este extrem de dur. Aveam un coleg, unul dintre aceia cu trei nume de botez, semn că părinții oscilaseră în a-l desemna. Acest coleg mi-a spus: eu știu cum să-l câștig de partea noastră, te rog să nu mă întrerupi când vorbesc. În zilele care au urmat, el s-a întrecut pe sine în a-i aduce laude acelui șef, iar eu observam uimit cum șefului acela cunoscut drept exigent, dur, rău, i se așternea pe chip o candoare angelică, asculta cu plăcere acele declarații ditirambice, iar eu, pentru a nu roși de jenă, încercam să-mi concentrez gândul undeva departe. Curând, noi am fost evidențiați, iar colegul meu (numai el) promovat. După această experiență, dacă te gândești că-mi faci plăcere, ești liberă să mă numești Excelență, Măria Ta, Prințe, Majestatea Voastră, Domnia Voastră sau măcar simplu Maestre, dar mă cunoști și te asigur că nu mă câștigi cu asemenea apelative, dimpotrivă. Mie cel mai mult îmi place să mi se spună pe nume. Laudele nemeritate mă supără. Am spus adesea, cu toată modestia, eu cred că numele meu este de-acum încărcat cu cele mai înalte și neștiute virtuți și de aceea te rog pe tine și îi rog pe toți: Spuneți-mi Lupeanu.
Sunteți atât de pătruns și de mândru de originea Dumneavoastră „din regatul Olteniei” încât din această perspectivă vă înscrieți în rândul noilor creatori contemporani de aceeași obârșie. Originea oltenească, pe care o interpretați și din perspectiva zodiacelor, cât de mult v-a influențat și vă influențează propria existență și traiectoria profesională?
Există niște repere în definirea oltenilor. Ar trebui ca istoricii să așeze la temelia înființării țărilor române Regatul Litua, iar după tradițiile familiei mele, din păcate fără înscrisuri, părinții și strămoșii mei se trag din Regele Litovoi. Până la a câta generație poți purta titlul de Prinț? Iar lucrul acesta influențează oamenii. Eu am avut mereu sentimentul că sunt făcut dintr-un aluat anume, care îmi dă nu drepturi, ci responsabilități pe linie morală, în primul rând. Uite, să ne repetăm, până când se va declanșa o corectă privire asupra trecutului. Se știe că primele popoare au construit civilizații de tip oral. Din cauza dezbinării, strămoșii noștri daci și traci au continuat periculos de mult acest tip de civilizație, în loc să inventeze sau să împrumute un sistem de scriere. Din această opțiune care s-a prelungit milenii, secole, nu avem date despre trecut și mai nimeni nu îmbrățișează teoria lui Nicolae Densușianu, scocotind eronat, de exemplu, că limba română s-ar trage din latină, în loc să o socotească sora acesteia. De aceea, cred că mai mult decât originea oltenească, originea traco-dacă, faptul că suntem copiii unuia dintre cele mai vechi neamuri de pe globul pământesc se cuvine să ofere românilor imboldul necesar de a excela în toate!
Mărturisesc că sunt puțin nedumerită cu privire la descoperirea înclinațiilor Dumneavoastră spre China și cultura ei, după cunoașterea unor versuri din Dinastia Tang traduse din germană de poetul român Stamatiad. Ce reverberații v-au produs versurile lecturate? Ele au fost atât de puternice încât v-au orientat decisiv spre o pregătire universitară de specialitate la Universitatea din București?
