1.Unul din cei mai activi și recunoscuți scriitori și promotori culturali din zona transfrontalieră de Sud-Vest a Țării (mai exact zis: Voivodina și Valea Timocului) este istoricul și criticul literar FLORIAN COPCEA (n. 28 iunie 1952, Valea Copcii, Șimian, Mehedinți), editor perseverent al confraților din Banatul sârbesc, pe care îi promovează, de prin 2020 încoace, în colecția „O sută și una de poezii” a Editurii Academiei Române. Este o admirabilă inițiativă personală care și-a găsit ecoul cuvenit în cadrul instituției editoriale conduse până recent de regretatul scriitor Dumitru Radu Popescu. Aflat în plină desfășurare, acest demers editorial este nu numai binevenit dar și real cinstitor pentru marele Tablou de valori al literaturii române, care trebuie să-și revendice deplina integralitate aducând „acasă” atât literatura din marea diasporă cât și pe cea transfrontalieră, mai mult sau mai puțin rămase în legături organice cu cultura din Patria-mamă… Astfel, au apărut până acum, în amintita serie editorială („O sută și una de poezii”), antologii din poezia lui Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Radu Ciobanu, Ioan Baba, Pavel Gătăianțu, Marioara Baba, Aurora Rotariu Planjanin, Mariana Stratulat, dar și florilegii din lirica unor poeți români de azi, precum Emanuela Bușoi, Mariana Pândaru, Titu Dinuț, Marilena Apostu, la mai toate acestea dl Florian Copcea semnând deopotrivă prefețele, nota asupra edițiilor și selecția reperelor critice, în realizarea bibliografiilor venindu-i în ajutor, uneori, scriitorul Nicu Ciobanu.
Se cuvine precizat de la bun început: dl Florian Copcea este un foarte bun cunoscător al vieții românilor din Serbia, în toate domeniile (multietnicism, plurilingvism, multiculturalism). Mai mult chiar, istoricul și criticul literar severinean – după cum atestă atât lucrările publicate cât și angajarea în activități transfrontaliere de real impact – , face dovada unui luminat și generos profesionalism, militând, repetăm, pentru completarea tabloului general al literaturii române cu valori infranșisabile din spațiul ex-iugoslav.
Numai de-am aminti lucrările editate în anii din urmă („Scriitori români din Serbia, Lexiconul poeţilor români din Serbia”, „Scurtă istorie a poeziei româneşti din Voivodina”, „Biserica românilor din Serbia de nord – est”, „Istoriografia românilor din Serbia de nord – est”, „Timoc. Dicţionar de evenimente”, „O istorie a liricii româneşti din Serbia” ș.a.), la care am adăuga serialele de tablete publicate ani de-a rândul (2014-2019) în hebdomadarul „Libertatea” al românilor din Voivodina („Avatarurile românilor din Serbia”, Editura Libertatea, Panciova, 2016; „Pierduți în istorie”, Editura Hoffman, Caracal, 2020), și tot am realiza că avem a face cu unul din puținii scriitori români de azi devotat cauzei fraților noștri din spațiul ex-iugoslav, îndeosebi culturii și spiritualității românilor din Banatul sârbesc.
„Nimeni din afara comunității minoritarului român – preciza poetul și publicistul Nicolae Ciobanu în prefața «Istoriei…» amintite – nu ne-a înțeles mai bine și nimeni nu s-a dăruit, continuu, prin scris, cu mai multă sinceritate și devotament cauzei românilor din Serbia precum a făcut-o domnul Florian Copcea, prin acțiunile sale de promovare, de a spulbera întunericul de prin cotloanele cunoașterii, de a ne fi alături…”.
Cunoscând și noi o parte din lucrările mai-sus amintite, am realizat, fără prea mari eforturi de înțelegere, că avem a face cu un foarte bun analist al problematicii multiple și diverse cu care s-au confruntat și încă se confruntă comunitatea românilor din Banatul sârbesc, ilustrând o conștiință de curat și militant românism, căci, dincolo de relieful atât de variat al problematicii, gazetarul dovedește observație penetrantă, spirit lucid, ba chiar spirit critic lipsit de partizanat și aplicat la varii aspecte din istoria, cultura, literatura și spiritualitatea românilor din Voivodina și Valea Timocului. Este vorba de aducerea la cunoștința opiniei publice românești și factorilor responsabili a dramei pe care a trăit-o (și încă sunt multe de făcut!) comunitatea română rămasă în afara granițelor după Marea Unire (Tratatul de la Trianon, Versailles – 4 iunie 1920). Istoria vitregă pe care bănățenii scindați au trăit-o în afara Patriei de origine (rămânând deopotrivă expuși atât constrângerilor prin anexarea Banatului de Răsărit de către Regatul Sârb cât și indiferenței politicianiste cu care comunitatea respectivă a fost și încă este tratată de Statul Român) trebuie prezentată exact, dincolo de orice calcule extraetnice anexioniste ori de altă natură (asimilare prin constrângere, marginalizare, neacordarea de drepturi și libertăți etc.).
Dovedind, așadar, un fervent spirit de solidaritate cu comunitatea românilor din Serbia, oriunde s-ar afla aceasta, dl Florian Copcea a militat cu atâta generozitate și evidentă dezinteresare pentru drepturile acestei comunități, pentru mai buna și dreapta prețuire a valorilor și profilului identitar, pentru discernământ în evidențierea acțiunilor și meritelor și nu prin răsturnarea scării de valori sociale și culturale, de care nu sunt străine nici oficialitățile de la București atunci când tot felul de indivizi și organizații se erijează în „reprezentanți” ai comunității românilor din Serbia („asociaţii aşa-zise culturale româneşti în Serbia de Nord-Est care au mulţi chibiţi în capital de pe Dâmboviţa” – v. tableta „Cârtițele”, 11 februarie 2017). Însuși titlul culegerii de articole „Pierduți în istorie…” este unul incitant, rechizitorial și de cauză solidară cu cei „de dincolo de istorie” („români fără de țară”), față de care gazetarul nu disperă, dimpotrivă, își exprimă convingerea că viitorul va fi de partea lor, dar nu așteptându-l într-o pasivitate incriminantă ci militând pe toate căile democratice pentru răzbirea adevărului, valorilor adevărate, spiritului identitar.
Astfel de adevăruri sunt nu numai foarte „crude” pentru românii din Serbia și destul de rechizitoriale pentru o anumită acțiune diplomatic-guvernamentală, dar ele constituie și „degetul pus pe rană” întru tămăduirea acesteia – sub acest aspect dl Florian Copcea rostește răspicat „adevărul care doare”, de unde spiritul său combatant și foarte incisiv în „tămăduirea” unei cauze comunitare, a românilor „pierduți în istorie” din spațiul ex-iugoslav.
*
2.Recent, în cadrul Festivalului Internațional „Mihai Eminescu”, aflat la a XXXIII-a ediție, desfășurat la Drobeta Turnu-Severin, Orșova și Băile Herculane (manifestare cu real aport transfrontalier, derulată de neobositul promotor), a fost lansată și lucrarea O ISTORIE A POEZIEI ROMÂNEȘTI DIN BANATUL SÂRBESC (Editura Academiei Române, București, 2022, 257 p.).
Este, într-un fel, o revenire esențializată, mai bine reliefată din punct de vedere istoric și literar-critic, fixată pe valori reale, consacrate, dar și „în mișcare”, după lucrarea istoriografică de sinteză „O istorie a liricii românești din Serbia” (Editura Academiei Române, București – Casa de Presă și Editură „Libertatea”, Pančevo, 2018).
„Cuvântul-înainte” al recentei „Istorii…” este semnat de criticul și istoricul literar Nicolae Georgescu, un împătimit eminescolog despre care am scris și noi adesea (chiar dacă ne deosebim în unele păreri), din care reținem următorul fragment privitor la acest „colț de lume românească”:
„Noi începem această incursiune academică în tărâmul poeziei cu poeții români de dincolo de Puntea lui Traian, cum numea Hasdeu podul lui Apolodor din Damasc de la Turnu Severin, pentru a veni, pe drumul primului descălecat, în împărăția de cuvinte românești ce o țese astăzi peste piscuri și hăuri de istorie poezia. Dl Florian Copcea, istoric literar cu state vechi de serviciu, etnic literar sagace, ne face mozaicul acestui colț de lume românească pe care-l străbate și investighează cu acribie de mult timp, cercetările sale întrupându-se într-un număr însemnat de antologii.
Concret, „Istoria poeziei românești din Banatul sârbesc” cuprinde 15 profiluri de poeți, aceiași care au fost editați în antologiile amintite mai sus, la care se adaugă regretații Ion Miloș și Ioan Flora, dar și Vasile Barbu, Ileana Ursu și Marioara Ț. Sfera, avuți, desigur, în vedere, pentru colecția respectivă.
„Istoria” se deschide cu capitolul dedicat lui Vasko Popa (29 iulie 1922, Grebenaț, Voivodina – 5 ianuarie 1991) , în care este cercetat „Mitul și mitologia imaginarului” în poezia regretatului poet de deschidere europeană cu adevărat, urmându-i capitolul dedicat lui Radu Flora (5 septembrie 1922, Satul Nou – 4 septembrie 1989), axat pe „resuscitarea estetică a poeziei românești din Serbia”. Nu vom stărui, întrucât am prezentat pe larg, la timpul potrivit, aceste antologii (primele zece, la număr), comentariile noastre apărând în reviste din țară și din Voivodina. Avem, însă, plăcerea de a trece în revistă aceste comentarii, care sunt de fapt prefețele alcătuite de dl Florian Copcea la antologiile apărute.
Dacă în privința lui Slavco Almăjan (n. 10 martie 1940, Oreșeaț, Voivodina) autorul insistă asupra unor „evaluări poetice și estetice”, cu observația că „poetul își are scriitura sincronizată axiologic la modelele poetice universale” (autorul însuși mărturisind că „poezia nu se deosebește de viață, dar se deosebește de autorul ei”), la Nicu Ciobanu (n. 26 august 1960, Locve) criticul încearcă o „introducere în paradigma poetică”, conchizând că „poezia lui Nicu Ciobanu este mai mult decât un joc, un mod de existență, un arhetip paradigmatic cu rădăcinile temeinic fixate în literatura universală, adevăr reliefat cu pregnanță de versurile antologiei de față” (p. 100). „Crearea altei lumi – mărturisea poetul, punând accentul pe originalitatea viziunii și rostirii poetice – e o dovadă că scriitorul este conștiința vie a momentului care nu acceptă falsitatea, ipocrizia, cuvântul este precum cutia de rezonanță care emană lumina vie a spiritului uman (…) Necesitatea rostirii mai diferite, mai nuanțate, mai profunde, decât cea obișnuită, m-a apropiat de poezie.”
În eseul „Ipostazele ficționalului în poezia lui Ioan Baba” (n. 25 noiembrie 1951, Seleuș, Provincia Autonomă Voivodina), dl Fl. Copcea consideră că, precum și în cazul altor poeți postmoderniști (curent ce „închide o buclă în cultura europeană”), și poezia lui Ioan Baba se înscrie în efortul de a constitui un răspuns („somație”) adresat „intertextualității și laitmotivelor estetico-dilematice proprii postmodernismului”: „poetul Ioan Baba reușește să-și ia avânt din punctul de fugă al fractariilor conceptuale ale rupturii epistemice și să modifice, benefic, parametrii discursului în literatura de expresie românească din Serbia, caracterizat fiind printr-o reacție obiectivă, iremediabilă, constantă la practicile paradigmatice literare, post-structuraliste, aflate într-o continuă, dinamică mutație ontico-estetică.”
Trăsătura distinctivă a poeziei lui Petru Cârdu (25 sept. 1952, Barițe – 30 aprilie 2011) „o reprezintă, în termeni cartezieni, punerea în abis a ideismului, operațiune produsă în structura discursivă a limbajului”, prin „reîntoarcerea Autorului în materia poetică” pentru „reabilitarea/ devenirea anti-mimetică a scriiturii”, denunțând „vechile arhetipuri”, în sensul unei „demonii” demolatoare, și demonstrând că demiurgul și nu demonul „își poate avea chipul ascuns în materia poetică.” Cu alte cuvinte, după zisele poetului care desfide orice „modele”, scriitorul „trebuie să fie un demiurg, altfel cuvintele lui nu au putere” („Petru Cârdu: texistență și esență poetică”, pp. 126-142).
La rândul lui, optzecistul Pavel Gătăianțu (15 dec. 1957, Sân-Mihai – 22 ianuarie 2015), poet, traducător și ziarist, apropiat de poetica lui Gellu Naum, transfigurează artistic „dicteul asimptomatic” către o „senzorialitate scripturală” a unui „suprarealism saturat” care „depoetizează universul de falsa poezie”, vizând absurdul existențial, printr-o „resurecție modernistă avansată”. „Chinuit de transcendența și metafizica cuvântului” poetul, abolind stereotipiile, vizează un „specific revelatoriu al mitului”, prin „lunecarea în profunzimile ființei umane, continuu mixate între avataruri predestinate și contraste existențial-poetice care înnobilează spiritul.” În totul, „făptura textuală” a lui Pavel Gătăianțu, „infestată cu transfigurări ludice și cu labirinturi parabolice”, se pliază „pe modelul postmodern de facere a poeziei” și, în general, „forțează literatura română minoritară din Serbia să se sincronizeze la deja celebrele/ cunoscutele/ actualele arhetipuri poetice europene.” („Pavel Gătăianțu: poezie și destin”).
Poetă și ziaristă, Marioara Baba (18 dec. 1950, Seleuș, Voivodina – 7 iunie 2010) este un spirit neliniștit în utopia unui postmodernism vizionar, amestec de meditativ și ficțional, însetată fiind „de viziuni hiperboreene, genuine” și concentrată pe un simplism aproape eliptic, dar cantonat într-o realitate tensionată. Poeta trăiește din plin „abisul pe care nu-l pot evita”, „cercetând cotidianul,/ realitatea diurnă, banală”, declarând că „Poezia e un curcubeu/ pe care nu pășește nimeni,/ doar poetul/ nebunul scăpat din Paradis./ Poezia e o haită de lupi înfometați/ care deschid porțile orașului/ cu urletul lor.” (Dansul muzei). „În ansamblul ei, constată criticul, poezia Mărioarei Baba este inițierea într-un joc în care cotidianul, adică concretul absolut, este transfigurat parabolic după chipul și asemănarea ființei poetice, concepută/ plăsmuită aici prin prisma unei imagistici pătrunsă de reflexiile oglinzii.” (Mărioara Baba: ipostazele devenirii absolute).
Ileana Ursu (9 iunie 1954, Zrenianin – 7 martie 2021), poetă și traducătoare, își asumă scrisul „ca modalitate de refugiu dintr-o realitate în criză, polimorfă, în lumea cuvintelor, miraculos devenită echivalentul unui spațiu expurgat de experimente manieriste, profund epidermice”. Centrându-și discursul pe elemente ocurente ale „interiorității eului liric”, poeta cultivă un lirism inițiatic, în ecuații verslibristice ușor traductibile și în general pacificatoare, „de transcriere ritualizată a stării de poezie în imagini persuasive, încorporând subtil în structura alterității lor semnele trăirilor reflexiv-afective, creatoare, oarecum de un transcendent asimptotic, destinal.” Într-un „Mesaj”, poeta își face un portret convingător, un fel de „selfie” la zi: „Nu sunt eu dintre aceia/ Care descoperă/ Lumi noi./ Noi am descoperit decât (!) cuvântul/ Și nu mă mai îndemn în alte/ Aventuri de inovații./ (…)/ Eu trăiesc liniștită în colțul meu./ Nu uit să spun bună dimineața plantelor,/ Mulțumesc pentru fiecare clipă,/ Și-mi văd de treabă./ (…)/ Sunt mulțumită”. Dar, oare, nu această dezarmantă simplitate este atitudinea prin care liniștea apelor trădează adâncurile unei Ființe, revenită la „normalitate” din prefirarea sufletului prin imaginare abisuri? („Motive predilecte în enunțurile verslibriste ale Ilenei Ursu”).
Alt optzecist, Vasa Barbu (9 februarie 1956, Uzdin), poet, critic literar, traducător, este un rural-bucolic, de o „simplitate dezarmantă”, căruia nu-i sunt străine anumite „poziționări expresionist-vaskopopiene”, chiar digresiuni „criptice și ambigue”, poezia însăși fiind denumită „văpaia din mine”, „flacără nestinsă/ și mereu aprinsă/ a creației dătătoare de viață”. Deopotrivă „mimesis tranzitiv” și „experimentare” modernistă, lirica lui Vasa Barbu „se înscrie în șirul modelelor care au concurat, de-a lungul perioadelor de confuzie paradigmatică, în tranziție, la depășirea impasului ontologic în care s-a aflat la un moment dat literatura română din Serbia, când manifestările agresive ale multiculturalismului și multilingvismului au pus la grea încercare identitatea minoritarilor români.” („Arhaic și imaginar în poezia lui Vasa Barbu”).
Aurora Rotariu Planjanin (n. 7 octombrie 1952, Coștei, Voivodina), poetă și prozatoare, se încadrează în acea lirică românească feminină din Serbia care „poartă, hotărât lucru, semnele prozodice ale unui bovarism care subminează mitul dichotomiei dintre real și imaginar”, altfel zis dubla vocație a omului de „a fi în lume” – „în sensul definit de Mircea Eliade, de «a trăi experiența sacrului»”, de unde definirea spiritului feminin în versuri precum cele din „Așternutul florilor de păpădie”: „Numai limbajul meu, sărmanul,/ stă pe loc – cu neputință/ a uitat și el să mai facă rugăciune/ la Dumnezeu/ să scap de viața asta epuizată”. Exprimând o claritate melancolică apăsătoare, poezia Aurorei Planjanin, foarte racordată la realitățile sufletului, deține o „profunzime a mesajelor”, acel „mister al puterii cuvintelor” vecin cu o „tentație a sacrului”, viziunea poetei fiind „marcată de un imaginar instinctiv și programatic”, cam în maniera impusă de Vasko Popa („Aurora Rotariu Planjanin: identitate și trăire transcendentă”).
Marioara Ț. Sfera (n. 21 decembrie 1971, Iablanca, Voivodina), poetă și profesoară, este prezentată drept „o poetă iconoclastă și reflexivă”, deși autoarea ne lămurește în citatul de sub fotografie că „Poezia reprezintă limbajul comun al oamenilor cu suflet și inimă mare, indiferent de granițele care îi despart, care pun mai presus de propriile lor sentimente focul sacru cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Poezia înseamnă pentru mine și rostul de a fi în lume pentru a aduce lumină și frumos în ființa tuturora…” Dincolo de această limpede mărturisire de credință, criticul constată că „Marioara Ț. Sfera are revelația unor viziuni simbolice ale vieții, acestea purtătoare de fantezii și realități expresioniste”, precum în volumul „Ilustrații în alb”, unde este deschisă o „cale a meditației asupra derizoriului realului”, inoculându-i paradoxul de a „dăltui ideea”, „depășind astfel eșecurile vechii lirici de concepție” (E. Simion). Simplitatea rostirii reflectă „insolitul unor inflexiuni autobiografice”, iar îndrăzneala imagistică, susținută de o „simbolistică magică”, „echivalează cu sentimentul contemplativ, metafizic, al regăsirii ascunsului și al necunoscutului ființial”.
Reprezentantă a nouăzecismului, Mariana Stratulat (n. 20 iunie 1977, Coștei), poetă și prozatoare/ romancieră, considerată „douămiistă” (a debutat editorial în 2006 la Eikon cu „Fascinația invizibilității”), cultivă o lirică elegiacă, meditativă și reflexivă, dar și una dominată de „o senzorialitate, o senzualitate și o voluptate revelatoare, potențând astfel rostul celest al «fiorului galvanic» (Charles Baudelaire). „Compozițiile lirice auctoriale” – scrie autorul – sunt „subordonate incandescent sentimentelor și trăirilor de o profundă sensibilitate și de un mare rafinament artistic”, „demonstrând, la cel mai înalt nivel al imaginarului, existența indubitabilă a unei mitologii personale, o mitologie cosmicizată, circumscrisă, cu precădere, timpului destinal”. Feminitate „solară” mărturisită cu tremur emoțional și conștientă de sine („labirintul inimii”), reflectând un eu „ușor anxios”, poezia Marianei Stratulat, îndreptându-și ostentativ „fiorul galvanic” spre zona nonficțională a erosului, cucerește prin sinceritate atunci când evocă, atât de tranzitiv, „visul meu pe acest pământ”, precum în poemul „Spectacol cu suflet de soare”: „Mă topesc de-a trupului tău candoare/ în acest spectacol, cu suflet de soare…/ Când se lasă cortina, tremur instantaneu/ căci nu ești lângă mine, tu, dulce chip de zeu.” („Tip și arhetip în poezia Marianei Stratulat”).
Ion Miloș (16 februarie 1930, Sărcia – 4 decembrie 2015, Malmo, Suedia) este o valoare cunoscută pe continent. Ne bucură să constatăm că textul programatic reprodus sub fotografie face parte din interviul ce ni l-a acordat poetul, în 2006, fiind prezent la Festivalul Internațional „Tudor Arghezi” de la Tg.-Jiu (v. „Portal-MĂIASTRA”, nr 3/ 2007. Interviu: Cu scriitorul Ion Miloş (Suedia) – «Poezia se scrie cu cuvinte, dar se face cu sufletul», pp. 26-28, cu precizarea că poetul nu ar fi crezut că vom reproduce întocmai „vituperațiile” și „filipicele” proferate, în dialogurile avute, privind lumea românească, cea sârbească, precum și scriitorimea ori clasa politică). L-am cunoscut pe poetul-filosof, de fapt, mai înainte, la una din edițiile Festivalului Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, de la Sebeș-Alba, prilej cu care revenea anual în țară de la Malmo, având o prestație literară remarcabilă în presa literară (editându-i-se cărți, precum „Coloana Infinitului”, la Tg.-Jiu, în 2006, sub îngrijirea mea, dar dedicându-i-se și monografii precum cele scrise de Catinca Agache, acordând interviuri, deplasându-se în numeroase locuri din țară, la Iași, Timișoara, Cluj etc.). Poet, eseist și traducător, evoluția poetică a lui Ion Miloș, „spectaculoasă și dramatică în același timp, se desfășoară sub semnul frustrării”, poetul încercând să-și salveze „condiția de exilat, de ostracizat, prin poezie, prin cultură și artă”. Poezia sa este de o „formulă mito-poetică complexă, care, supralicitând liniile inconformismului, disponibilitatea combinatorie a extazului provocat de izolare, conștiința damnării și desacralizării noii retorici, reconstituie un paradoxism mântuitor, demonstrând, astfel, cum mărturisește însuși poetul, că este o crimă să fugi în urma istoriei.” Uzitând de un limbaj de clară tranzitivitate, poetul își înzestrează poeziile cu un fond acut de meditații (pregătirea sa în filosofie, la Sorbona, după cum ne povestea, își spune cuvântul). Poetul e, în fond, un raționalist, scriind cu o tăioasă luciditate, despre viață și dragoste, despre existență și moarte, despre arta fără „înzorzonări” și manierismul postmodern căruia i se refuză vocația metafizică, despre cunoaștere și falsele valori, despre religie ca dogmă închistată și filosofie ca meditație eliberatoare de mai larg orizont.
„Idealist incurabil – scrie criticul – , incendiar, grav și bucolic, Ion Miloș rămâne unul dintre marii poeți ai istoriei literaturii române din Serbia. Om de înaltă ținută intelectuală, cu un deosebit, clasicizant rafinament al sensibilității, Ion Miloș caligrafiază versuri memorabile, în spiritul unor manifestări de frondă (…)” Exilat „prin nămeții Nordului”, ca un Ovidiu al veacului său, „de o astfel de tristețe inconsolabilă nu este capabil decât un poet exilat, format într-un conjunctural complex de culturi.” („Reflecții onto-existențiale în poezia lui Ion Miloș”).
Ioan Flora (20 decembrie 1950, Novoie Selo, Voivodina – 3 februarie 2005, București), poet și traducător, este considerat „un insurgent al discursului poetic optzecist”, liric „esențializat pe latura conștientă a efemerului”, smerit dar profund caligraf, de intertextualitate provocatoare, „al peisajelor sufletești, majoritatea bolnave”. Poetul evoluează spre un discurs metafizic, poezia întorcând spatele modelelor și devenind astfel „rațiunea unei existențe divine”, ascultând „doar de legile firescului”… „Poetul încearcă să se situeze permanent în afara neantului etic al lumii, se sustrage prezentului pentru a da efecte semantice (im)pactului cu ficțiunea (de)sacralizată, Și totuși, precum în volume ca „O bufniță tânără pe patul morții” și „Medeea și mașinile ei de război”, poetul pornește de la realități, împingând semnificația discursului poetic spre lumea hilar-fantasmatică a unui imaginar de factură novatoare, avangardistă. Spirit „lucid, stăpânit de o frică kierkegaardiană”, dar prietenos și congruent cu toate manifestările „înnoitoare” și „primenitoare”, Ioan Flora cultiva un mesaj urgent ca atitudine la atâtea stări de disconfort. Poezia lui dă ocoluri largi lumii culturale, oprindu-se asupra unor imagini și stări de lucruri pe care le reia în felul lui de a „răstălmăci” sensurile clasice, știute, canonice, provocând imaginația la maxim și reinventând astfel poezia. El rămâne „un incontestabil reformator al poeziei și al mitopo(i)eticii contemporane”.
Ordonați astfel, ultimii doi poeți, Ion Miloș și Ioan Flora și-au împlinit destinul dincolo de Serbia, unul pe meleaguri suedeze, celălalt fiind asimilat de cultura română, dar amândoi nedezicându-se de cultura românească din Banatul sârbesc, în care s-au afirmat mai întâi.
În genere, actuala formă a „Istoriei” dlui Florian Copcea merge, capitalmente, pe evidențierea unor valori sigure, dar pentru a fi o adevărată „istorie a poeziei din Banatul Sârbesc”, pe lângă aceste 15 capitole dedicate poeților amintiți (prezenți cu poză, citate programatice, notă bibliografică și listă de referințe critice), ar fi nevoie de o mai „teoretică” punere în cadru, detaliindu-se etapele parcurse de această literatură, de la generațiile de poeți din interbelic până azi.
*
Rod al propriilor lecturi și cercetări istoriografice, „O ISTORIE A LIRICII ROMÂNEȘTI DIN SERBIA” țintește a fi o lucrare de referință atât prin desenarea tabloului general al dezvoltării poeziei din acest spațiu, dar mai ales prin studiile monografice privind generațiile de poeți din interbelic până azi. Mai concret zis, de la parnasienii de expresie minoră și tradiționaliștii care o rup cu limba de lemn a proletcultiștilor (Ion Bălan, Cornel Bălică, Ion Marcoviceanu), la avangardiștii unui limbaj excesiv metaforizant și intranzitiv (Mihai Avramescu, Vasco/ Vasile Popa), sincroniștii europenizanți (Ana Niculina-Ursulescu, Eugenia Bălteanu, Aurel Mioc, Mărioara Sfera), pre-moderniștii racordați la cultura și spiritualitatea europeană (Radu Flora, Ion Miloș, Florica Ștefan, Mărioara Babu, Valentin Mic), suprarealiștii sondând lumea iraționalului (Olimpia Baloș, Vasile Barbu, Vasa Barbu, Miodrag Miloș, Ileana Ursu) și moderniștii diversificării mijloacelor de expresie (Slavco Almăjan, Aurora Rotariu Planjanin, Monica Țăran Dumitrescu, Elena Maria Brânzei, Mariana Stratulat), iar de la aceștia la mai noii deconstructiviști cu devierea de discurs de la text la pretext (Mariana Dan, Annemarie Sorescu Marinkovici), postmoderniștii unei noi paradigme, metatextuale (Ioan Baba, Petru Cârdu, Ioan Flora) și transmoderniștii cu obsesia depășirii „stării de criză” (Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianțu). Cam cum a procedat istoricul și criticul Florian Copcea în ediția precedentă, apărută într-un prestigios parteneriat editorial: Editura Academiei Române – București & Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Pančevo, beneficiind de un cuvânt înainte semnat de acad. Mihai Cimpoi, „Argumente pentru o istorie necesară și utilă”, din care reținem următoarea apreciere: „Studiul se desfășoară, cu argumente justificative și demonstrații critice aplicate, anume în acest cadru al analizei comparatiste și sincroniste, nelimitându-se așadar la relevarea influențelor exercitate din partea literaturii române (…) Portretele-sinteză sunt analizate cu consemnarea fenomenelor generale, dar și cu punerea în lumină a personalității lirice și a dimensiunilor caracteristice universului mitopo(i)etic și a mărcilor stilistice determinante. Prezentarea amplă, solid documentară și într-un limbaj critic adecvat face studiul deosebit de interesant și necesar pentru cunoașterea literaturii române din afara granițelor actuale ale României.”
Semnând, la aceeași lucrare, postfața „Literatura română din Serbia, fenomen cultural de excepție”, criticul literar universitar Virginia Popovici, profesor la Facultatea de Filosofie din Novi Sad, aprecia, într-o viziune contextuală mai largă, că este vorba de „un fenomen cultural de excepție” în cadrul literaturilor balcanice, cu relevante ipostaze și deveniri valorice „în circuitul cultural european”.
Fenomenul în cauză este strâns legat de rolul jucat de ziarul „Libertatea” (înființat în 1945 și condus de Aurel Gavrilov, iar azi de Nicu Ciobanu; redactor-șef editură: Vasa Barbu, 2001-2021) și revista „Lumina” din Novi Sad, înființată în 1947 la Vârșeț de Vasko Popa, avându-i apoi la conducere pe: Mihai Avramescu (1948-1949 şi 1951-1955), Radu Flora (1950), Ion Bălan (1956-1976), Emil Filip (1976), Slavco Almăjan (1976-1981), Aurel Gavrilov (1981), Simeon Lăzăreanu (1981-1994) şi Ioan Baba (1995-2020), Mariana Sfera (2021 în continuare), „revistă de literatură, artă și cultură transfrontalieră” aflată azi în al LXXVI-lea an de existență, decorată de președintele României, Klaus Iohannis. Frumos genericul exhortativ sub care în 2022 a avut loc sărbătorirea jubileului de 75 de ani, cu participare transfrontalieră din Bulgaria și Republica Moldova: „Luceat lux vestra!” /,,Lasă lumina ta să lumineze!”
Suntem siguri că va urma și o altă ediție a acestei „Istorii a poeziei românești din Banatul Sârbesc”, în care dl Florian Copcea va așeza o materie mult mai bogată și mai ordonată după exigențele genului și conform competenței literare dovedite de d-sa în domeniul respectiv de cercetare academică.
Zenovie Cârlugea