Făcându-i-se dor de personajul din „Conversație pe Titanic” (2001) pe nume Caterina Savu, care avea atunci 29 de ani, 
Dna Magda Ursache, prozator de mare forță și publicist de justițiară ținută critică, își propune să continue povestea acestei femei, într-un roman cu un titlu care ar putea interesa: „Dragoste cu gust de dragoste” (formularea aparține medicului străin Onur, adresându-se Caterinei: „Ai putia să simți dragoste cu gust de dragoste, Katherine.”, p. 43). Femeia are acum, în primul an de pandemie Covid 19, 51 de ani neîmpliniți, dar arătând ca de 40, și acțiunea se petrece la Iași, unde protagonista este realizatoare de talk-shaw-uri la postul TeleNext. Aici îl invită pe dr. OnurArda, de 53 de ani, un bărbat înalt, nu neapărat gras dar corpolent, cu ochi negri și rostirea specifică unui arab cu distincție de „stranger”, dar „un bun român, cu drag de cei disprețuiți și neglijați de doctorii cu tarif”, care se afla la Iași în interes medical (făcea parte dintr-un grup de lucru, de analiză a virusului și măsuri, coordonat de la București).
Întrebat câți oameni a salvat de la moarte, medicul de origine persană – nu prea iubit pentru măsurile restrictive luate: starea de urgență din 16 martie, apoi trecerea la starea de alertă, cu distanțarea socială, purtarea măștii, limitarea/ interzicerea deplasărilor ziua și noaptea, închiderea localurilor publice etc. – spune că nu a ținut numărul, doar că „medicul te salviază, sistemul te omoară”, iar tot ce își dorește este să facă o schimbare în bine „în sistemul medical de urgențe” din România. Suferind, în drum spre casă, o cădere de calciu, lipotimie, „bărbatul cât Rarăul”, care o însoțea, a intervenit imediat, ducând-o pe realizatoarea talk show-ului acasă, unde o veghează toată noaptea, lămurind-o în privința stresului acumulat și a modului de viață ce se impune. „Am intrat în jocul dragostei și al întâmplării cu un nod dureros în stomac”, consemnează Caterina Savu la 1 august 2020.
Narațiunea începe la 31 iulie și se continuă până la 1 decembrie 2020, însă e mai complicată, ca scriere, decât așa de cursiv cum ne-am început noi prezentul comentariu.
Romanul înaintează, paralel, pe două registre (și în mai multe episoade), unul aparținând Magdei U. , începând din 30 iulie 2020 (care este și nu este în totalitate autoarea Magda Ursache), celălalt reprezintă consemnarea Caterinei, începând cu episodul datat 1 august 2020 și sfârșind cu cel din 1 decembrie 2020.
„Ars expectandi” este „o carte-antidot la vreme de stress”, dedicată „lui Petru, într-adins”, cum ne încredințează autoarea încă de pe pagina de gardă, depășirea marelui impas făcându-se prin acest „mic manual de tehnica așteptării”, materializat într-o interesantă și pasionantă „poveste de dragoste” care, dacă nu e, nimic nu e, conform principiului paulin.
Dar a scrie azi un roman de dragoste și, mai mult, readucând în scenă protagonista dintr-un altul scris în urmă cu două decenii, nu e deloc ușor, dimpotrivă problemele acestea și le pune Magda U. încă din primul episod al „Jurnalului de bord”. Dincolo de scrierile Magdei Ursache, în care „eroul principal este România tranziției, cu relele și bunele ei” și în care apar atâtea destine rupte, „prinse în cușca obsedantelor decenii”, în general „eșecul profesional, dar și erotic” (ca în „Rău de România”, „Astă vară n-a fost vară”, „Strigă acum” ori „Bursa de iluzii”), romanul intenționat va trebui să reconsidere raportul memorie-istorie-ficțiune, acel „mai-mult-ca-prezent” întâlnit în cele șase romane de până acum, construite cu un „discurs ficțional impur”. Totul poate intra într-un roman (un pic din toate, cum zicea Barthes), scrie autoarea, ceea ce contează însă este „montajul”. În „docu-roman” se amestecă produsele imaginarului cu acelea ale „documentarului”, apoi elemente de eseu, de jurnalism, de fapte evenimențiale. În acest fel al re-dării realității trecute prin suflet, „non-ficțiunile din proza mea sunt mai mult decât biografemele mele” (așa cum se întâmplă în „Bursa de iluzii”). Așadar, ca la Goma, nu „verosimil” ci „veridic”, căci „literatura se naște din realitate (viață), dar și din raftul cu cărți de istorie”, precum face Stendhal cu oglinda lui purtată de-a lungul drumului („Oglinda o plimbi și pe drum, și de-a lungul șirului de cărți”, scrie autoarea în acest prim episod al „Jurnalului (său) de bord”).
Astfel, în romanul de față vom întâlni din plin „aluviuni de biografeme” din viața Magdei U. și „tehnica detaliului”, dar – suntem preveniți – „naratorul nu sunt eu (confuzie voită, poate)”. Deși are rezerve față de ironiile postmoderniștilor la adresa descriptologismului, Magda U. va aprecia la aceștia acea recuzită pe care o experimentează și d-sa la rând, mai mult sau mai puțin (fragmentarismul, ambiguitatea, colajul cultural, aluzia livrescă, ludicul „jocul de-a una și de-a alta”, pastișa, autocitarea ironică etc.), deopotrivă „emoție” și „mult acid”, reducând decalogul scriitorului la doar trei „porunci”: răbdare, credință, iubire.
La rândul ei, Caterina Savu, în episodul inițial, remarcă la Magda U., o tristețe adâncă, la 7 august împlinindu-se „7 ani de la plecarea Bătrânului” (se știe că e vorba de universitarul și etnosoful Petru Ursache, mort într-un spital iașiot, prin eroare și bâjbâială medicală, căruia i s-au editat de devotata soție nu mai puțin de șaisprezece cărți, mai multe decât ar fi tipărit el fiind în viață, după cum se exprimă preotul duhovnic Ioan Cr. Teșu de la Facultatea de Teologie a Universității cuzane).
„Am fost și eu, mărturisește Caterina, prăbușită, destrămată, nimicită interior după despărțirea de Silver” medicul, primul bărbat din viața ei („ myfirst”), și el de origine persană precum dr. Onur din prezentul povestirii. Lui Silver i-a urmat sensibilul poet Aurel Savu, într-o căsnicie de patru ani, din care ultimii doi în camere separate… Dacă la Aurel Savu, fostul coleg de la catedra limba română pentru studenți străini, a ținut, spune Caterina, pe celălalt, Silvestru Asan, l-a iubit, cu acesta cunoscând „jumătatea sa trupească”. Dar insensibil, afemeiat și consumator de alcool, dr. Silver o va dezamăgi, femeia matură dorindu-și, în sfârșit, o relație stabilă și, mai presus, una de adânci trăiri sufletești („Doamne Dumnezeule, fă să am parte cu Onur nu numai de fior trupesc, ci de Fior. Cu majusculă.”).
Foarte bine reliefată, personalitatea medicului Onur, care făcea parte dintr-un grup mare de analiză a virusului și dintr-altul tot mai mare de comunicări, impresionează prin fermul devotament de „urgentist”, care, până la vaccin, în pofida tuturor negaționiștilor și adversităților (pe care le-am văzut la adresa medicului Arafat, cu care personajul se aseamănă foarte mult), recomandă păstrarea distanței, protejarea cu mască, dezinfecția mâinilor: „Abia atunci lanțul astă se rupe și scăpăm.” Că autoarea preia în portretul doctorului Onur, care-și făcuse liceul la Damasc și facultatea în România, activând aici mulți ani ca voluntar, fără salariu, multe din elementele portretistice și de personalitate ale coordonatorului SMURD, dr. Raed Arafat, inclusiv vorbirea în „românaaraba” acestuia, este un fapt evident (de fapt, dr. Onur a lucrat în echipa lui Arafat la constituirea Smurdului: „L-am susținut. Eu eram și mai tânăr decât el.”). Musulman nepracticant, dr. Onur declară că totdeauna „Coranul meu e cartia de medicină”. ”Eu rămân altă parte decât Raed Arafat”–îi spune Caterinei, nesusținând că măsurile luate de ministrul Nelu Tătaru sunt impecabile, nici că Guvernul ar acționa perfect, cu atât mai puțin acceptând ideea altei „somități” ajunsă în politică, după care vârstnicii de peste 65 de ani ar trebui izolați în locuri special amenajate…. „Nu-i triaba mia să fiu avocatul guvernului, doctorul de urgență trebuie să fie numai avocatul bolnavului, tot și tot, iar mediatizarea negativă a medicilor nu ajută”, declară „doctorul de la București”,Onur, într-o emisiune TV cu Dan Radovan. Toată degringolada produsă în societatea românească din primul an de pandemie, cu vocile pro și contra, cu suspiciunile privind planul secret de asasinare în masă pus la cale de oculta mondială, cu întregul carusel de măsuri restrictive, inclusiv carantinarea generală sau parțială, și contestări mitingiste susținute de anumite televiziuni și de opoziția politică privind macabra izoletă (sicriu de plastic plimbător), „neconformitatea” măștilor și mai ales afacerile de miliarde făcute de guvernanți (hoțul strigă hoții!), tot tam-tamul cu poliția și jandarmeria abuzând cetățenii, cu falimentarea HORECA, cu închiderea școlilor și interzicerea pelerinajelor religioase, cu munca de acasă, cu încălcarea „dreptului la libertate”, – totul este de regăsit în paginile romanului construit pe relația de cuplu și prietenie dintre Caterina și medicul persan Onur.
Apropierea dintre Caterina și Onur („atracție magnetică”), cu „orele noastre de miere” și plimbările pe dealurile dimprejurul orașului foarte poetice, dezvăluie, însă, un sentiment puternic de gelozie din partea medicului, care vrea să afle mai multe amănunte din viața femeii iubite (citise romanul „Conversație pe Titanic”, în casa acesteia, ea fiind chemată la o ședință de redacție). „După Magda U. tu ești femeia care iubește și așteaptă”, îi spune dr. Onur, pe care Caterina îl vede „condamnat să fie veșnic gelos”. „Gelozia e un infern”, este „stereotipă”, „o tensiune care sufocă mai rău decât Covidul”, observă femeia, recomandându-i iubitului să „inventeze altceva”. În schimb, îi apreciază ideile ferme, mintea limpede, raționalismul, ținuta morală, gingășia sufletească, cultura asimilată într-un timp relativ scurt.
Ea însăși fiică de medic recăsătorit, Katy încercase să se sinucidă la 15 ani din pricina mamei vitrege. Fusese, în timpul facultății, o lună la specializare în Franța și se stabilise la Iași, făcând presă, dar, dezamăgită de fauna din televiziunea iașiotă, cu șefi ca Pavel Michituș („mediocritatea face audiența, iar prostia, una și mai mare”), nutrea ideea de a-și deschide „o cafenea-librărie cu galerie de artă, poate și cu antichități” sau „măcar anticariat”.
Ideea de a scrie un roman de dragoste inspirat din propriile-i experiențe de viață este întâmpinată de Magda U., buna ei prietenă, cu rezerve. La rândul ei, Caterina se arată față de partener nemulțumită de felul în care Magda U. a zugrăvit-o în romanul „Conversație pe Titanic”: „Viața mea nu e un roman de Magda U.” Printre altele, obiecta că prietena sa îl preferase pe Aurel, hotărând pe deasupra faptelor ca partenerii să rămână împreună, într-un final „sentimentalizat”. Însă Aurel nu putuse să treacă peste „mica-marea mea infidelitate”, pedepsind-o pentru o „vină inexistentă” (se îmbrățișase cu Silver, într-o circumstanță care nu însemna decât ceva formal și nu că ar mai simți ceva față de fostul partener, infidel și insensibil).
Încercarea de a-și duce iubita la București eșuează, Caterina simțindu-se claustrată într-un oraș copleșitor, de aceea, după o lună de zile, cei doi revin la Iași.
Hotărât să rămână în Iași, cerând detașarea la noul spital, doctorul Onur (care rămâne ferm pe principiul „ca să punem virusul în izolare, trebuie să ne izolăm, altfel nu scăpăm”) va trebui să plece la Paris, timp în care Caterina cade bolnavă la pat și se neglijează cu disperare. Intervine prietena ei Magda U., care o internează în clinica particulară a chirurgului Silvestru Asan.
Într-un episod al „jurnalului de bord”, Magda U., intenționând să scrie o carte gen „Love affaire”, ar dori să actualizeze viața protagonistei, în contextul celui de-al doilea mariaj: „Acum în romanul meu, ar trebui să fie ultima noapte de dragoste și prima de război. El pleacă pentru o lună în Franța, dar o să-i las să se iubească și în ultima zi a verii. Inclusiv pe 31 august. Îmi place să-i văd făcând dragoste. Bărbatul impunător, prea înalt și prea corpolent, cu siluetă maiestuoasă, și fărâma asta de femeie (…) Este o dragoste în limitele normalului, dacă nu punem la socoteală gelozia obsesivă a bărbatului”…(p. 96).
Rămasă singură („dedulcită la singurătate”), Caterina – „o adolescentă deghizată într-o femeie de 51 de ani neîmpliniți” – intră în reflecțiile Magdei U. cu o referențialitate oarecum consimțită, până la suprapunerea de biografeme și portret sufletesc:
„Am inventat chiar un personaj de control: Magda U., pentru că am nevoie de luciditatea ei, de ironia ei. Am adus-o pe Magda U. în scenă, ca să nu se mai întrebe cititorul dacă vorbește autoarea sau personajul ei, Caterina. Deși, câteodată, nici eu nu mai știu cine vorbește: Caterina sau Magda U.?”
Magda U. e de părere că maniheismul islamic o să-i dea de furcă vecinei sale de apartament și că Onur „o să dezlănțuie mereu jihaduri din gelozie, în loc să ducă jihadul interior cu gelozia lui. Da, cred că e greu să iubești un persan…”.Nu un persan, ci pe un al doilea om din viața ei , de origine persană…
Compasiunea Magdei U. este mișcătoare ca a unei prietene adevărate, care ar dori ca Onur, noul iubit al Caterinei, să nu fie „un Silvester stilizat” și ca răul făcut de Silver „să fie șters de Onur”: „Să dea Dumnezeu să nu plătească scump prețul acestei mici-mari fericiri târzii. Mi-e milă de l’agnelle a mea. A intrat în viețuca ei, de ființă fragilă cu palmele roz (…) Mă rog pentru ea să nu fie o iubire dureroasă, cu suferință (a suferit destul), vreau ca răul făcut de Silver să fie șters de Onur.” „Iubirea-febră” pentru medicul Silver ar trebui sublimată în relația ei cu Onur: „Mi-a spus că împlinirea ei ca femeie a venit cu Onur.”
Și ca să scrie această poveste de dragoste, Magda U. se consultă cu D.A. și D.C., de la care primește sfaturi precum: „O iubire fără tragism e mediocră”; „Să nu abunde politica și să nu faci caz de prea multă filosofie”. Dar și despre echilibrarea dialogului în cadrul narațiunii, despre evitarea „vulgarității și vorbirii needucate”, a „derapajelor sexuale”, a evocărilor „fiziologice” ori a „urletelor animalice din jungla dormitorului” (precum face Ioana Bradea în „Băgău”). Căci „femeia nu e doar carne, inima ține trupul”… Amendând toate acestea, Magda U. știe ce are de făcut, ideea e de a nu face „viața ca literatură”, ci „viața ca viață”. Ar fi dorit ca, în cartea ei, prietena ei să rămână cu Aurel, însă personajul îi cam fuge de sub condei, căci „Caterina nu-i pe de-a-ntregul plăsmuire a minții mele. Cea reală e când prea lucidă, când prea candidă.”„Da, Caterina din roman nu-i chiar Caterina din viața reală, – scrie Magda U., –dar eu cred că adevărata viață e viața ca literatură” (p. 116).
Așa cum remarcase Denk (alias Șerban Codrin) într-o prezentare a „Bursei de iluzii”, intitulată „Magda Ursache și personajul Magda U.”, autoarea și-a dorit un personaj în personaj, fapt atât de vizibil și în romanul pe care-l comentăm acum:
„Jocul de-a Magda U. e mai vizibil în romanul pe care-l scriu acum: Magda U. nu mai știe dacă personajul ei, Caterina, e real sau construit. Ambiguități de 7 feluri care mi se trag de la postmoderniști. Trăiesc la limită amestecul de real/ nereal din romane, pendulez între Magda U. și Caterina, sunt când eu, când ea. Mă las «locuită» de ea. Magda U., personajul, nu autorul, spune că n-are cheie romanul, cheia n-are cheie etc.”
Așadar, nu este o carte à clef, drept care, aflându-se în exercițiul ficțiunii, autoarea cere„imunitate ficțională”. Șaptezecista Magda Ursache va re-debuta în 1990, la editura „Timpul” cu Universitatea care ucide, apoi , la Institutul European, cu romanul Astă vară n-a fost vară…, în fapt scris primul, dar zăcând ani la Cartea Românească, la Bălăiță.În total are șase romane, în toate reflectându-și viața ca într-o mare, panoramică oglindă spartă. Concentrată în cioburile acestei epici devălmașe, viața fierbe ca într-un cazan sub presiune, ficțiune și realitate realizând un produs artistic final ingenios, inteligent și bine temperat, dar de mare frământ sufletesc și de largă respirație spirituală, ca nevoie urgentă de eliberare, de redempțiune, de ieșire mântuitoare la liman… Ficțiunea se inspira din situații reale, iar Magda U. s-a vrut „alter-ego al meu”. În romanele sale se pot identifica biografeme/ autobiografeme, mărci ale livrescului: „Scrie romane cu de toate: bibliografie, glosare, note subsolice și speră să obțină de la cititorii ei un trofeu. Trofeul prozatorului singur.”
„Eu m-am simțit atât de bine în cuibul albastru din ochii lui Petru, vreme de cincizeci de ani”, mărturisește autoarea într-o convorbire cu Caterina ei, din viața căreia Magda U. vrea să facă un roman. Ea vedea cum „frățica” tânjește după iubitul plecat, abia așteptând reîntoarcerea acestuia din Franța, ca să trăiască din plin „vara de noiembrie” a Sfântului Martin, după augustana lună de miere sfârșită cu despărțirea de la 1 noiembrie.
„Durerea absenței lui Onur a schimbat-o la față pe Caterina”, Magda U. o găsește având o paloare „bolnăvicioasă”, ba mai mult va sări în ajutorul prietenei ducând-o în clinica lui Silvestru. Ciudățicaprietenă (măritându-se cu Harap Alb, cum l-a poreclit Silver), care la București „în casa aceea somptuoasă, ca a califului din Bagdad”, s-a văzut „dislocată”, nu se simte bine decât la Iași, în dulcele târg, de unde acum îi duce dorul iubitului. Onur, unul din doctorii fără de arginți, fiind comparat cu Vasile Voiculescu sau cu C. D. Zeletin, este iubit cu o patimă fără margini: „Habar n-ai, Magda U., cât de bine îmi este cu el. Îl iubesc în întregime: de la zâmbetul răvășitor la scăpările de limba română.” De aceea va trebui să aștepte, având „antrenament la singurătate”.
Dincolo de unele referințe sau auto-biografeme reluate (precum aspecte din viața universitară, cu tot felul de ipochimeni și colaboraționiști, între care apar figuri luminoase precum eminescologul Mihai Drăgan sau Luca Pițu; acțiunea concertată a lichelelor, în numele corectitudinii politice, de atacare a valorilor naționale consacrate, de la „Miorița” la Eminescu, Sadoveanu, Călinescu etc.), autoarea accentuează ideea că în toate romanele Magdei U. cele mai nefericite sunt „femeile care așteaptă”, e o așteptare „în miez cu disperare”, o fericire „în miez cu disperare”, o dragoste „în miez cu disperare”, cum scrie Caterina. Această temă a așteptării ar dori s-o transpună într-un „manual de tehnica așteptării” numit „Ars expectandi”, un mic sau mare tratat despre „expectare”.
„Mai e puțin așteptarea” o anunță OnurArda de la Paris, iar prietena Magda U. o întărește cu prezența și povestirile ei. Caterina, internată cu anemie gravă, se va recupera psihologic și emoțional, dar și cu transfuziile administrate de dr. Silver, asigurând-o că de întâi decembrie „veți fi acasă la voi, în Copou”. Onur sosește și „i-a atins (bolnavei dormind) obrazul alb ca varul cu buzele și fețișoara Caterinei a prins culoare”. Bărbatul refuză căruciorul, luând-o în brațe și ducând-o acasă.
De ce ar lăsa-o Magda U. să moară, conform dictonului că toate marile iubiri sunt tragice?! Chiar dacă femeia are obsesia sinuciderii „ca mai toate personajele dumneavoastră”, observă Daniel R. Așadar, potrivit ar fi nu un final de telenovelă, ci unul „de basm”. Dacă Petrarca a pierdut-o pe Laura din cauza Ciumei bubonice din sec. al XIV-lea, Magda U. nu vrea s-o piardă pe Caterina, în sec. al XXI-lea, de altă ciumă, prin urmare le urează personajelor sale „Spor la fericire, dragii mei, până când moartea nu vă va despărți.”…
În romanul pe care și l-a propus să-l scrie, numit „Ars expectandi”, Magda U. mărturisește, în ultimul episod al Jurnalului (său) de bord, că a procedat la combinarea amintirilor sale cu ale Caterinei, „personajul meu, deci invenție”, împrumutându-i câteva biografeme din „deceniile personale”, copilăria și adolescența, una mai tristă decât alta, precum și „ceva minunat din drumețiile mele cu tata prin munții Buzăului”. Comun le este celor două, Caterina și Magda U., „eul ca rană deschisă” (Cioran), de dinainte de 1989 până azi; una a încercat 20 de ani să se tot schimbe, cealaltă rămânând aceeași până azi. Alături de aceste „protagoniste”, au fost aduse în scenă personajele cunoscute din Lupercaliascriitorincilor, dar și a teleaștilor… Scriitorinci și teleaști…
Povestea aceasta de dragoste nouă ni se pare una din cele mai importante „supraviețuiri” în Post-Moralia (v. cartea de dialoguri cu Adrian Alui Gheorghe „Supraviețuiri în Post-Moralia”, 2018). Episodul acesta, ultim, are submenționarea „Be continuated”, ceea ce bănuim că așa se va cam termina o iubire mare!
Romanul în întregime, construit astfel pe paralelismul Magda U. – Caterina Savu, ca două oglinzi față în față în care imaginile adâncesc până la confundare, readucând astfel în discuție problema construcției epice postmoderniste, chiar a metaromanului, este de o cursivitate deghizată în biografeme și auto-biografeme, utilizând, cum deja menționam, procedee din arsenalul de ultimă generație, ca să ne exprimăm astfel. Agrementarea episoadelor care aparțin Caterinei cu texte poetice aparținând unor autori de azi (Ana Blandiana, Radu Ulmeanu, Gheorghe Grigurcu, Ion Scorobete, Vladimir Udrescu, Adrian Alui Gheorghe, Mihai Barbu, Dan Petrușcă, Șerban Codrin, Valentin Talpalaru, Ioan S. Pop, Claudiu Komartin, Paula Romanescu, Ion Lazu, Virgil Diaconu, Leo Butnaru, Adrian Munteanu, Marin Ifrim ș.a.) dezvăluie o apetență specială pentru poezie, cum multe pagini freamătă de poezia drumețiilor și peisajului românesc.
Reținem, de asemenea, în aceeași notă livrescă, numele unor îndrăgiți scriitori, care apar în auto-biografemele Magdei U., precum Mihai Ursachi, Aura Christi, Lucia Negoiță, Luca Pițu, Șerban Codrin, Radu Ulmeanu, Paula Romanescu, Val Gheorghiu, Cezar Ivănescu, Dan C. Mihăilescu și mulți alții, fiecare reținut cu o amintire, cu o referință, cu un apel motivațional.
Carte-antidot la vreme de criză, „Ars expectandi” este și un exercițiu de eliberare, de redempțiune mărturisitoare, o carte-manual despre „tehnica” așteptării raportată la sufletul feminin. O carte despre „golul amânării, al așteptării”, așteptarea ca stare a sufletului fiind „mereu chinuitoare”, așa cum o simte protagonista Caterina Savu, ipostază de alter ego al Magdei U., dar și de avatar mai general aspirând la „dragoste cu gust de dragoste”…
Inteligent scris, cu o alertețe cursiv-episodică, prefirând/ cernând o poveste de dragoste dintr-o „oglindă” în alta, totul fiind prezidat de poetica postmodernistă a metaromanului, resimțindu-se de stilul foiletonistic și de o mai acută urgență a diaristicii practicate, „Ars expectandi” întrunește toate calitățile unui roman de top care își anunță deja continuarea. Vom avea, probabil, urmarea din al doilea an al Pandemiei de Covid 19 / SARS-CoV-2, ani de răscruce în istoria omenirii…
Zenovie Cârlugea