Da și nu. Poezia chineză clasică m-a impresionat, atunci, licean fiind, m-am gândit să o pot citi în original. Dar hotărârea de a studia limba chineză la universitate nu-mi aparține, de fapt. La terminarea liceului, eu nu am ales chineza, ci am dat examen la Filosofie. În București, această facultate ființa în clădirea de lângă Operă, împreună cu Dreptul. Nu am reușit. Mi-am luat imediat dosarul și m-am înscris la Filologie, Facultatea de Limbi Străine, Secția Limba și Literatura Chineză; era timp, deoarece pe atunci la câteva facultăți cu profil artistic, concursul se ținea cu o lună înaintea concursului general de intrare la facultate. Chestiunea este că a trebuit să nu reușesc la Filosofie! Acest lucru nu-mi aparține mie, ci lui Dumnezeu. Uite cum a fost. La Filosofie, se dădea examen la limba română, scris și oral, la istorie universală, scris și oral, și la constituție, oral. Româna și istoria presupuneau toată materia din liceu, constituția era o materie care se predase în școala elementară, mi se pare că în clasa a șaptea. Dacă la istorie și la română am repetat mereu, manualul de constituție, o carte de vreo sută de pagini, am citit-o o dată și atât. Aveam memorie foarte bună și mi-am zis că era suficient să o recitesc în preziua examenului oral. Pe-atunci, dacă citeam o pagină, aproape că o puteam reproduce cu ochii închiși! Numai că lista cu cei promovați după scris s-a afișat cu o zi sau două întârziere. În ziua când s-au afișat rezultatele de la scris, eu m-am dus la facultate abia după prânz. De cum am intrat în curtea facultății, unii care mă știau mi-au strigat că am reușit și că sunt așteptat la examenul oral la constituție. Nu-mi venea să cred. În clipa aceea am înțeles că voi pica tot examenul. Am intrat în sala de examen, am improvizat răspunsul, pentru că citisem manualul în urmă cu câteva luni. Nu am reușit să iau o notă mare. Mult mai târziu, am tras concluzia că nu trebuia ca eu să nu intru la Facultatea de Filosofie, de aceea mi s-au întâmplat cele relatate. Mai mult, la istorie, după ce am răspuns, profesorul mi-a spus că știam carte, dar vorbisem dezlânat și mi-a spus el cum se cuvenea să fi fost răspunsul meu la acel subiect, ceva legat de revoluția franceză. De ce acel profesor mi-a ținut o lecție? Pentru că la concursul următor, unde am dat examen tot la română și istorie universală, la istorie mi-a căzut același subiect! Spuneam că am memorie foarte bună. După ce am tras același bilet, nici n-am mai stat în bancă să mă pregătesc, am răspuns imediat, reproducând ce-mi spusese profesorul la examenul de la filosofie. Se străvede jocul ielelor? Eram 65 de candidați pe 5 locuri. Unsprezece pe-un loc, iar pentru ceilalți viitori colegi ai mei poate chiar șaisprezece pe un loc, pentru că unul din cele 5 locuri îmi fusese, de acolo din înalt, destinat mie. Oricum, nu din întâmplare am studiat limba chineză la universitate. Eram destinat să o învăț, să fiu repartizat la Ministerul Afacerilor Externe, să fiu în contact permanent cu China din 1968 și până în 2019. Fără a socoti anii universitari. Cer iertare pentru lungimea poveștii.
Limba chineză a fost și poate este încă dificil de învățat pentru mulți tineri. Ați avut vreo ezitare în timpul pregătirii universitare datorită acestei situații obiective? Ce v-a determinat să perseverați în cunoașterea aprofundată a valorilor istorice, culturale și spirituale ale Chinei?
Da, chineza este pentru noi, europenii, o limbă rară, al cărei studiu este îngreunat de existența tonurilor și a scrierii ideografice. Perseverența mea în învățarea limbii a fost la început stimulată, apoi amplificată de interesul pentru cultura Chinei. În țară, am citit ce-mi ofereau bibliotecile noastre, iar odată ajuns în Beijing, cum în primii mei ani acolo bibliotecile erau închise pe considerente politice, am frecventat bibliotecile ambasadelor Franței și Marii Britanii, biblioteci de substanță. Pentru cunoașterea la zi, comandam din Hong Kong cărți în chineză și engleză. Mi-au fost de folos. Ce m-a determinat, întrebi? Cunoașterea. Un om se formează pe sine prin studiu. Chiar în zilele noastre, un tânăr aplecat spre cultură va citi, va cerceta, va studia cărți. Viitorii intelectuali vor fi oameni ai cărților. Internetul poate fi o suficientă bază de date pentru ceilalți 80% – 90 %.
Ce înseamnă familia pentru Dumneavoastră, în condițiile în care se simt tot mai accentuat „atacurile” împotriva „celulei de bază a societății”?
Familia este o micro-societate, cu plusurile și minusurile acesteia. Trăim într-o lume în schimbare. Unde se va ajunge, nu știm. Și nu știu nici cei care o conturează acum. Oare într-o epocă cibernetică va mai fi valabilă familia în sensul pe care i-l atribuim noi azi? Eu sunt pentru o societate de tip matriarhal, unde rolul femeii să fie determinant.
Ați fost legat afectiv de China zeci de ani și cred că vă considerați legat și astăzi. Dacă ar fi să adunăm anii petrecuți în marea țară asiatică precum și perioadele în care ați fost în zeci de călătorii în Asia și, evident și în China, greșesc oare dacă apreciez că aproape sau chiar mai mult de o jumătate de veac ați cunoscut direct de la sursă cultura, civilizația și spiritualitatea acelor întinse spații? De fapt prin aceasta vreau să subliniez că o bună parte a vieții Dumneavoastră se identifică cu realitățile acestei lumi îndepărtate dar și atât de apropiate prin punțile culturale pe care le-ați creat între noi, ca români, și ei, ca prieteni ai noștri.
Aveți dreptate. Din 1961, viața mea a căpătat un sens de nedezlipit de spiritualitatea chineză. Îmi amintesc cum în prima zi de școală, profesoara Toni Radian, șefa Catedrei de limba și literatura chineză, ne-a întrebat de ce am optat pentru această limbă. Grupa cuprindea trei fete și doi băieți. Eu fiind mai înalt, stăteam într-o bancă din spate și am răspuns ultimul. Până la mine, toți au spus, mai elegant sau mai direct, că fuseseră atrași de cultura și civilizația chineză. Zâmbetul neîncrezător, ironic al profesoarei la răspunsul stereotip, cumva de așteptat, m-a făcut să nu-i spun de Al. Stamatiad, poate nici ea nu citise cartea. Am zis: Știți, am crezut că la chineză nu se vor înscrie prea mulți, că întrecerea va fi mai relaxantă. Și cum a fost? mi-a replicat ea. N-am mai răspuns. I-am întors zâmbetul ei ironic. Numai că acum pot să declar cu regret că, după încheierea studiilor, cele trei colege și singurul meu coleg nu au practicat limba chineză. Sunt sigur că au continuat în particular, pentru ei, cercetarea culturii Chinei, conform promisiunii din prima zi de curs…
Prezența Dumneavoastră îndelungată în China și Asia, în general, nu a fost o simplă ședere, chiar și contemplativă, cum a fost și este la mulți “diplomați”. Ea a însemnat un consum permanent de energii creatoare pentru ca misiunea Dumneavoastră de consilier cultural să fie onorată deplin. Vă considerați din acest punct de vedere un om împlinit?
Cea mai mare realizare a mea în toate țările în care am fost diplomat sau ambasador a fost publicarea poeziilor lui Mihai Eminescu. Întâi în China, în 1981, apoi în Thailanda, în anul 1988, în Singapore, în 1996, și în Vietnam în 2001, apoi din nou în China în 2018, ediție română – chineză, format academic, cu un studiu cuprinzător semnat de profesorul universitar doctor Ding Chao. Această ultimă ediție am pregătit-o ca un simbol, în anul Centenarului Marii Uniri! Cred că datoria oricărui diplomat român este să facă România cunoscută prin glasul lui Eminescu. Editurile mari din țară ar trebui să lanseze an de an câte o carte. Editura TipoMoldova din Iași a inițiat mai multe ediții Eminescu în anul când s-au împlinit 170 de ani de la nașterea poetului. Dar la București? Măcar poetul Geo Bogza depunea o floare la statuia din fața Ateneului…
Iar acum, te rog să-mi permiți să ofer cititorilor tăi câteva exemple ale declanșării energiilor creatoare de care aminteai. Anii aceștia, eu i-am tradus în românește și i-am publicat la noi pe poeții chinezi de primă mărime: Jidi Majia, Zhang Wei, Xue Mo.
Iată și cele aproape trei duzini de cărți românești editate de editurile chineze, pe când eram Directorul Institutului Cultural Chinez de la Beijing, o adevărată performanță.
Poezie: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Aura Christi, Carolina Ilica, Cassian Maria Spiridon, Peter Sragher, Valeriu Butulescu (Aforisme) și o antologie: „Poezie română contemporană”.
Proză: „Basmele românilor” de Mite Kremnitz, „Vladia” de Eugen Uricaru, „Cartograful puterii” de Gabriel Chifu, „Vizuina” și „Fericirea obligatorie” de Norman Manea și antologia: „Proză scurtă română contemporană”.
„Istoria românilor” de Ioan-Aurel Pop și o lucrare de referință, extrem de utilă pentru introducerea unei țări: „România enciclopedică”, sub pana unor scriitori locali: Li Xiuhuan și Xu Gang. Cartea „Pas cu pas” semnată de Președintele României. Dar și: „Istoria culturii române moderne” de Grigore Georgiu; „Gramatica limbii române contemporane” de prof. univ. dr. Dong Xixiao; „Arta românească de la origini până în prezent” de Vasile Florea – în lucru; Marius Stoicescu – „Următorii șapte ani” – economie; Nicolae Bud – „La hotarul dintre milenii: Mineritul, încotro?” – o lucrare de inginerie, știință, economie, sociologie; un album de artă Mircia Dumitrescu etc.
Cred că nu greșesc apreciind că filiala din Beijing a Institutului Cultural Român a cărei activitate a debutat la 14 iulie 2015, este într-un fel „copilul Dumneavoastră de suflet” sau altfel spus că este cea mai importantă realizare a Dumneavoastră în incidența promovării culturii și civilizației române în China și Asia?
Desigur. În lucrarea mea Toți oamenii sunt frați, 424 pagini, Editura Rawex Coms, 2019, am explicat din fir-a-păr cum s-au petrecut lucrurile. Cine este interesat, poate comanda cartea direct la editură. Mottoul cărții: „În cuprinsul a patru mări, toți oamenii sunt frați, a spus Confucius. Eu nu văd nici o diferență între oameni, între rase și seminții, între bărbat și femeie. Oamenii se deosebesc unii de alții numai prin inteligență, educație, ținută morală, poate și prin cutumele locului de obârșie!”
Care sunt motivele principale de satisfacție în legătura cu ICR Beijing? Dar mâhnirea cea mai profundă? Ce rezerve și obiecții puteți exprima acum, detașat de constrângeri instituționale, de modul cum au funcționat raporturile cu sediul central al ICR din București și alte instituții cu atribuții în derularea raporturilor cu străinătatea?
Vai, este prea devreme! Să mai așteptăm, te rog. Istoria adevărată se scrie după 50 de ani de la evenimente. Dar faptul că există acest institut este un lucru de tot remarcabil.
Din câte cunosc cu privire la exemplara Dumneavoastră dăruire pentru cunoașterea reciprocă dintre români și chinezi, trăiesc cu senzația că aprecierea și recunoașterea demersurilor proprii s-a produs mai prompt și la alte nivele în China comparativ cu România. Mă înșel oare în această privință?
Să nu exagerăm! Este adevărat că eu am tradus vreo trei duzini de cărți din limba chineză și încă nu acest lucru este important. Am tradus și am publicat în România cărțile cele mai reprezentative ale culturii Chinei. Crezul activității mele a fost să îmbogățesc cultura României, să-i adaug acele repere definite în Extremul Orient și care nu existau în spațiul european. Astăzi, dacă, prin absurd, un tânăr nu ar citi nimic altceva din acest domeniu, ci numai cărțile mele, se poate spune că și-ar contura o solidă informație despre China, cultura și civilizația poporului chinez, pornind de la Yi Jing sau Cartea Schimbărilor – o Biblie a chinezului, Confucius și filosofii taoiști Lao Zi și Zhuang Zi, poezia chineză, marile romane și o radiografie destul de exactă a Secolului XX, pe sectoare: poezia, proza, teatrul și altele. Desigur, din partea chineză a existat de la bun început o recunoaștere a activității de traducere și a promovării culturii și artei României în China și a Chinei în România. La români, cel mai adesea, recunoașterea se întâmplă târziu. Poate Domnul Profesor Nicolae Manolescu să aibă ceva de spus, Uniunea Scriitorilor din România, Academia, mai ales că la anul împlinesc 80 de ani de viață și 60 de ani de când buchisesc la caracterele chinezești! Statul, instituțiile guvernamentale s-au dovedit în toate timpurile incapabile, fiind dominate de carierism și nepotism.
Împreună cu regretata Dumneavoastră soție, poeta Mira Lupeanu, sunteți de-a lungul timpului autorul unei impresionante pleiade de opere traduse din limba chineză (romane, nuvele, poezii). Credeți că, în zilele noastre, interesul publicului iubitor de literatură din țara noastră este la fel de mare ca în trecut ? Care sunt perspectivele pieței de carte, în domeniul traducerilor din limba chineză?
