◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.06.2024

Confesiuni de colecție. Dr. GEORGE COANDĂ, Professor Honorificus/Universitatea „Valahia” din Târgoviște

Scriitor, ziarist și istoric al culturii şi civilizației, geopolitician, George Coandă s-a născut la 12 octombrie 1937 în Șimian, în vechiul Sălaj (actualmente în județul Bihor). Absolvent al cursurilor primar şi gimnazial la mai mult decât centenara Şcoală de Băieţi Nr. 1 (actualmente „Vasile Cârlova”), apoi la celebrul Liceu, existent tot de peste un secol (azi, Colegiu Naţional) „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte. Este licenţiat al Facultăţii de Istorie-Geografie (1962) şi al Facultăţii de Istorie (1971), absolvent al Cursului postuniversitar al Facultăţii de Ziaristică (1974), doctorat cum laude în ştiinţe ale naturii (geografie) (2002) cu teza „Carpații – spațiu de conservare și continuitate a vetrei etnice românești” la Universitatea București. Atestat, în 1981, jurnalist profesionist cu recunoaștere internațională.

Începând cu 1953 este: fondator, crainic-reporter și redactor responsabil al Centrului Local de Radio Târgovişte,  redactor principal/şef de secţie/corespondent special la ziarul „Dâmboviţa”, şef de departament la cotidianul „Jurnal de Dâmboviţa” şi la săptămânalele naţionale „Talk-Show” şi „21 Decembrie”, realizator de emisiuni la televiziunile Antena 1/ARTPRESS și Columna din Târgovişte; cadru didactic titular şi asociat, Professor Honorificus şi unul dintre fondatorii Universităţii „Valahia” din Târgovişte, şeful Catedrei de ştiinţe socio-umane şi jurnalism, creator, aici, al specializării de jurnalism; senior editor al unor ziare şi reviste din Bucureşti, Târgovişte și din țară; fondator al unor publicaţii şi redacții radiofonice târgoviştene şi dâmboviţene. Domnul George Coandă este membru în Consiliul naţional şi în Comitetul director (timp de un deceniu și jumătate: vicepreședinte, șef de departament, președinte al Juriului de onoare, disciplină și arbitraj, Superiorul Ordinului Ziariștilor) al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte (fondator) al filialei sale dâmboviţene „Ion Heliade-Rădulescu”. Este laureat al Premiului naţional de presă (reportaj) – 1977. În anii 2000 și 2006 i s-a decernat „Ordinul Ziariştilor” clasa I Aur, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004) și titlul de Cetățean de Onoare al Târgoviștei, Găeștiului, Nucetului de Dâmbovița și Potlogiului, iar American Biographical Institute i-a conferit titlul „Man of the year” (2005, „omul anului”) la nivel internațional, din al cărui bord științific, de altminteri, face parte, figurând și în marile sale Whos-who-uri. A primit mai multe premii acordate de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Este membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe din SUA, Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” (India-România), Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte (Oradea), Uniunii / Consiliului Ziariştilor din România (1971-1989), Societăţii Ziariştilor din România (1990-1991), Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (din 1991), Organizaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor (1971-1989), Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, Uniunii Scriitorilor din România și Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În cursul lunii septembrie a anului 2023 s-au împlinit șapte decenii de când George Coandă a intrat în lumea formidabilă a presei, fiind unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați gazetari din România.

Tanța Tănăsescu: Jurnalistul târgoviștean George Coandă, laureat al Premiului de excelență în jurnalism, U.Z.P.R., ediția 2023, are o biografie de excepție. Citez un fragment din laudatio ținut cu acest prilej de către Firiță Carp: George Coandă este un om de presă, al cărui exemplu este unul de excepționalitate și de demnitate profesională pentru generațiile viitoare de jurnaliști, fiind, totodată, și creator de școală de presă, în sens generic […]. Este un om lumină pentru semenii săi în orizontul culturii românești”.  Vă rugăm să ne împărtășiți un autoportret succint al propriei dumneavoastră personalități, subliniind în special care au fost principiile ce v-au călăuzit pașii în viață.

George Coandă: Stimată colegă, trebuie să recunosc: ești o gazetăriță de excepție. Mi-ai întins și o nadă, și o capcană. Dacă înghit nada risc, în același timp, să cad în capcană. Orice om miruit cu duh creator, și un jurnalist autentic este, de bună seamă, înzestrat cu așa ceva, este bântuit și de orgolii. Nu spun că ar fi nefiresc, depinde, psihologic privind o astfel de stare, în ce grad dă în clocot orgoliul care te poate împinge să înhați nada și să te autoportretizezi encomiastic și, astfel, dorind să te dai mare în parcare, să te prăbușești în capcana unui penibil perfect. Vorba unuia Napoleon Bonaparte: „Du sublime au ridicule il n’ y a qu’un pas” („De la sublim la ridicol nu este decât un pas”).

