Astăzi sunt atât de trist, încât nu pot să scriu despre altceva în afară de un sentiment, de o stare care m-a ajutat să fiu, să gândesc, să mai am încredere în această lume nebună.
Despre Prietenie aş încerca să scriu. Pentru că s-a întâmplat un lucru care a zguduit bolţile fiinţei mele de om fragil, care suie poticnit spre cota celor şaptezeci şi cinci de ani.
Am citit şi am răscitit extraordinarul poem al lui Nichita, „Enghidu”, cel cu motto din cântecul de jale al lui Ghilgameş: „A murit Enghidu, prietenul meu/ Care ucise cu mine lei”.
A plecat, în lumina de după sărbătorile sfinte ale Paştelui, cel mai adevărat prieten al meu, gazetarul cultural, omul-cărturar, înţeleptul şi bunul Mircea Croitoru.
E omul care a traversat alături de mine experienţa de un deceniu de la „Luceafărul” – cei mai apropiaţi de vârsta mea îşi amintesc revista literară de sâmbăta, revista albastră care s-a luptat cum a ştiut ea, cum a putut ea, având în redacţie scriitori cunoscuţi, pentru destinul şi condiţia tânărului scriitor din România.
O duşmănie oarbă, cum numai în ţara noastră danubiano-pontică se poate afla, ar fi vrut şi ar vrea ca o astfel de revistă să nu fi existat. Dar ea face parte din biografia şi din ADN-ul multor scriitori români din a doua jumătate a veacului trecut, mulţi încă trăind, încă scriind.
Haina revistei, grafica ei elegantă, o făcea Mircea Croitoru. Filolog de formaţie, om împătimit de carte şi de editarea ei, iubitor de istorie, cu istoria în sângele lui, născut în familia unui preot basarabean venit în România-mamă, la Ploieşti, prietenul meu a fost, este o minune de om.
După anii tulburi ai sfârşitului de veac, în anii, poate, la fel de tulburi ai acestui început de veac, prietenul meu bun a făcut împreună cu mine, dar în primul rând cu vocaţia lui totală, ceea ce ştia cel mai bine: reviste şi cărţi.
Împreună am zidit un proiect de săptămânal, ce s-a numit „Românul” şi s-a bătut pentru cauza românească, pentru ideea naţională românească, atât cât i s-a permis de către vremuri s-o facă. Împreună am construit o revistă pentru educaţie, în spiritul haretian, numită „Examene”, împreună am încercat să luminăm, prin cărţi, imaginea României, maculată de tot felul de oportunişti culturali avortaţi de noile vremuri „democratice”.
Mircea Croitoru a fost un prozator de talent, dar a scris puţin, şi-a ascuns această latură dintr-o sete de perfecţiune pe care am încercat să i-o schimb.
Îndrăgostit de siturile şi de legendele medievale ale Sudului Românesc, cunoscător temeinic al istoriei prin cuvânt şi prin literatură, acest mare prieten al meu a fost, cu o sintagmă definită de poetul Radu Cârneci, un „om cultural”.
A trăit frumos, a trăit cuminte, a trăit româneşte, aşa cum fusese educat s-o facă în familia preotului David Croitoru.
Într-o viaţă de om se pot întâmpla multe. Te poţi dezice de unii oameni cu care te-ai însoţit, ei se pot dezice de tine. Rari, de tot, rari sunt cei care nu se clintesc niciodată în loialitate. Eu am avut, eu am trăit fericirea să cunosc un asemenea om.
Cred că asta este Prietenia. Cred că asta poate să definească unul dintre sentimentele supreme ale trăirii, ale trecerii noastre pe acest pământ.
Când îţi este bine, dar mai ales când îţi este greu, simţi nevoia unui umăr pe care te poţi sprijini fără teamă.
Mitul lui Enghidu. Al prietenului care ucise cu mine leii fricii, ai îndoielii, ai puterii şi ai neputinţei.
Iertaţi-mă, dar, că astăzi am scris în această rubrică despre o mare durere a mea.
Dar, atunci când am venit către „Flacăra lui A. P.” cu o rubrică, nu mi-a cerut nimeni să scriu despre ceva anume. De aceea îmi permit să scriu despre mine, despre ce sunt, despre ce cred. Aşa cred eu că arată steagul revistei noastre.
De aceea am scris despre Prietenie. „A murit Enghidu, prietenul meu/ Care ucise cu mine lei”.
Dacă am împărţit cu dumneavoastră toate gândurile mele, prietenii mei, de ce n-aş împărţi şi acest sentiment?
Închei, mă doare, simt că mă despart de prietenul meu de parcă m-aş despărţi puţin de lume:
„Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e/ şi cum pe sine însuşi se simte./ Joc de-a rostogolul cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altunde”.
Nicolae Dan Fruntelată