Eu am avut șansa să public într-un timp în care se edita puțină literatură de calitate și am avut într-adevăr succes. Numele Mira și Constantin Lupeanu ajunsese un adevărat brand, lumea cumpăra cărțile semnate astfel, știind că sunt de valoare. În zilele noastre, interesul pentru carte a scăzut, dar cei care cumpără cărți caută în continuare carte chineză, pentru că valoarea este întotdeauna la modă. Dacă ne referim chiar și la literatura contemporană, ea este apreciată peste tot în lume, există deja un laureat Nobel chinez și vor mai fi.
Ați tradus din literatura chineză opere diverse: romane, piese de teatru, nuvele, poezii aparținând unor autori din diverse epoci istorice (Confucius – din sec.V î.Hr. sau creatori din secolele XIII, XV, XVI, XIX și masiv din secolul XX). Aceste mii de pagini sunt rodul unui impresionant travaliu de traducător. Cine sunt traducătorii români din generații mai noi, care vor duce mai departe acest travaliu ? Ce sfaturi le-ați da ?
Da. Dacă eu am făcut parte din prima generație de sinologi, în frunte cu Toni Radian, cu Ben Wexler, azi există deja bine conturate vreo două generații de sinologi pasionați și capabili și aș menționa trei nume în plină putere de creație: Luminița Bălan, Dinu Luca, Adrian Daniel Lupeanu. Tuturor colegilor sinologi le-aș da un singur sfat: Să fie ei înșiși!
Ați făcut mai bine cunoscute în România numele lui Lao Zi și Confucius, traducând textele fundamentale ale taoismului și confucianismului. Credeți că, în aceste vremuri vitrege prin care trece lumea, există în operele amintite sâmburi de înțelepciune perpetuă, care ar fi repere pentru contemporani ? Și care ar fi, după părerea Dumneavoastră, câteva dintre preceptele valabile ale acestor mari gânditori ai lumii ?
Confucius definește o cale ideală care poate ajusta întregul ansamblu social, care include Omenia, Loialitatea și Sinceritatea, Perfecționarea prin Educație, rolul Legăturilor de sânge, al clanurilor, Armonia, pe baza Doctrinei de mijloc. Arta guvernării înseamnă menținerea în sfera principiilor. Pentru fiecare individ, calea învățăturii, a iubirii de oameni, a dreptății și a modestiei, calea de mijloc în viața practică sunt învățături nepieritoare, valabile și azi. „Acasă, un tânăr trebuie să-și dovedească dragostea pentru părinți. În societate, să fie respectuos, prudent și sincer, plin de iubire pentru toată lumea și să fie apropiat de cei buni. Energia care îi prisosește să o dedice lecturii.” (Lao Zi și Confucius, textele fundamentale ale taoismului şi confucianismului, 384 pagini, Editura Qilinul din Jad, 1997).
Lao Zi și taoismul elogiază viața simplă și curată, în armonie cu mediul. Orice act de voință rupe armonia dintre om, cer și pământ, aceste trei entități supreme. Sunt evidențiate tao – miraculosul din viață sau divinitatea, qi – energia vieții, yin-yang – principiul fecundității, izvor al iubirii, wuwei – nonacțiunea etc. „Virtutea supremă este asemenea apei, / Apa trage foloase din zece mii de lucruri, / Fără a rivaliza cu niciunul, / Se oprește în locurile detestate de toți, / Și prin aceasta se apropie de tao. / Înțeleptul, / Când își hotărăște așezarea, știe să-și aleagă locul, /Când își cultivă sufletul, știe să aleagă profunzimea, / Când își alege prietenii, știe să se poarte cu bunătate, / Când vorbește, cuvintele sale emană încredere, / Când guvernează, știe să păstreze ordinea, / Când întreprinde ceva, știe să fie eficient, / Iar faptele îi sunt în concordanță cu timpul. / Cum nu se întrece cu nimeni, / El este dincolo de orice imputare.” (Părinţii Sistemului Filosofic Taoist, 684 pagini, Editura Rawex Coms, 2013).
Sunteți Președintele fondator al Asociației de Prietenie pentru Schimburi Economice și Culturale România-China și al Asociației de Prietenie România-Vietnam. În această calitate, vedeți cumva, în contextul crizei sanitare pandemice, perspective de continuare și de dezvoltare a raporturilor culturale și economice dintre țara noastră și Orientul Îndepărtat, și în ce direcții ar trebui acestea să se dezvolte ?