Deci, stimată colegă, pas. Și cum nu este nici elegant, nici de bun simț să-ți refuzi o colegă, iată, totuși, un bruion în tușe strict informative antropobiografice. Ca atare, sunt un tip de talie mijlocie dotat cu o pereche de ochi bleu ciel, neatins fiind până la vârsta-mi matusalemică, încă, de grave scârțâieli reumatoide. Rădăcina paternă, Coandă, se pierde în zarea oltenească a Calafatului cu o prelungire până sub zidurile marii cetăți voievodale a Târgoviștei în Nucetul mănăstiresc. Cealaltă rădăcină, maternă, din neamul Csengery, și-a tras seva din Nușfalăul Sălajului, megieș Șimleului Silvaniei.

Părintele meu a descoperit-o pe mama în Șimianul din vechiul Sălaj, directoare de grădiniță pe acolo, și din iubirea lor m-au adus pe lume în câmpia Ierului din Crișana, exact la data când Cristofor Columb, zice-se, a dat pentru prima dată de America de Nord. Apoi a început al Doilea Război Mondial, Hitler și Mussolini, cu complicitatea tacită a „țarului roșu”, Stalin, au predat Ungariei horthyste Ardealul de Nord-Vest și, pe cale de consecință, autoritățile maghiare spunându-i valahului să-și ia tălpășița la el în Dâmbovița, tata și-a îmbarcat familia în ultimul tren românesc încărcat până la refuz cu refugiați, mitraliat de trupele de honvezi la Diosig, dar a ajuns gâfâind din greu în țara câtă mai rămăsese pe hartă. Și, după o ședere în anii de război în Găeștiul înghesuit între Sabar și Răstoacă, ai mei fiind promovați la județ, adică la Târgoviște, din toamna lui 1947 m-am împământenit în fosta capitală voievodală. Aici m-am format ca om și ca profesionist – cu excepția studiilor superioare din București – într-ale jurnalismului, literelor și istoriei. Și, astfel, de peste șapte decenii Târgoviștea este, cum îmi place s-o simt cu respect și dragoste, „Cetatea destinului meu”. Punct.

Apropo de principii: să trăiesc în Lumina lui Dumnezeu. În rest, totul este un bâlci al deșertăciunilor.

 

T.T.: Pe 25 septembrie 1953 ați pus bazele primei redacții radiofonice din Târgoviște. Ați fost fondator, crainic-reporter și redactor responsabil al acestei redacții a Centrului Local de Radio Târgovişte.  Cum a pornit totul și care a fost evoluția acestei redacții?

G.C.: O, da, a fost să fie o palpitantă aventură. Așa cum pentru mine meseria de jurnalist a fost în toate cele șapte decenii, și încă-mi este, o frumoasă și palpitantă aventură în orizontul Cunoașterii.

Dar la cei șaisprezece spre șaptesprezece ani, cât aveam în tomna lui 1953, cum să nu fi fost palpitantă provocarea de a crea în Târgoviște prima redacție radiofonică la stația de radio, de radioficare în limbajul propagandistic al epocii, existând cam de vreo doi ani, având în fiderizare 10.000 de difuzoare casnice și o grămadă de megafoane stradale în Târgoviște!

Cred că mi s-a tras de la faptul că, în vara acelui an, îmi adjudecasem câteva premii, unul pentru „reportaj de producție” la un concurs pe cenacluri literare, organizat cu prilejul celei de a IV-a ediții a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților la București. Și, pe neașteptate, pe 25 septembrie 1953, am primit sarcină de la Comitetul Uniunii Tineretului Muncitor/UTM al organizației „orașului de subordonare regională Târgoviște ca, împreună cu un „om al muncii”, petrolist, unul între două vârste, învestit de partid cu funcția de redactor responsabil, să punem de-o redacție radiofonică și să dăm drumul primei emisiuni, eu urmând de-a fi, de altminteri, crainic-reporter. Și așa am fost aruncat bâldâbâc în valurile gazetăriei. M-am întâlnit la centrul de radio cu petrolistul, era speriat de-a binelea, nu avea habar de nimic în de-ale presei, parcă eu aveam, dar, pentru că eram tânăr și plin de avânturi, m-a implorat să mă ocup de înființarea redacției și de „intrarea în undă”, o tehniciană din stație m-a pus în legătură cu o cunoștință de-a ei de la Radiodifuziunea Română, care, de altminteri, realizase, după standardele de atunci, studioul. Cunoștința m-a dat pe mâna altei cunoștințe, redactor realizator, un om de bine, îmi pare rău că nu-i mai știu numele, care, nu mai mult de vreo cinci zile, m-a învățat cam ce ar trebui să fac, iar de atunci și până astăzi tot am învățat să deslușesc tainele meseriei, învăț și acum, și, întors la Târgoviște, am ales crainici dintre colegii de clasă, unul este reputatul medic de astăzi, membru al Academiei Române, Constantin Ionescu-Târgoviște, și dintre colegele de la liceul de fete, am redactat toate momentele emisiunii inaugurale, de la „buletinul de știri” la rubrica de cultură și sport, și, pe 1 octombrie, adică doar peste câteva zile de la ultima lecție de inițiere în de-ale gazetăriei radiofonice, m-am așezat în fața microfonului. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Becul roșu de deasupra „ochiului de ciclop” s-a aprins la ora 17 fix și m-am lansat în palpitanta aventură: „Aici Târgoviște! Bună seara dragi ascultători! Transmitem emisiunea locală.” Și la final, după două ore: „Bună seara dragi ascultători. Au transmis elevii…” Nici vorbă de emisiuni înregistrate, nu știam de magnetofon, transmisiunile erau live, cum am spune azi. Urma ca toți, doar peste câteva luni, să fim absolvenți ai primei promoții de 10 ani – deh, după model sovietic, „desiletca”, eram sub vremi! – dar pătrunderea în „minunata lume a presei” ne-a făcut să ne mai alinăm amărăciunea de-a fi cobaii unui experiment – „formă fără fond” – de import bolșevic.

Ce a urmat a fost în firea lucrurilor și, după un an, de la statutul de crainic-reporter am trecut la cel de redactor-responsabil, am predat, în 1956, ștafeta, anii au trecut, redacția târgovișteană a rezistat până în 1989, când – și m-a străbătut un sincer regret – și-a încetat emisiunile, în timp drumurile mele în viață au luat-o pe alte „trenduri existențiale”, ca inspector la Comitetul de Cultură și Artă al raionului Târgoviște, având stipulată în fișa postului, printre altele, și „organizarea și îndrumarea redacțiilor centrelor de radioficare”, am creat vreo 10 astfel de redacții în câteva localități dâmbovițene, apoi când țara s-a reîntors, în 1968, la împărțirea teritorial-administrativă tradițională – eveniment cu urmări extraordinare – am fost transferat la noul „ziar central al județului” și iată-mă de peste o jumătate de veac mărșăluind în presa scrisă, și încă mărșăluiesc până când Cel de Sus va decide că este cazul să iau o „pauză de-o eternitate”. Împins de curiozitate, dar și de dorința irepresibilă de-a mă testa c-aș fi în stare, am făcut și câteva abateri televizioniste, inventând niște emisiuni pe care le-am și realizat, ba am mai și pus și de niște reviste și ziare neavând eu alt lucru mai bun de făcut. Stop! Lauda de sine nu miroase a bine! Dar o melancolie, nu o nostalgie, mă mai încearcă privind în perspectiva istoriei… trecute.

T.T.: Din monumentala operă editorialistică, formată din zeci de titluri de lucrări, volume, publicații diverse, purtând semnătura dumneavoastră, câteva dintre ele, desigur, vă sunt mai apropiate sufletește, deși ca autor, ca părinte spiritual, vă iubiți fiecare volum, fiecare filă scrisă. Din ce zonă de cunoaștere credeți că aveți motive să fiți mândru: istorie, geografie, literatură, jurnalism cultural?

G.C.: O, Doamne, stimată colegă, hai să nu cădem în păcatul exagerării! Da, am invadat un raft de bibliotecă, ceea ce nu înseamnă că ar fi ceva monumental în asta. Voi fi, deci, scurt. Îmi displac fițele alea stupide, vai, știți, fiecare carte a fost o strădanie de a mă autodepăși, ca atare, cutare și cutare volum mi-a marcat drumul anevoios al creației. De bună seamă că actul de creație e anevoios dacă vrei să te respecți, să-ți respecți cititorii și „să-ți faci mâna” și mintea.

Da, am „dat cu subsemnatul” pe vreo 60 de volume de poezie, proză, publicistică, științifice și, uite-așa, tot neavând alt lucru mai bun de făcut, am născocit o știință nouă de graniță, geocivilizația, i-am pritocit și primul dicționar, mi s-au așezat și niște cununițe pe frunte, unele le-a așezat chiar Uniunea Ziariștilor Profesioniști și, zău, cu astea mă mândresc. Fără falsă modestie, vreau să cred că fiecare din cărțile mele este o contribuție la Cunoaștere. Gata cu lauda că aduce a vanitate de prost gust. Din păcate, trăim într-o vreme colcăind de vanitoși… analfabeți funcționali care se ambiționează a se crede „buricul pământului”.

T.T.: Fără îndoială, Târgoviștea este prezentă în viața și opera dumneavoastră pe un loc privilegiat. Aici ați ctitorit numeroase asociații, ați înființat întocmiri ce vor rămâne în istoria culturală a acestui oraș legendar, printre care și filiala dâmbovițeană a U.Z.P.R..  Cu ce inițiative și cu ce proiecte de viitor veți înnobila activitatea acesteia, cunoscând faptul că este una dintre cele mai dinamice și mai creative filiale ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România?

G.C.: Na, poftim! Cum să fac să nu sune a laudă de dragul laudei? Precizare: așa este, dar n-am „ctitorit” de unul singur. În multe privințe echipa de lucru contează, altminteri cazi în baltă. Încă de pe vremea când eram inspector cultural și, mai ales, pe când am fost șef de secție la cotidianul „Dâmbovița”, însă și după „schimbarea la față” a României în 1989, am așezat temeiul unor festivaluri literare naționale, fie în stațiunea balneo-climaterică Pucioasa, fie la Târgoviște – astăzi numărându-se printre cele mai longevive din spațiul românesc –, fiind și inițiator al unor asociații. Iată câteva exemple: Societatea Scriitorilor Târgovișteni, Filiala „Ion Heliade-Rădulescu” Dâmbovița a U.Z.P.R., Filiala „Mihai Viteazul” Dâmbovița a Cultului Eroilor, Forumul național cultural „Brâncovenesc” la Palatul Brâncovenesc din Potlogi; în 1991-1992 am avut șansa să fiu unul dintre fondatorii Universității „Valahia” din Târgoviște, aici creând, în 2001, și specializarea de jurnalism spre insatisfacția încrâncenată a unor „făcători de ziariști”, tot la nivel universitar din București, unii cu responsabilități în comisia ministerială de autorizare și care ne-au prezis dispariția rapidă. În ciuda prezisului, jurnalismul universitar târgoviștean dăinuie, a împlinit 22 de ani, și este căutat de numeroși candidați la meseria de „presar” cu diplomă. Ei da, este pentru mine un motiv întemeiat de satisfacție.

T.T.: Ați predat la Universitatea „Valahia” la specializarea de jurnalism, înființând și conducând catedra de ziaristică la această instituție superioară de învățământ. Asemenea specializări și facultăți au apărut și la alte universități din țara noastră. Câți dintre absolvenții acestor secții au reușit să fie angajați în redacțiile de presă locale sau naționale și care credeți că vor fi șansele acestor absolvenți de a lucra în presă, în condițiile actuale, când mari ziare sau reviste din România sau din străinătate își reduc drastic numărul de posturi, trec la automatizarea proceselor specifice unei redacții, la apariția și difuzarea online, la aplicațiile de Inteligență Artificială etc?

G.C.: Într-un fel am răspuns mai înainte. Dar predau și acum. Foști studenți, care au avut norocul să fie angajați în presă, îi am răspândiți și în țară, și în lumea largă, mai ales prin televiziuni, on-line-uri, mai puțini prin „presa printată”. Asta fiind, pare-se, în „moarte clinică”. Dacă ar fi să dispară, ceea ce trag nădejdea să nu se întâmple – ar fi trist, foarte trist în orizontul Cunoașterii –, memoria istorică, exact, istorică a Umanității, n-ar mai fi cine s-o consemneze. Iată, îmi amintesc acum de un roman celebru SF, „451 grade Fahrenheit”, al lui Ray Bradbury, în care, după un apocaliptic război nuclear, fiind distruse și bibliotecile, un grup de savanți s-au angajat într-o riscantă acțiune la nivel planetar: refacerea „memoriei scrise” a umanității, a bibliotecii publice redotată cu cartea tipărită. Palpitant, nu?

Este adevărat că presa, în general, și, cu deosebire, cea printată, este supusă unei multiple crize, virtualul, indiferent de câte consilii ale audiovizualului vor fi fiind pe mapamond, pervertind „spațiul media” în goana nebună după rating. E drept, rating-ul atrage ca o ventuză de caracatiță banul. Așa că, dă-o naibii de „deontologie profesională”! Dar, atâta vreme cât strivești „corola de minuni a lumii”, care este morala/ moralitatea, nu te mai poți numi jurnalist, ci mercenar. Ierta-mi-se, nu vreau să jignesc pe nimeni. Este constatarea unui ziarist care a trecut prin vremi și vremuiri fiindu-i, astfel, senzorii profesionali și civici extrem de sensibili.

Ah, da, absolvenții de jurnalism din zilele noastre – mulți vin doar ca să obțină o diplomă universitară și nu fac un secret din asta, o spun pe șleau –, cei care vor să-și practice meseria, sunt deja pe cont propriu și au o șansă dacă știu/învață să înoate în „valurile vremii”. Nu sunt defetist, sunt realist în chestia asta.

 

T.T.: Puteți să ne descrieți care era atmosfera unei redacții, în perioada debutului Domniei Voastre în presă. Exista deosebire între redacția unui ziar local și aceea a unui ziar central ? Care era atmosfera de lucru? Erau talentul și profesionalismul unui jurnalist apreciate?

G.C.: Tot dintr-o îndelungată experiență declar, stimată colegă, pe proprie răspundere: presa locală – e improprie această calificare, și ar fi corect și cinstit de a se renunța la inepta discriminare comunistoidă exprimată de catalogarea „presă centrală” și „presă locală”, și faimosul Occident euroatlantic, la care privim prosternându-se ca la o icoană, ne oferă ilustrative paradigme că, acolo, această discriminare nu se aplică, mai realist ar fi să vorbim de presa care apare în provincie –, este mai aproape de interesele atât de diverse ale comunității, precum cămașa de trup, ea face cronica mediului în care apare, așadar, cronică de istorie. O spun și dintr-o altă experiență, aceea de istoric. Exemplu? Când, ca istoric, am comis – aici aș vrea să mi se ierte autoaprecierea – monumentala „Istoria Târgoviștei. O Cetate Eternă a românilor. Cronologie enciclopedică”, de un imens folos documentar mi-a fost răsfoirea presei târgoviștene de la 1879 încoace. Dacă n-ar fi existat, aș cam fi rămas cu ochii-n soare.

Apropo de atmosfera din redacție. Referirea o fac la redacțiile în care am fost angajat cu „carte de muncă”. Sunt, recunosc, subiectiv și sentimental. A fost, este și acum când viețuiesc încă în presă pe „contract cu drepturi de autor”, una de competiție colegială/prietenească și, orișicum a fost regimul politic – eu unul, nu sufăr de oportunism grețos și obedient –, a fost o școală de învățare permanentă a meseriei de „cronicar al Clipei”, sau, cum îmi place s-o percep, de „pătimaș miner al Clipei”. Așa e, fugit irreparabile tempus, în urmă, însă nu privesc cu nostalgie, ci cu o tandră-tristă aducere aminte.

T.T.: Vă rugăm să ne împărtășiți câteva din amintirile deosebite din viața de jurnalist.

G.C.:  Niște amintiri deosebite? Of, e tare complicat de selectat! Am o grămadă. Fie. La cutremurul din 4 martie 1977 eram responsabil de număr, tocmai duceam în zețărie o „albă” cu corecturi când s-a rupt zăgazul pământului, luminile s-au stins, m-am trezit azvârlit în curtea redacției, de la județeana de partid mi s-a comunicat că „Bucureștiul este la pământ”, am dat fuga la rotativă, rezistase, era una nouă, o bijuterie, adusă din Germania, în Târgoviște urlau sirenele salvărilor, cei de la „cenzură” au uitat de ziar, de fapt plecaseră să-și vadă familiile și, pe proprie răspundere, după ce am introdus în pagini câteva știri despre „starea județului” am dat „Bun de tipar”, zorii începuseră să mijească, și rotativa a pornit să tragă cele 30.000 de exemplare ale ziarului. Mă simțeam ca un comandant pe puntea unui crucișător.

Și exact la 55 de ani de la apariție, „bătrânul cotidian”, cumpărat de un „om de afaceri” în 1998, ăsta l-a achiziționat ca să-și acopere afacerile, a murit. „Omul de afaceri” a dat la fier vechi rotativa, a ars colecția ziarului și fototeca a aruncat-o la gunoi. Și o lacrimă mi-a tremurat pe-o pleoapă.

Și încă una. Într-o zi din ianuarie 1983 a fost să-mi vină rândul de a fi tot responsabil de număr. Târziu în noapte corectura mi-a trimis un ștraif în care publicam și programul radio-tv. Exista la acea vreme o emisiune a televiziunii: „Occident 83: o orânduire a inechității sociale”. Presei de imprimat pagina pe șif i se stricase partea electrică, așa că zețarul dădea la manivelă și ungerea cu cerneală se făcea neuniform. Deci, corectura îmi trimite ștraiful, eu văd la emisiunea cu pricina că titlul este corect, dar nu am realizat că lipsea punctul. Mi-am zis că e bine, am sesizat pe coloane alte greșeli și am dus ștraiful la linotip. La verificare nu observ nimic anapoda și dau „BT” cu semnătură. Cap limpede era redactorul-șef. După trei zile, îngrozit, mă cheamă în biroul său și-mi spune: „Uită-te la ștraif. Suntem terminați!” Mă uit la emisiunea aia cu Occidentul, era marcată cu carioca, și rămân parcă lovit de o măciucă; în loc de „o orânduire a inechității sociale” era o nucleară, având în vedere dogmatismul fioros al epocii: „o orânduire a inechității socialiste”. Dacă, din cauza defecțiunii presei, pe ștraiful meu ultimul cuvânt nu apărea în întregime, la stereotipie, pe placa de plumb era, și așa s-a montat pe rotativă și s-a tipărit. Însă pe ștraiful redactorului-șef, care era, deci, și cap limpede „șopârla” apărea în toată grozăvia ei. Omul – Dumnezeu să-l odihnească! – era la pământ, mai era și membru în comitetul județean de partid. Au urmat, timp de o lună, anchetele colegiului de partid – „tribunalul partidului”, cum i se zicea –, anchetatorii încercau să mă scoată „țap ispășitor”, eu mă apăram cu ștraiful pe care-mi așternusem și semnătura, în alte redacții pentru „greșeli ideologice” s-a lăsat cu excluderi din P.C.R. și condamnări cu „mânie proletară”, și cu eliminarea din redacție, mă și vedeam, în cel mai bun caz, aruncat în vreo școală de la marginea județului, aveam copiii încă mici și soția cu probleme de sănătate, cu alte cuvinte ar fi urmat să devin un paria. Și, după o lună – deja nu mă mai interesa nimic – s-a produs miracolul. Cum redactorul-șef era în grațiile „stăpânirii”, la partid cineva a hotărât să „stingă scandalul”. În mine, însă, ceva se rupsese și pluteam ca o frunză-n vânt. După revoluție, „cazul Coandă” a fost inserat în câteva manuale de la unele facultăți de jurnalism ca… paradigmă anticomunistă(!?).

Stimată colegă, ai dorit ceva mai acătării. N-au fost niște „mostre” prea vesele. Deh, așa e viața! Oricum, merge înainte. M-am cam lungit. Îmi cer scuze. Dar tot sunt bântuit de tandre-triste aduceri aminte.

T.T.: Ce prețuiți cel mai mult din viață? Și de ce?

G.C.:  Viața însăși trăită cu fruntea în, cum am mai spus, Lumina lui Dumnezeu. Viața ne este dată doar o dată, iar fără bucuria de a o trăi cu demnitate, fără credință sinceră și fără respect cu iubire față de patria-ți vatră, așa cum e ea cu bune și rele, cu speranțe, unele pierdute, și dezamăgiri, cu istoria-i mai glorioasă și mai puțin fastă – faci însă parte intrinsecă din ea! –, ești nimeni, o eroare a existenței umane.

T.T.: Reflectând la evoluția presei românești, în condițiile secolului XXI, dar mai ales la faptul că Târgoviștea este vatra tiparului, a slovei scrise cu cerneală, și unde aveți deja un muzeu de profil, credeți că ar fi oportună lărgirea obiectului acestui muzeu și schimbarea titulaturii sale, în sensul de a se numi nu doar „Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi românești” ci „Muzeul Tiparului, Presei și Cărții Vechi Românești”? Spun aceasta, ținând cont că unul dintre fondatorii presei din Țara Românească a fost tipograful, editorul și jurnalistul târgoviștean Ion Heliade Rădulescu, cu al său „Curierul Românesc”(1829), că presa nu ar fi putut exista fără oficina tiparului de la Mânăstirea Dealu. Credeți că filiala dâmbovițeană a U.Z.P.R. s-ar putea implica în acest demers?

G.C.: Se va mări trama expozițională a acestui muzeu, am făcut propunere la Consiliul Județean și a fost agreată. Deja s-a produs un precedent: reorganizat recent, Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni este ilustrat și de prezența operei, în vitrine, a unor importanți literatori jurnaliști din contemporaneitate, unii din cei în viață, fiind și membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Bref. De la tiparul macarian de la Mănăstirea Dealu, din începutul veacului al XVI-lea, și de la „reporterul de război” Mihai Viteazul, cel dintâi care a lansat acele avviso (informare publică) de la Curtea Domnească, la Ion Heliade-Rădulescu și la omenii de presă de astăzi, Târgoviștea, și în acest orizont al comunicării, este, și va fi o Cetate Eternă a românității.

T. T.: Sunteți prezent în viața breslei jurnalistice dovedind un talent publicistic de excepție, o performanță extraordinară. Ce reprezintă pentru Domnia Voastră a fi ziarist? Este o pasiune, un mod de exprimare personal, o cale de comunicare deschisă spre cititorii Dumneavoastră?

G.C.: Tustrele aceste stări au fost/sunt tot atâtea căutări ale propriului sine și a Sinelui Umanității. În fond, gazetăria a fost/este și va fi cât mi-o mai fi dat să trag în piept aerul planetei Terra rațiunea de a fi într-o unitate ontologică Om, patriot român, și cetățean al lumii. Aș spune, precum Frank Sinatra: „My way”.

T.T.: Dacă ar fi să oferiți sfaturi tinerilor jurnaliști din țara noastră, ce le-ați spune?

G.C.:  Nu le-aș da sfaturi, de părerologi românii nu duc lipsă, și n-aș vrea să par un guru, nu mă prinde, dar o povață… deontologică le-aș da: să nu se lase seduși de mirajul mercenariatului de presă egal cu cei „30 de arginți ai trădării”. Ai trădării de sine și a onoarei. Dacă se lasă seduși de acest miraj, specific presei mainstream, vor fi niște triști sinucigași. O astfel de seducție te descalifică, și ca jurnalist, și ca om.

T.T.: Vă invităm să ne vorbiți despre legătura Dumneavoastră de rudenie cu Henri Coandă, cel ce a fost pionierul aviației românești, academician și inginer aeronautic, fiul generalului Constantin Coandă (general de carieră și prim-ministru al României în anul 1918). Ce ne puteți împărtăși din amintirile pe care le aveți cu acesta?

G.C.: Nu știu ce să fac și cum să scap de această obsedantă întrebare. Firească, la urma urmelor, ține de curiozitatea omenească, dar mă obligă să mă tot repet. Asta e. Uite, o să mă citez, oferindu-ți un fragment din cartea mea de memorii „O cetate, o patrie, o lume”:

„1969. La început de an o stare de nerăbdare nu-mi dă pace, și nu este una doar de gazetar, cât mai ales una izvorâtă dintr-o curiozitate… onomastică: îmi doresc să-l cunosc pe Henri Coandă. Savantul fusese, de curând, adus acasă de Nicolae Ceaușescu, încredințându-i-se câteva misiuni menite să ducă la o dezvoltare tehnologică mai rapidă a României. De altfel, pentru români este un mit și nimeni nu se îndoiește că este cel mai mare inventator al secolului douăzeci.

Și, într-o zi cu ninsoare molcomă, mă înfățișez la casa din bulevardul „Ana Ipătescu”, ridicată, în stil neoromânesc, de generalul Constantin Coandă, tatăl savantului, pe la sfârșitul veacului trecut, amintind prin eleganța sa aristocrată de Bucureștii de odinioară, mă întâmpină un secretar, sau ce-o fi, cu un chip indiferent, și care mă expediază la Consiliul de Stat ca să solicit „trecere liberă”, altfel nu se poate. Insist, îmi deconspir numele. Rămâne stană de piatră. Dau fuga la fostul palat regal, acolo își are sediul Consiliul, mi se cere buletinul de identitate și legitimația de ziarist, și mi se spune să aștept. Ceea ce și fac, timpul trece, încep să-mi pierd răbdarea. În sfârșit, mi se înmânează un „bilet de voie”. Și o iau din nou  la fugă înspre „Ana Ipătescu”.

Secretarul stană de piatră, sau ce-o fi, îmi spune că savantul suferă de o răceală, încă nu s-a trezit din somnul de după-amiază, și mă trimite să vizitez insolitul muzeu al invențiilor purtând marca Henri Coandă, amenajat într-o cameră în care se intră dintr-un mic vestibul de la etaj.

Zăbovesc în acel muzeu, la loc central zăresc macheta primului avion cu reacție, care l-a uimit pe Gustave Eiffel la Salonul Aeronautic Internațional de la Paris din 1910, mă las furat, copleșit, de spiritul plurivalent de homo faber al savantului – sunt acolo invenții ale unui alt Leonardo da Vinci, însă unul valah –, până în clipa când aud o tuse urmată de o voce joasă și, imediat, secretarul mă introduce într-un dormitor în care, așezat într-un fotoliu și având genunchii acoperiți cu un pled, Henri Coandă mă primește afabil, învăluindu-mă cu o privire iscoditoare și ușor surâzătoare. Îi cere secretarului să-i aducă de pe hol un arbore genealogic frumos înrămat, pe care-l văzusem în momentul când intram în muzeu, e curios, ca și mine, de coincidența de nume și, din vorbă-n vorbă, ajunge la concluzia că, pe la obârșiile strămoșești de pe la începutul veacului al nouăsprezecelea, dinspre părțile oltenești ale Calafatului, „ne ținem de rude”. Îl rog să-mi acorde un interviu, este încântat de idee, dar, se scuză, nu acum, ceva mai târziu și, deodată, mă întreabă dacă am vreun copil. Îi spun că, prin martie, aștept să fiu tată. Stă o clipă pe gânduri, apoi îmi spune că s-ar bucura din tot sufletul să-i dau prenumele său copilului meu, dacă e să fie băiat. Rămân mut și emoționat. Îi promit, aproape solemn, și ne luăm rămas bun, savantul urmărindu-mă cu privirea aceea ușor surâzătoare.

Afară ninsoarea cade blând, la ceas de seară, învăluind Bucureștii într-o mreajă feerică și îmi simt sufletul inundat de o intensă bucurie. Dorința mi se împlinise. Prind aproape din mers trenul și sunt nerăbdător să ajung la Târgoviște cu vestea.

În martie, la echinocțiu, se naște primul meu fiu. Îi dau, așa cum promisesem savantului, prenumele său. Și, nu știu de ce, am sentimentul că spiritul său îi va fi fiului meu ca o norocoasă ursită.”

T.T.: Știm că sunteți extrem de productiv, având un neastâmpăr creator remarcabil. Ce subiecte, ce proiecte vă preocupă în prezent? Ce cărți așteaptă să vadă lumina tiparului, sub semnătura Dumneavoastră?

G.C.: Păi, stimată colegă, puseși  întrebare la derută! Eu alerg pe mai multe piste ca să uit că vorba aia latinească, ars longa vita brevis. În curând o să-mi iasă din „teascul tipografic” o carte despre civilizația creștină românească, una de versuri… melancolice și – nu mi-o lua ca o laudă orgolioasă – primul dicționar de geocivilizație, l-am amintit și mai înainte, că, așa a fost să fie, mi s-a tras de la cursul de culturi și civilizații pe care l-am predat vreo două decenii la Universitatea „Valahia”, am născocit, reiterez, o știință care, mi-am zis eu, o fi bună întru cercetare pentru mileniul III. Ce-o mai fi să fie va fi. Îmi dă o stare de fascinație să mă pierd căutând/ scotocind Sensuri în orizontul Cunoașterii. Of, iată, m-ai făcut să cad în păcatul lăudăroșeniei! Ierte-mi-se!

 

T.T.: La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc cu recunoștință, și vă doresc în continuare ani mulți și bogați în creații, vă invit respectuos să adresați un mesaj colegilor noștri din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

G.C.: De aici, din această Cetate Eternă a istoriei noastre naționale, izvoditoare a Renașterii românești, lansez, deci, cu dragoste, tuturor colegilor din presa patriei, îndemnul: respectați-vă pe voi înșivă respectând menirea de cronicari/de mineri ai clipei și de keepers of the gates/ de „păzitori ai porților” Cetății românești, astfel respectându-vă semenii întru conviețuire în Grădina Maicii Domnului! Restul e tăcere.  

 

Interviu realizat de Tanța Tănăsescu / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *