Stanca uita să cumpere ulei și-i cerea mamei cu împrumut.
Mama rămânea fără gaz de lampă și lua cu împrumut de la Miala.
Miala nu avusese bani să cumpere zahăr și se împrumuta de la Lisandra.
Lisandrei i se terminase făina și cerea de la Stanca.
Nu se putea să nu-i lipsească vreuneia ceva. Și nu se putea să nu găsească la celelalte. Și nu se putea să fie refuzată vreodată. Și nu se putea să uite careva să dea îndărăt ce-a luat de la alta. Învățaseră să poată împreună ce nu putea fiecare dintre ele singură!
Sunt sigur că mama i-ar fi dat Stancăi o parte din lumina ochilor ei, dacă aceasta venea să-i ceară! Așa cum Miala i-ar fi dat mamei un strop de veselie din veselia care-i prisosea! Și cum Lisandra i-ar fi dat Mialei nițică sănătate din sănătatea pe care o avea! După cum Stanca i-ar fi dat Lisandrei o grămăjoară de bucurie din bucuria ce-o găsea prin casă!
Se întâmpla ca, împrumutându-se una de la alta, să nu le lipsească chiar nimic!
Apoi, s-a întâmplat să lipsească Stanca.
După ea, Lisandra.
Mai apoi, mama.
Iar la urmă de tot, Miala.
Aș da jumătate din lumina ochilor mei să pot aduce lumea aceea înapoi. Sau măcar s-o iau cu împrumut de undeva. Dar nu știu de unde. I-aș da jumătatea cealaltă celui care mi-ar spune. Dar tare mă tem că n-o să-mi poată spune nimeni.
Ștefan Mitroi