◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro25.07.2024

„Nimic din ce urcă atât de frumos spre cer nu e ca sunetul fumului”. „Memoria fumului”  (Junimea, Iași, 2023)

„În timp ce mă boteza preotul, pe tâmplă mi se așeză o aură de sfânt”, nostalgizează liricul. Erau niște raze subțiri, ca cele de lună, pe care mama le vâra în ac spre a-mi broda flori înmiresmate pe hăinuțe”. O femeie din sat scoate un țipăt scurt:

„ – Ăsta nu e om, e sfânt”!

„ – Lasă că e mai bună sfințenia decât mămăliga!” cică a insistat mama.

 

„Fum dulce al florii de salcâm”

 

Cronica literară la volumul Memoria fumului putea avea titlul „Fum dulce al florii de salcâm”. Sunt pline poemel și prozel scriitorului Ștefan Mitroi, pline de lirism. În proză scurtă sau romane, desigur și în poezie, Ștefan Mitroi e, prin structură, un liric. Încălzite la suflet, bătute cu delicatețe la nicovală, mângâiate cu grație și dedate cu aroma florilor de salcâm, Cuvintele se înnădesc într-o împletitură cu fire de bunătate și grație. O ramură binecuvântată de arin, o petală de păpădie – floare ecumenică – un fir de fum parfumat poartă în sine aroma veșniciei.

Verbalizările au „gustul pâinii” (Adrian Dinu Rachieru), precum și cântecul nostalgiei („cuvinte cântate”). Iar cel ce arcuiește vioara e „sentimental fără frână”, e orfic și capabil să reînvie vocabulele, spre a le îmbăia în praf de stele, poetizez și eu. Ștefan Mitroi e „un mare POET”, pentru că înmoaie „pana aceea în cer” și scrie cu suflet albăstrit de „aerul tare al copilăriei în calea sa spre înveșnicire” (Pană de înger).

Trei probleme devin ispită pentru interpretare: (1) Memoria fumului (explicarea titlului): „Tâlcul flacării nu-i fumul / Tâlcul vetrei nu e scrumul / Dar al drumului e dorul” // (Blaga); (2) Casa – ax mundi – ca spațiul literar; (3) Poet neîncadrabilă în vreo „direcție” literară.

 

Fumul din memorie

 

Memoria fumului este un titlu inspirat, dar mai ales semnificativ, pentru seria de „prozo-poeme”, care alcătuiesc „o sagă teleormăneană despre o lume apusă, vie totuși, reînviată, împinsă spre orizontul fabulosului sub cupola realismului magic” (Adrian Dinu Rachieru în Cuvânt de întâmpinare). „Lume apusă”  – reînviată prin memorie. Ce e memoria? Întâmplări stocate în memorie? Cum se actualizează, prin amintire? Omul sănătos dispune de o hartă mentală. Dar poetul? Dar Ștefan Mitroi? Scriitor cu o memorie focalizată pe casa natală, pe acasa din satul său, populat cu figuri caligrafiate atât de expresiv în amintire.

Liricul are nevoie doar de un stimulent care să-l incite spre visarea cuvintelor. E suficient fumul casei sale natale, ieșit din hornul vetrei („Tâlcul vetrei nu e scrumul”, zice Blaga, ci fumul, ar spune Mitroi): „fumul ce iese pe hornul casei. L-am însoțit de nenumărate ori în lungul lui drum către cer. Sunt sigur că mă va ține minte. Măcar până sub roțile Carului Mare…”. Fumul devine fir, din care bunica împletea ciorapi, mănuși, căciulițe, fumul îngheață, fumul e de vânzare, fumul are ceva de povestit. Fumul e memorie. Memoria fumului. Fumul devine simbol, – „își trimiteau cuvinte de dragoste” -, fumul călăuzește spre acasă, fumul cântă („Nimic din ce urca atât de frumos spre cer nu e ca sunetul fumului”) (Fum, pp. 50 – 54). Fumul alcătuiește o scară, sub forma unui fir între casa natală și cer, stele, Carul mare, poate și Divinitate. Fumul a fost înainte lemn sau vreasc, a fost flacără încălzitoare, apoi s-a ridicat, ca un fir rece, ducând cu sine amintiri, memorate despre bunica, mama, tata, bunicul, văzuți prin privirea copilului îmbătrânit de vremuire. Prin fum, se recuperează memoria afectivă și frumusețea domesticirii vetrei casei natale, zugrăvită în amintire. Viața (nu) e fum, anii nu ajung pentru suficiente împliniri, astfel că poetul o prelungește Dincolo. Fumul de tămâie purifică și presară miros de mirodenii în calea sa spre semnele cerești.

 

Casa – ax mundi

 

Casa natală, familia, satul – urcată pe fir de fum tămâios în Carul mare și învelită în haina pământului – sunt un fel de ax mundi, un centru al universului psihic al poetului. Poemele rurale, zice Rachieru, au un orizont fabulos și magic. „Ce lucru ciudat să-ți găsești casa acasă?”, se întreabă melancolic poetul. Casa însăși coboară din nor și cer, cuprinsă de dorul curții: „Într-o seară de vară ne-am pomenit cu cerul intrând în curtea noastră” (Un musafir important). Din Casă, pe horn iese fum ducând cu sine memoria casei, „în lungul drum către cer”. Din casă, memoria iese în sat și vede „grămăjoare de bătrânețe”. Mai ține minte femeia aceea frumoasă, coborâtă din tren (splendid poem!) care-și lăsase frumusețea peste tot, încât nu mai aveai pe unde să mergi, erau mormane de frumusețe până la streașina casei:

 

„Bărbaților le-ar fi plăcut să fie lăsată mai departe pe străzi. Le plăcea și

femeilor, care luau pe furiș câte o grămăjoară din ea, ca s-o păstreze

pentru zilele în care frumusețea lor avea să pălească.

Femeia ce provocase calamitatea cu pricina n-a mai fost văzută niciodată.

Deși oamenii din oraș au așteptat-o ani în șir s-o vadă coborând din

nou din tren. Nu ca să-și ia frumusețea înapoi. Dimpotrivă, să mai

aducă. Întrucât cea veche, de demult, dispăruse aproape cu totul.” (Atâta frumusețe).

 

Analizând relația dintre spațiu geografic și spațiul literar intrăm pe tărâmul spiritual al mioriticului blagian. Oare spațiul din memoria afectivă devine spațiu al literaturii!? Morfologii culturii filosofează despre modul în care spațiul natal, cel al copilăriei, devine „un obraz al omului”, influențându-i temperamentul, caracterul, comportamentul și structura personalității. Spațiul nativ (devenit narativ!) al lui Ștefan Mitroi este câmpia teleormăneană, întinsă în vastitatea sa, cu pâlcuri de ciulini, lanuri ample de grâu, dormitând în voie sub oblăduirea vremii ce curge monoton în căutarea frumuseții. Viața nu ajunge să-i fie suficiență omului. Are nevoie de fantezie, de fantazare, făcând parte din existență. Nevoia umană se extinde spre cer, spre lumină, spre binecuvântarea divină. O paranteză: Când Iorgovan din Pădureanca lui Slavici, om de câmpie din spațiul geografic al Curticiului ajunge spre Zimbru în spațiul montan al Apusenilor, rostește uimit: „Doamne, cum a putut Dumnezeu să adune la un loc atâtea frumuseți?” Evident că percepția e diferită, iar comportamentul personajelor altul. Tenacitatea și pasiunea pătimașă a lui Ion, personajul lui Rebreanu nu se asemuiește cu Aliman din Lostrița lui Voiculescu. După cum nici cu Ilie Moromete nu dispune de pătimirile malefice ale lui Lică Sămădău.

Ca o compensare, spațiul literar al campestrului ocupă distanțe spre cer și stele, nori și lacrimi de ploaie, afirmând cosmicitatea și realismul magic, domesticindu-l. Doar așa poeticianul are sentimentul că viața e deplină și plină de veșnicie. Citiți cu sufletul sau puneți-l să presare voce:

 

„Cum nu știa prea multe despre dragoste

tata a cumpărat-o pe mama

cu bănuții verzi ai ochilor săi.

A învelit-o apoi într-o zi geroasă de iarnă

ca să vadă cum îi stă

îmbrăcată în mireasă.

I s-a părut că seamănă cu primăvara.

De la întâmplarea aceea se trage

venirea mea pe lume.” (O mică întâmplare)

 

Spațiul literar dă chip și comportament personajelor, după cum relieful a amprentat psihologia și temperamentul autorului.

 

Ștefan Mitroi – un neîncadrabil în vreo „direcție” poetică

 

Poate Nichita a avut sufletul atât de delicat, gracil, pur și candid ca și autorul Memoriei Fumului. Generos până la inocență, încărcat cu o aură de bunătate și cu fărâme de suflet înmuiat în sfințenie, mereu cu privirea întoarsă spre lumină, spre chipul părinților și bunicilor, modele familiale, Ștefan MITROI alege cuvinte și verbe, le încălzește la sân și le aranjează în poeme cântătoare, inducând celorlalți o bună dispoziție și o aleasă satisfacție sentimentală. Nicio răutate nu lasă poemele în mintea cititorului, acesta iese din texte reconfortat și liniștit, îmbăiat în lumina icoanelor și credinței, în apele sfințite ale stelelor și cerului. De altă parte, figurile de stil se grupează în jurul alegoriilor prin care comuniunea dintre universuri se stratifică într-o rânduială estetică. Nici moartea, nici învierea nu sunt decât momente ale trecerii, iar limbajul potrivit pentru asemenea întâmplări esențiale (existențiale) este preluat din dicționarul cel mai decent al semanticii verbale. Totul e simplu și delicat, cu o filozofie implicită și o misteriozitate mascată sub cupola cerului oglindit în sufletul mamei din pana poetului.

Literatura e o dovadă că viața nu ajunge (F. Pessoa). Lucrurile însele care ne sunt dragi devin o parte din sufletul nostru. Casa, oamenii, animalele devin amintiri, apoi memorie și în fine literatură. Se prelungește în viața prin fantazare – o componentă a nevoilor umane, a existenței noastre. Cum? Prin memorie. Acestea vorbesc și cheamă la sfat și meditație. Reflecție. Să citim poezia Lună plină, în care granița dintre fizic și metafizic, dintre realitatea pământeană și cea cosmică e o simplă speculație imaginată. Seamănă ceva și cumva cu poezia Cubul a lui Nichita Stănescu:

 

„E lună plină,

zicea mama,

iarăși n-o să pot dormi deloc.

Și lua iute o prăjină

clătinând luna de câteva ori,

cât să cadă câțiva stropi din ea,

după care pleca liniștită la culcare.” (Lună plină)

 

Iar sfințenie înseamnă coborârea poetului din icoana unui sfânt într-o carte pe care scrie cu majuscule ȘTEFAN MITROI.

     Anton Ilica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *