Cu „îmbrățișare bucovineană”, dl Adrian Dinu Rachieru ne trimite o „carte durernică” despre Bucovina, „ținut de margine, mozaic etnic hibridat cultural, de energie poliglotă”, străvechi ținut românesc, detrunchiat de la țara-mamă, supus unor repetate „anexări”, deznaționalizări, cu prigonirea limbii și „recidivele crizei identitate”, care, iată, până azi „își prelungește martirajul etnic”. În pofida retoricii politicianiste, nici azi doctrina rusească a „moldovenismului” (cu falsul ei „binom lingvistic”) nu și-a găsit o rezolvare justițiară: „Cele două emisfere comunică oare, spărgând „«granița indiferenței»”? Frontieră pe care scriitorul de la Râșca, Ioan Țicalo, eseist și mai ales prozator de mare forță, o numea de-a dreptul „granița blestemată”, aducând în romanul său soarta unui „sat rupt”.
Cu tristețe constatăm că și azi, chiar în momentul în care noi scriem aceste rânduri, în pofida unor dialoguri politicianiste bilaterale, istoria „românilor” de dincolo de granița blestemată a rămas aceeași, manualele cu „ocupația românească” din epoca interbelică a Bucovinei și cu „limba moldovenească” (și alte trăsnăi istorico-lingvistice) nu încetează a fi tipărite și livrate școlilor, întru o deplină îndoctrinare cu un naționalism desuet, dar care nu vrea să moară! Dorind să devină membru cu drepturi depline al U.E. și să facă parte efectiv din NATO, acum, când între Ucraina și Rusia putinistă are loc un război cu implicații planetare, Kievul nu vrea să audă de „unitatea în diversitate”, prin acceptarea căreia s-ar putea recunoaște drepturile legitime, de toate felurile, ale comunității românești, stăpână din vechime pe meleagurile Bucovinei de Nord. Căci acolo nu avem a face cu o „diasporă” românească sau cu niște „venetici” (vorba lui Eminescu: „venituri”), ci cu străveche locuire românească, supusă de-a lungul vremurilor fie „autonomizării”, fie „despreunării” (Ștefan Hosciuc). În Argumentul „O preumblare prin Cernăuți” (capitala provinciei, așezată la vadul Prutului, cu șase secole de atestare documentară), dl Adrian Dinu Rachieru se întreabă dacă nu cumva „spiritul bucovinean” este „definitiv pierdut” și dacă mai există, ca marcă distinctivă, „o identitate românească”. Dintotdeauna Cernăuțiul, – așezat la întretăierea unor vechi drumuri comerciale, – a fost o „localitate cosmopolită”, așezarea existând cu mult înaintea Privilegiului comercial acordat negustorilor lioveni de domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei, semnat la Suceava, la 8 octombrie 1408. Însăși o cronică rusească consemnează Cernăuțiul într-o listă a orașelor „volohe” (Privilegiul amintit era unul din „lucrurile bune” ale bravului domnitor, consemna marele logofăt Grigore Ureche în Letopisețul său). Dar și Cernăuțiul, precum alte târguri ale Moldovei celei Mari, a căzut pradă jafurilor, incendiilor, războaielor, cunoscând din plin cruzimile Istoriei, bucurându-se doar de un respiro interbelic: „Judecând din perspectiva acestui specific, Bucovina a devenit, sub cupola spiritului european, în răgazul interbelic, un loc de încrucișare a tuturor curentelor”. Desigur, putem vorbi de un spirit tolerant, cu tradiție, înăbușit în ultima jumătate de secol, prin asimilare fie „irevesibilă”, fie „tranzitivă”, ori drept expresie a unui „bilingvism echilibrat”, fără a exista, observă autorul, „semne încurajatoare”, constatând foarte exact că „Bucovina «sovietizată» și apoi ucrainizată întreține dureros ceea ce s-a numit schizofrenia bucovineană”.
Așezată la „o întretăiere a sferelor de interese”, Bucovina – leagăn al statului moldovenesc (deși enclavă în lumea slavă) –„ a suportat dureroase prefaceri, transformând românii din nordul ei într-o «minoritate artificială»”. Spiritul de toleranță (interetnică și interconfesională) în provincia autonomă încadrată în Imperiul habsburgic a fost aproape înăbușit în etapa ucraineană, când ideologia naționalistă a statului seamănă cu un totalitarism contravenind libertăților și drepturilor etniei române, ideii de reîntregire, chiar Ideii europene de „diversitate în unitate”, de toleranță a mozaicului etnic: „Ca spațiu de interferență, Bucovina reproduce condiția noastră de țară dilematică, topind atâtea influențe și «funcționând ca pod cultural». Or, efortul de personalizare și europenizare presupune a aduce acasă Europa (cum ar spune A. Marino), invocând «standardele europene», fără a abandona specificul.”
Se cuvine amintit că Moldova Austriacă (prima provincie din fostul Imperiul Habsburgic care a răspuns imperativului etnic unionist, al Marii Uniri, încă de la 27 martie 1918) s-a confruntat atât cu fenomenul germanizării dar și cu acela al colonizării inclusiv cu ucraineni, „răscroirea hărților” schimbând profilul demografic și deviind preocupările culturale către spațiul național. S-a refuzat Bucovinei, de la denumirea provinciei la oficializarea „limbii moldovenești”, acea „atmosferă românească decentă” despre care scria George Munteanu în „Literatură română din Bucovina postbelică” („Caiete critice”, 1-3/1994).
După odiosul Pact Ribbentrop-Molotov, au avut loc refugieri masive, deportări, ruperea legăturilor dintre Nordul și Sudul bucovinean, cultivarea românofobiei, desigur cea mai odioasă perioadă din istoria vechii provincii românești, detrunchiată în 1775 și numită atât diplomatic cât și din punct de vedre istoric și geografic „Bucovina”, recompensând neutralitatea habsburgică (habsburgii avuseseră și un general austriac de cavalerie pe nume Adolf von Buccow, numit de împărăteasa Maria Tereza comandant militar al Transilvaniei, un criminal care a organizat și coordonat masacre împotriva secuilor și românilor ortodocși ardeleni în perioada 1761 – 1763, și până la moartea sa, la Sibiu (1764).
Ne amintim de articolele de vibrant patriotism scrise de Eminescu (autorul poemului „La Bucovina”) în „Timpul”, deplângând asasinarea domnitorului Grigore Ghica al III-lea al Moldovei, care, împotrivindu-se înstrăinării acelei părți din Țara Moldovei, a plătit cu capul în fața marilor interese (la presiunile habsburgice, turcii vor trimite la Iași emisarul cu eșarfa neagră).
Eminescu trăise câțiva ani la Cernăuți, în „mica Vienă”, cum i-a zis orașului în care își petrecuse, cu intermitențe, anii școlarizării sale (la școala primară/ National-Hauptschule 1858-1860, apoi, cu întreruperi, la gimnaziul austriac / Ober-Gymnazium, 1860-1866). Va reveni în capitala ducatului în 1875, cu prilejul înființării Universității germane (se împlineau 100 de ani de la integrarea Bucovinei în imperiul austriac). Fiind în 1875 director al Biblioteci Centrale din Iași, poetul transporta peste graniță, clandestin, mai multe exemplare dintr-o broșură privind istoria provinciei anexată formal de Imperiul Austriac în ianuarie 1775. Exemplarele cu „Răpirea Bucovinei” fuseseră așezate de poet la fundul lăzii cu cărți pe care le ducea acolo, abătând astfel atenția vigilenților vameși austrieci, instruiți, desigur, și în chestiuni de propagandă culturală.
Este vorba de lucrarea RĂPIREA BUCOVINEI DUPĂ DOCUMENTE AUTENTICE, realizată de istoricul Mihail Kogălniceanu, pe care-l cunoscuse în 1871 la serbarea de la Putna, poetul fiind secretarul Comitetului de organizare al studenților aflați la studii în capitala austriacă. (Eminescu îi va purta mereu acestuia o prețuire deosebită, și ca politician nu numai ca istoric, Kogălniceanu aflându-se alături de Maiorescu atât la Biserica Sf. Gheorghe Nou cât și în alaiul funerar care-l conducea pe Poet la cimitirul Bellu, în după-amiaza zilei de 17 iunie 1989).
Locuind la V. I. Ștefanelli, fostul coleg de la Cernăuți și Viena, Eminescu venise în capitala ducatului (unde se afla familia surorii sale Aglae Drogli) animat de un adânc sentiment patriotic. Broșura „Răpirea Bucovinei” fusese distribuită în tot orașul, pentru a fi interzisă de autorități după două zile… În publicista sa Eminescu va aminti ca un laitmotiv soarta de martir a voievodului ucis mișelește GRIGORE GHICA al III-lea (care obținuse tronul Moldovei în 1774, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi – unicul fanariot „cu dragoste de țară” care câștigase prețuirea gazetarului de la „Curierul de Iași” și „Timpul”, și care în conferința „Influența austriacă asupra românilor din Principate”, ținută în 1876, la Iași, în cadrul ciclului de conferințe inițiate de „Junimea”, spunea: „Totuşi, trebuie să constatăm că nici un moldovean n-au putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestarea sa”. Mai apoi, în „Curierul de Iași” poetul scria că „lui Grigorie Vodă Ghika , nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat un monument în piaţa Beilicului cu concursul preaînălţatului nostru domn.” (Art. MONUMENTE, „Curierul de Iași” din 11 martie 77 (OPERE IX). Și tot în „Curierul de Iași”, la 30 septembrie 1877, Eminescu scria cu mare indignare despre „vânzarea Bucovinei” și „asasinarea” voievodului moldav Grigore Ghica al III-lea:
„La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s-a încheiet prin vărsarea sîngelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrînată şi între paşii din Bizanţ, vînzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi.”
Bucovina va fi anexată Imperiului Habsburgic invocându-se, de tranzacționiști, vecinătatea cu Ardealul, adică legătura directă cu Galiția. Însă domnitorul Ghica III și boierii moldoveni se împotriveau mârșavei anexări, la care otomanii consimțiseră. Atras de trimisul sultanului la Beilic (casa de găzduire a emisarilor turci trecători prin Iași), domnitorul Moldovei, care era și vârful de lance al împotrivirilor boierești în privința „tranzacționării” Bucovinei, a fost înjunghiat pe la spate și decapitat. Capul i-a fost dus la Istanbul și atârnat mai multe săptămâni în poarta seraiului pentru „luare aminte” a tuturor ce vor nesocoti poruncile Semilunei! Trupul voievodului moldav (care domnise și în Țara Românească) a fost înmormântat la Biserica Sf. Spiridon din Iași (din 2015, Mausoleul Grigore al III-lea Ghica Vodă fiind inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași).
Dar să revenim la poezia scrisă departe de provincia iubită și evocată „cu dor”, peisaj variat și eponim de „munți”, „văi”, „râuri” și „câmpii”, ca o mărturisire de inimă și legatariat de conștiință națională („n-oi uita vreodată, dulce Bucovină”).
Azi, când „dulcea Bucovină” a lui Eminescu, Țara Fagilor, este iarăși dezbinată după mârșavul pact Ribbentrop-Molotov (provincia pierzând mai mult de jumătate din suprafața ei), încheiat între Uniunea Sovietică (Stalin) și Germania nazistă (Hitler) și semnat la Moscova la 23 august 1939, poezia „La Bucovina” se încarcă de un viu spirit și înțeles aparte al actualității evenimentelor pe care le trăim. Să nu uităm pleiada de scriitori de la Cernăuți în frunte cu regretatul poet academician Vasile Tărâțeanu, publicist patriot în Cernăuțiul ucrainean de azi, pe care l-am întâlnit adesea la manifestări culturale fie la București (ca membru al Academiei), fie ca invitat la Tg.-Jiu, Alba Iulia, Sebeș, Craiova și în atâtea localități din țară, uneori însoțit fiind de cunoscuții scriitori basarabeni și academicienii Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija. De la el, conducătorul de publicații „fără botniță” (anchetat și bătut de poliția ucraineană, de unde i s-a tras și moartea, la 8 august 2022…), și nu numai de la el, am aflat despre situația reală a românilor din Bucovina de dincolo de graniță, lipsiți de drepturi etnice și supuși unei politici de deznaționalizare și asimilare…
*
Revenind la comentariul cărții de față, vom aminti temeinica lucrare a istoricului Ion Nistor, „Istoria Bucovinei”, pornind de la „anul fatidic” 1775, rămânând, conform zisei lui Eminescu, „de-a pururi o durere pentru noi”. În 1940, profesorul Grigore Nandriș, un prieten al lui Lucian Blaga, estima că teritoriul ocupat de mârșavul pact Ribbentrop-Molotov reprezenta 6.340 km 2 , iar ponderea populației românești se ridica la 37 % (între 1711 și 1944 teritoriile românești au fost invadate de douăsprezece ori de trupele rusești, amintește autorul).
Odată cu anexarea Bucovinei în 1775 (și înființarea Universității, în anul 1775-1776 urmând cursurile 53 de tineri români), aceasta intra pentru zece ani sub administrație militară, fiind introduse reforme iosefine care, în numele „civilizării” provinciei, au afectat politica etno-demografică, făcând din această provincie un „mozaic etnic” (Das Volker Könglomerat). Și așa se năștea, în cancelaria imperială, doctrina „bucovinismului” și desigur acel „homo bucovinensis”, deși totdeauna au fost nemulțumiri și mișcări naționale, până în 1918, când Bucovina se întoarce la Patria-mamă doar pentru 22 de ani, după război urmând „sinistra culturalizare”/ deznaționalizare, promovându-se acel „homo sovieticus” care „în pofida unei Istorii confiscate, n-a izbândit”, scrie autorul.
În preumblările sale prin Cernăuțiul cu „arhitectură uimitoare”, respirând „un fermecător aer crepuscular” (clădirea fostei Mitropolii, sala sinodală în care s-a semnat Unirea Bucovinei cu Țara la 27 martie 1918, Piața Teatrului, Palatul Cultural al Românilor, Turnul cu orologiu etc.), autorul admiră vechile case ale Hurmuzăcheștilor ori pe cele ale lui Aron Pumnul și Sextil Pușcariu, amintind de trecerea pe aici a lui Eminescu, Ciprian Porumbescu, D. Onciul, frații Hurmuzachi, chiar venirea repetată a lui Titu Maiorescu în calitate de avocat, criticul care, ca ministru, a achiziționat o ladă cu Documentele baronului Hurmuzaki, strânse din arhive străine, din care un volum întreg, apărut în ianuarie 1879, a tradus Eminescu ș.a.).
Cartea dlui Adrian Dinu Rachieru își fixează câteva Repere în care evocă mai întâi „Enciclopedia Bucovinei” (ediția a doua, Suceava, 2018), apreciată drept „monument”(semnată de Emil Satco și Alis Niculică), tratând despre personalități, localități, societăți, presă, instituții. După care istoricul și criticul literar se ocupă, foarte documentat (pe urmele lui D. Vatamaniuc ș.a.) de legăturile lui Eminescu cu Bucovina („Eminescu: amprenta bucovineană”), de Mircea Streinul din „epoca iconară” („scriitor prolific”, „veritabil lider” și „cel mai reprezentativ dintre literații Bucovinei”), de „enigmaticul” poet Paul Celan (nume „glorios” al literaturii europene), de „Cei doi Labiș” („poetul-meteor” fiind atât un „spirit al adâncurilor” cât și un „spirit revoluționar”)…
În secțiunea „În oaza lirică” (II), dl Rachieru se oprește mai întâi asupra unor cunoscute „Voci cernăuțene” (Vasile Levițchi, Grigore C. Bostan, Ion Vatamanu, Vasile Tărâțeanu, Ilie Tudor Zegrea, Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru) și „Voci sucevene” (Ion Beldeanu, Marcel Mureșeanu, Constantin Hrehor, Mihaela Grădinariu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Viorica Petrovici, Ioan Manole). Despre unii scriitori cernăuțeni și suceveni am scris și noi, accentuând ideea de specificitate și originalitate (Ioan Țicalo, Mihaela Grădinaru, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Grigore Crigan, Vasile Andru, D. Vatamaniuc ș.a.).
La secțiunea „III. Printre prozatori” găsi comentarii despre cărți semnate de Platon Pardău, Pan Solcan, Norman Manea, Radu Mareș, Vasile Andru, Matei Vișniec, Grigore Crigan, Maria Elena Cușnir).
Desigur, nu putea fi uitat „Cercul fermecat” al eminescologiei (IV) din care fac parte documentaristul sadea I. E. Torouțiu, „polemist de temut”, „benedictinul” D. Vatamaniuc, Alex Ștefănescu („eminescologia populară”), Lucia Olaru Nenati, Iulia Murariu dar și Ion Filipciuc cu „cei trei Eminescu” etc. Constatăm o anumită concesie (?!) făcută celor care s-au ocupat de Eminescu în ultimii ani, lansând fel de fel de teorii năstrușnice și „scenarite” („teoria conspirației”, „a asasinatului”, „scenariu malefic” și alte baliverne ale unor împăunați „eminescolatri” și de care internetul este plin!), când ne-am fi așteptat la o luare de atitudine împotriva celor care fac dintr-o chestiune medicală o problemă politică în viața lui Eminescu, (N. Manolescu), elucubrând despre „conspirații iudeo-masonice” cu implicarea Palatului Regal, cu anihilarea „masonului” Maiorescu, un puzzle tendențios și fals etc. etc.). S-au scris cărți serioase, nu improvizații de zăbăuci sforăitori, pe această temă, de specialiști în domeniul medical (al psihiatriei, precum universitarul Gavril Cornutiu – „Tragedia si suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase ani din viață”, 2016), sau culegerea coordonată de Eugen Simion, „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, 2015 etc.
Volumul este întregit cu secțiunea „V. Varia”, în care întâlnim unele recitiri (rapsodul Teofil, Gheorghe Lupu, Ion Paranici, Ion Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc, Cezar Straton), dar și „Recuperări” interesante („poligraful hoinar” Lucian Costin, peisagistul George Drumur, „constructorul” Mircea Șerbănescu). Precum și câteva descinderi fie într-un „popas udeștean”, în Udești-Suceava se află casa memorială Eusebiu Camilar (Constantin Călin, Eusebiu Camilar, Constantin Ștefuriuc, Mircea Motrici, Liviu Popescu, Emil Simion), fie „Pe Valea Solonețului”, recenzând unii autori locali din zonă : precum profesorul-poet Vasile Bumbac/ 1837-1918 (junele cursant locuind la Aron Pumnul și reîntâlnindu-se cu Eminescu la Viena – aici autorul amintește și Dicționarul nostru monografic EMINESCU – Oameni din viața lui, 2019), geologul Ilie Turculeț, filologul-poet Ilie Dan, medicul eseist Ioan Iețcu, criticul literar Rodica Mureșan, profesoara Lăcrămioara Cocîrlă, poeta îndreptată spre studiul psihiatriei („un abandon?”) Mădălina Grosu, ing. monografist Petrea Tabarcea și arheologul poet Mugur Andronic.
Cartea se sfârșește cu un interesant interviu acordat de autor lui Ștefan Hostiuc („Mesagerul bucovinean”, 1/ 2017) în care ni se amintește de antologia „Poeți din Bucovina” (1996) ce ar constitui, potrivit intervievatorului, „o operă de pionierat în domeniul de cercetare a fenomenului literar bucovinean în contextul noilor realități geopolitice.” Autorul răspunde că lucrarea respectivă încerca, acum mai bine de două decenii, „o reîntregire culturală transfrontalieră”. „Din păcate, completează dl Rachieru, „există în Provincia trunchiată două vieți literare. Și, mai grav, ele, dincolo de festivismul găunos, se ignoră reciproc, întârziind nepermis asimilarea; adică o integrare funcțională.”
Sunt două „emisfere de Bucovina”, Sudul și Nordul, precizează autorul, intenționând să-și intituleze așa o viitoare carte. Este tocmai cartea despre care scriem și noi acum, EMISFERE DE BUCOVINA, care ne amintește de lucrarea semnată de tandemul Doina Cernica – Maria Toacă, „Dulce de Suceava – Amar de Cernăuți” (Editura Mușatinii, 2014).
În concluzie, cele două „emisfere de Bucovina” (între care se află sufletul autorului, într-un disconfort spiritual și cărturăresc mărturisit) constituie o realitate vie, juxtapusă, cu specificități diferite, a căror Istorie, iată, rămâne deschisă întru împlinirea unui Ideal național și cultural, prezervat de un viitor, cum se vede, deloc apropiat și plin de incertitudini, dar de la care nu trebuie a desista…
Zenovie Cârlugea
NB. Transcriem mai jos elogiul adolescentului Eminescu făcut Bucovinei natale, după plecarea din Cernăuți, în primăvara lui 1866, peregrinând prin Ardeal:
LA BUCOVINA
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânci înalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.
Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
(1866)