O țărancă a fost rugată să comenteze niște întâmplări de la ea din sat și a răspuns edificator: N-a fost niciodată ca să nu fie cumva. Cronicarul Miron Costin ne-a învățat în lucrarea sa De neamul moldovenilor, că bietul om e supt vremi! Nimic pe pământ nu este imuabil. Lumea este în continuă schimbare. Uitându-ne în urmă, secol după secol a fost diferit, uneori în bine, alteori în rău, dar niciodată la fel. Să sperăm că vor prevala cooperarea, pacea, iertarea și iubirea, indiferent de organizarea pe care o va cunoaște omenirea.
Sunteți considerat cel mai valoros sinolog român, motiv pentru care în anul 2016, la Târgul de carte de la Beijing ați primit Premiul special pentru Carte din China, numărându-vă astfel printre cele 20 de mari personalități culturale – scriitori și traducători – ale lumii contemporane care au primit o astfel de distincție oferită de statul chinez celor mai eminenți sinologi ai lumii. România are astfel privilegiul de a se număra printre puținele state ale lumii contemporane care să aibă literați de talie mondială care să se bucure de respectul unei mari puteri. Cum apreciați acest gest de recunoaștere a valorii Dumneavoastră ?
Eu sunt traducătorul și scriitorul citit și respectat de unii, hulit de alții, ca orice român, dar cu un apetit scăzut pentru premii. Știam de acest premiu prestigios oferit de China pentru prima oară în anul 2005. Am fost surprins că sorții m-au evidențiat pe mine. M-am bucurat deopotrivă pentru România, pentru că numai o țară civilizată are sinologi de ținută, care s-au remarcat și să nu uităm că spre deosebire de Anglia, Franța și Germania, noi ne-am format abia începând cu deceniul al șaselea al secolului trecut. Sinologia României își trăiește încă anii tineri! Eu nu pot să zic decât: Bravo, România!
Ce amintiri deosebite vă vin în minte din îndelungata dumneavoastră carieră “diplomatică” ?
Iată o întrebare care întărește deliciul acestei conversații în scris. S-au strâns destule întâmplări pline de tâlc pentru noi și îți mulțumesc pentru sugestie. Ar merita înfățișate românilor evenimente din patria meritocrației, Singapore, unde excelența se face simțită cu adevărat și fiecare membru al acestei societăți se străduiește să fie parte a domeniului eficacității înalte. Voi încerca să public o carte cu povestioare de acest gen.
Este adevărat că un mare lider al Chinei era îndrăgostit de Eminescu, de limba română? Cine era acesta? Cum este văzut Luceafărul Mihai Eminescu în îndepărtata țară de la Soare Răsare?
Este. Președintele Chinei Jiang Zemin, născut în 1926, a condus cu intermitențe, în anii 1977 și 1978, grupele de experți chinezi din industria românească, așa cum ar fi de la Fabrica de scule și matrițe a Uzinei ARO Câmpulung. În acea perioadă, a învățat românește, l-a citit și s-a îndrăgostit, așa cum spui, de Eminescu. Cât timp a fost președinte, timp de două mandate, 1993 – 2003, la primirea unor delegații românești, vorbea românește și recita poezii eminesciene. Inginer de formație, președintele Jiang este un adevărat intelectual, vorbește câteva limbi străine, cântă la pian etc. El a introdus o sumedenie de reforme economice. În timpul mandatului său, teritoriile de sub englezi și portughezi, Hong Kong și Macao, au revenit Chinei. E bine să se știe că poezia lui Eminescu a prins în toate statele Asiei, unde a fost publicată, deoarece cultura clasică și de idei este preponderentă. Poemul Luceafărul este apreciat ca una dintre marile elogii aduse dragostei în poezia lumii. Traducătorul Xu Wende a lucrat ani de zile la transpunerea în limba chineză modernă a Luceafărului și îl recită cu pasiune și dedicație în ambele limbi. Institutul Cultural Român a prezentat în Beijing, împreună cu o trupă ad-hoc a actriței Alina Chiriac, ea însăși cu studii în China, o dramatizare a poemului Luceafărul, și a fost un adevărat succes. În Thailanda, poemul a cunoscut de asemenea o dramatizare și a fost transmis la radio timp de câteva sezoane. În Vietnam, un intelectual rafinat cu studii la Iași, Domnul Dao, l-a recitat cu uriaș succes în maniera străveche caracteristică teatrului antic local…
Dacă ar fi să oferiți sfaturi tinerilor studioși din țara noastră, ce le-ați spune?
Să citească. Lectura îl formează pe om.
Ce proiecte aveți, ce lucrați în prezent ? Regretați ceva ce nu ați reușit să realizați în planul preocupărilor Dumneavoastră literare?
Acum revăd niște romane scrise de mine mai demult. Cu ajutorul Celui de Sus, intenționez să le public în primăvara viitoare.
Când vor apărea cărțile la care lucrați în prezent?
În 2021
Cum vi se pare viața culturală actuală? Care sunt perspectivele culturii române, în relație cu marile culturi ale lumii?
Yi Fen Wei Er, unu se divide în doi, spune o străveche formulare aforistică din China. Noi înșine suntem definiți de părți bune și de secvențe rele. În această înțelegere trebuie să scrutăm viitorul. Există două laturi a orice se află sub ceruri. O cultură se prezintă prin aura marilor personalități. Să ne rugăm ca marii creatori să se nască pe pământ românesc.
Am lăsat deliberat ultimele întrebări care pot să pară stranii după părerea celor care ignoră sau negativează astăzi sentimentele noastre patriotice. Ca oltean, și nu întâmplător reafirm obârșia Dumneavoastră, legătura organică cu pământul strămoșesc, cum ar spune Eminescu, ce sentimente v-au încercat și vă mai încearcă în această relație?
Eu am fost educat în spiritul iubirii pentru părinți și străbuni, pentru plaiul strămoșesc. Mă socotesc un patriot, iar lucrul acesta este departe de a fi naționalist ca cerul de pământ! Dar cel mai limpede mi se pare că a răspuns Academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei, la o întrebare similară. La 12.06.2018, Maria Capelos întreabă: „Cum ați defini patriotismul? Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, să fii patriot?” Și iată răspunsul: „Întrebarea este foarte bună, fiindcă se confundă tot mai mult noțiunile de patriot, naționalist, xenofob, șovin etc. Or, aceste noțiuni nu se întâlnesc deloc. De exemplu, xenofobul este acela care-i urăște pe străini, iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă numai iubire. Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul iubește vatra nașterii și devenirii sale, prețuind și patriile celorlalți. Eu merg mai departe și spun că numai acela care-și iubește propria patrie (=patriotul) este capabil să iubească sincer și să respecte și patriile celorlalți.”
V-a preocupat intens cunoașterea istoriei țării noastre și ați promovat cu succes ideea istoriei, îndeosebi a istoriei vechi românești, evident în conjuncție cu istoria lumii antice, relevând vechimea lor dar și nivelul înalt al civilizației strămoșilor îndepărtați ai românilor. Cum priviți acest demers pe care nu mă sfiesc să-l calific drept patriotic dacă am în vedere denigrările actuale ale istoriei trecute și prezente a neamului nostru care, din păcate, le identificăm și la unii istorici, oameni de cultură sau politicieni?
Numai cunoscându-ne strămoșii ne putem înțelege pe noi și vom ști să ne definim, atunci când se impune. Permiteți-mi să fac un apel la studiu. Confucius vorbea mereu de omul superior, înțelept. Acesta este om de omenie, cinstit și drept, dar învățat, deoarece schimbarea în bine a omului e împlinită prin cultură!
Ce vă doriți și ce să își dorească românii de la vremurile ce vin?
Vremurile care bat la poartă nu așteaptă nici chemarea și nici vrerea noastră. Eu de felul meu sunt optimist. Dvs. vă rămân sincer recunoscător pentru acest dialog, iar celor care ne citesc le urez sănătate, fericire, viață lungă cât Carpații!
Mulțumesc Excelentei Sale, Domnul Constantin Lupeanu, pentru bunăvoință și timpul acordat! Aștept cu nerăbdare următoarea întâlnire iar până atunci să ni se întâmple numai lucruri bune!
Tanța Tănăsescu / UZPR
Tanța Tănăsescu și Excelența Sa, Constantin Lupeanu, Bucuresti, 27 Sept 2019, la aniversarea a 100 de ani de la înființarea Uniunii Ziariştilor Profeşionişti din România