Umbre purtate de timp, dureros și chinuitor, spre un capăt al firului, mai subțire, mai nevăzut, mai aproape de ele… Vin din istorie sau din neștiut, din tumult sau singurătate, aici, la un capăt de urbe obosită, unde trecutul nu dă socoteală prezentului, iar bruma de viață se regăsește discret în amintiri. Insalubru sau strălucitor, pentru ei, ființe ajunse la vârsta prețuirii necuvintelor, ieri nu apune în azi, ci în mâine, pentru că timpul nu mai are „timp”, se grăbește, te grăbește, încorsetându-se în matricea-i fără echivoc: ori măsori clipele în speranță, ori nu le la mai măsori.
Aici, în patul hărăzit de Dumnezeu să privești apusul, ai dreptul să te simți singur, să te întorci cu fața la perete, să strigi… Dar în zori, înțelepciunea te cheamă printre semeni și te învață că trebuie să o iei de la început, că nimeni nu este nimeni, că „nimeni” nu există, că ești reverberația acelei creaturi plămădite de Dumnezeu pe când se plimba în lumină, lăsată acum să-și caute alinarea în cea de-a doua copilărie, să-L caute, să-L găsească, să fie…
Pentru toți și pentru fiecare, „Casa Theodora” este intimitatea, este casa, este el, sunt ei, cei cândva alungați sau aduși, găsiți sau trimiși, altoiți într-un al fel de „a fi”, poate neștiut, stingher, temător, dar altruist și fără de negare.
Și pentru că oameni de departe și de aproape au bătut palma deasupra unei cruci încrustate în suflet, zicând și făcând, pornind la drum și ajungând acolo unde numai dacă sfidezi neputința te poți simți liber și împăcat în credință, în nădejde și în iubire de oameni.
Vă înșelați…„Theodora” nu este (doar) un așezământ, un lăcaș al neputincioșilor, un orizont al privirilor pierdute… „Theodora” este o familie, un spirit, o școală. Este viața luată de la început atunci cînd nimeni nu se mai întreabă dacă mai ești.
Niște imagini…
„Pentru mine, Theodora Stoica, anul 1994 a fost anul deciziei. Până atunci, fiecare vizită pe care o făceam în țară, din Germania, însemna o permanentă confruntare cu mine însămi. La întoarcerea din România mă urmăreau zile la rând acele terifiante imagini cu batrâni dezrădăcinați, târându-și pașii pe lângă zidurile clădirilor, acei năpăstuiți care se adăposteau prin boscheții de pe marginea Someșului… Într-o seară mă plimbam pe la Cetățuie și am văzut vreo doi cum tremurau, în zdrențe, la gura grotei. Am realizat atunci că nu sărăcia este primul dușman al societății românești, ci nepăsarea. În Germania aveam contact cu asociațiile de binefacere creștine, cu căminele de bătrâni. Le-am privit ca o sursă de ajutor și pentru batrânii din România. La întoarcerea în Germania am demarat un proiect… Proiectul „Theodora” pentru Romania. Era o piatră de încercare pentru mine, dar simțeam că mă regăsesc în ceea ce făceam, simțeam o împlinire, eram utilă… De aceea doream ca proiectul să îmi poarte numele și nu ca să devin „nemuritoare„. Când am zidit prima cărămidă, o parte din sufletul meu era acolo, în zid, ca Ana a lui Manole”.
Nimeni nu privește înapoi
Îngăduitor, amurgul mai lasă o ultimă rază de soare să traverseze holul ce ia culoarea rubinie a gresiei. Încet, ușile se deschid, din spatele lor ivindu-se ochi temători, chipuri uscate, ușor sprijinite în bastoane, genunchi tremurând, ici-colo câte o carte ținută în mâini, probabil Biblia, sau la subsuori, dacă mâinile nu mai pot ca odinioară… Îmi plec capul, refuz să-i privesc, mi-e jenă, îmi comut propria-mi imagine peste un sfert de secol… (Oare îmi va da Dumnezeu zile… și cum va fi, tot așa?…), iar refuz să-i privesc, mă suprapun peste destinele lor, ceva lăuntric mă provoacă, meditez, mi-aduc aminte de rugăciunea tatălui meu înainte de a nu mai fi: „Doamne, numai ochii și mintea să nu mi le iei…”. Aliniați în raza de soare (poate chiar soarele și-a propus să-i aștepte), pașii târșiți fac notă discordantă cu strălucirea gresiei și parcă cineva dinlăuntrul lor se luptă a-i muta, robotic, spre sala de mese. Merg, se opresc, se reazămă, trag aer, iar merg…Este greu, fiecare pas poartă o identitate, fiecare respirație este un nume, fiecare privire pe fereastră cheamă ceva, pe cineva… Mă uit pe sub sprâncene, ghemuit pe fotoliul din hol și caut să mă conving că cea mai perfidă capcană te înșfacă atunci când crezi că tot ce altădată era libertate, putere, mișcare, viață, a ajuns acum doar o nefericită și (in)umană asociere cu trecerea vremii.
Atunci, la „Theodora”, ca de altfel la oricare altă „theodoră” din lume, nimeni nu privește înapoi. Este o cutumă. Pendulezi între „acum” și „atunci”, între resemnare și speranță, aștepți ceea ce Bunul Dumnezeu îți îngăduie. Inevitabilul, ascuns de cuvinte, este undeva înainte, pândește și așteaptă hulpav… Toată lumea știe asta, dar nimeni nu vorbește despre conjugarea lui „a (nu mai) fi”, despre premoniții, despre… Aici este, de altfel, marea provocare a „Theodorei” de Cluj: să-i convingă pe toți acești așteptători că fiecare are un preț, că Cineva a plătit acest preț, că nu există pe lume anonimi, că numai fii și fiice cu nume, cu istorie, cu identitate.
Dumnezeu îți merge înainte
„Nu este ușor, spune Theodora Stoica. Profesionalismul nu este de ajuns. Actul caritabil solicită răbdare, înțelegere, stăpânire de sine, încredere. Eu consider că important este spiritul în care faci un lucru. Iar doctorul Szentagotai Lorant, coordonatorul programului nostru medical, omul care stă fără zăbavă la căpătâiul celor care suferă, știe și trăiește acest spirit. Dacă structura ta nu este profilată pe ideea de a face bine, ca scop suprem, nu cred că ai vreo șansă. Am o educație creștină, am un model suprem și cred că acesta este resortul meu interior. Desigur, nu am fost singură în acest demers. Mai multe societăți caritabile din Germania mi-au acordat consultanță, mi-au împrumutat autoutilitarele lor pentru transportul mobilierului și al aparaturii, Universitatea din Hamburg m-a sprijinit cu unele dotări și, evident, foarte mulți oameni cu suflet mare din România, care chiar dacă nu au participat financiar, s-au pus la dispoziția acestui nobil țel, prin munca lor voluntară, prin timpul și sănătatea lor, prin rodul grădinilor lor. Când îți propui să lupți pentru un scop nobil, Dumnezeu îți merge înainte”.
Căminul îngerilor
Sunt ipohondru și nu-mi place să intru prin saloane… Ar trebui să-mi înving teama de boli, de doctori, de halate… Pe mese, cărți și lucruri personale, cutii cu pastille, flacoane,
coabitând cu florile din glastre. Este curat, dar prea multă liniște. Bătrânii vorbesc puțin, mai mult citesc, cîțiva se uită la televizor, alții meditează privind îndelung dealurile din apropiere. Adorm devreme, se scoală în zori. Vârsta (!?)…
Pășesc încet pe scări… De undeva de la primul etaj străbate, firav, un timbru de orgă. Bach?… Nu știu… O ușă de sticlă se deschide discret și cineva îmi face semn să intru. Scaune, amvon, flori, orgă și multă lumină… Câteva priviri se îndreaptă simultan spre mine, figură nouă și (poate) incompatibilă cu acel loc și acel timp. E capela, e rugăciunea de seară, e momentul intim cu Dumnezeu… bătrânii țin mult la asta. E vremea împăcării cu Cel de Sus, a vecerniei, a punerii în rânduială. Vine noaptea, nu știi ce aduce și fiecare rasărit de soare este o binecuvântare de la Dumnezeu.
Iau loc sfios pe ultimul rând, caut să mă integrez în atmosferă, ascult. Unduirile orgii mă trimit înapoi, în copilărie, la pianul veșnic dezacordat al bunicii, pianul la care mama ne cânta mereu înainte de a spune împreună „Înger, îngerașul meu…” sau „Tatăl nostru” sau…
Ușa se deschide din nou, nu apare nimeni, dar cineva o ține cu piciorul. Un scârțâit ușor, un oftat, cineva care suferă… Câteva cărucioare sunt împinse în capelă, duse în față, lângă amvon, fixate cu grijă, pentru că ele poartă suflete venite la închinare. Unul dintre scaune este adus în spate, în apropierea mea. Nu știu, cred că nu este adevărat ce văd, nu mă simt pregătit pentru așa ceva… Femeia din el îmi vorbește, zâmbește, îmi întinde mâna, mai bine o zis o parte din sufletul ei: „Bine ați venit… Să vă fie inima ușoară…”. Bâlbâi ceva, mă simt stingher, tulburat… Caut să mă adun, mă reculeg, încercând să intru în atmosfera capelei.
Deodată, orga se oprește și un bărbat cu părul alb, în costum negru, urcă încet treptele amvonului. Îmi întorc privirea spre… „Ana este numele meu, șoptește cea de lângă mine. Dumnealui este preotul Timiș”. În pofida suferinței, Ana este senină, ochii ei împrumutând ceva de la îngeri. Mă simt umilit, într-un disconfort cu mine însumi, cu Dumnezeu… Și sunt întreg și n-am nimic…Cum poate fi așa senină Ana? Îi arunc, fugar, o privire, caut să mă ridic, simt că sunt depășit de moment, chiar dacă ceva din mine mă îmbie să rămân, să ascult, să mă rog, să învăț ce înseamnă suferința purtată cu față de înger…
Tăcut, cobor în curte. S-a înnoptat și aici, la marginea orașului, din grădini adie un miros de prune coapte. „Theodora” rămâne în urmă, luminat(ă), discret(ă), prea puțin știut(ă)… Căminul îngerilor…
Încerc să fac ordine în mine însumi, să înțeleg, să scriu… Pe trotuar nu mai este nimeni. Doar gândurile părintelui Timiș mă urmăresc, de parcă ar fi știut cine sunt: „… din cuvintele tale vei fi găsit fără vină… din cuvintele tale vei fi osândit”…
Beniamin Pascu / UZPR