În toată lumea, cetăţenii şi companiile private plătesc pentru funcţionarea clasei politice, pentru campanii electorale şi accesul la putere. Aceste alocări se află sub domnia legii, care uneori este respectată, alteori nu…
Înainte de anul 2024, cu alaiul său de alegeri de toate felurile, o privire de ansamblu asupra legislaţiei europene în materie de finanţare a partidelor politice relevă variaţiuni pe aceleaşi… surse. Prima este finanţarea publică, bazată pe două criterii: în funcţie de numărul de voturi primite şi în funcţie de procentajul obţinut din totalul voturilor valabil exprimate (Malta este singura ţară europeană unde nu se acceptă alocarea de bani publici pentru susţinerea politicii). Alături de finanţarea din bugetele statelor, partidele din ţările UE sunt susţinute de finanţarea privată, mai exact din cotizaţiile membrilor şi din donaţii. Aici există câteva diferenţe – în unele state sunt acceptate donaţiile din străinătate (Austria, Germania sau Franţa), altele le interzic. Unele legi plafonează donaţiile private (Belgia, Cipru, Finlanda, Irlanda, Letonia, Lituania, România sau Slovenia), iar altele nu. Tot din categoria finanţărilor private fac parte şi donaţiile anonime, care sunt permise în unele state şi complet interzise în altele (Bulgaria, Croaţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia şi Spania).
Câteva state europene pot fi considerate exemple definitorii pentru modul în care se reglementează finanţarea politicii şi cum se respectă legile în domeniu. Astfel, în Germania, finanţarea publică se aplică oricărui partid care obţine cel puţin 0,5% în alegerile parlamentare federale sau în cele europarlamentare, sau cel puţin 1% în alegerile parlamentare ale unui Land. Cât priveşte finanţarea privată, aceasta este foarte permisivă: nu sunt interzise donaţiile din partea companiilor şi a sindicatelor, fiind permise şi donaţiile din străinătate, în limita a 1.000 de euro, şi donaţiile anonime, în limita a 500 de euro. Nu există limită privind nivelul sumelor donate către partide sau candidaţi şi, de asemeni, nu există restricţii privind nivelul sumelor cheltuite de partide şi de candidaţi în campaniile electorale. Şi totuşi, chiar şi în condiţii de susţinere semnificativă de la buget, donaţia anonimă de şase milioane de dolari către Uniunea Creştin Democrată, în anii `90, ducea la un scandal ce i-a costat influenţa politică pe doi dintre cei mai importanţi lideri germani: cancelarul Helmut Kohl şi Wolfgang Schauble. În Spania, finanţarea partidelor politice se face cu precădere de la stat. Întrucât politicienii din această ţară pot acorda contracte companiilor, în 2013 erau descoperite plăţi ilegale legate de numele conducătorilor Partidului Popular (inclusiv al premierului de atunci, Mariano Rajoy) şi care, potrivit publicaţiei „El Pais”, „nu erau conforme cu legislaţia spaniolă”. Finlanda are, la rându-i, o „portiţă” în legea finanţării partidelor: obligă la declararea donaţiilor, dar nu prevede sancţiuni dacă acest lucru nu se întâmplă (!). Aşa se face că în anul 2008, preşedintele Partidului de Centru, aflat la guvernare la Helsinki, a afirmat la tv. că „a încălcat cu bună ştiinţă legea, pentru că nu poate spune, în sensul că nu ştie, cine i-a finanţat campania în 2007”. Au urmat mărturisiri similare din partea altor politicieni dintr-o ţară percepută ca una dintre cele mai puţin corupte din lume… Şi Norvegia prezintă slăbiciuni legislative în materie de finanţare a politicii, generate tocmai de reglementările minimale. O atestă dezvăluirea din 2010 potrivit căreia două companii energetice au donat bani pentru proiecte de energie regenerabilă, dar sumele au intrat în conturile Partidului de Centru, care i-a folosit pentru campania electorală din 2009, potrivit lucrării „Combaterea corupţiei în finanţarea partidelor politice: lecţii ale practicilor globale” (Chandrashekhar Krishna, Universitatea Harvard).
În Franţa, fiecare partid care a obţinut în alegerile parlamentare cel puţin 1% din voturi în cel puţin jumătate din colegiile electorale primeşte finanţare publică, proporţional cu numărul de voturi primite. În plus, fiecare partid parlamentar primeşte anual o sumă proporţională cu numărul de parlamentari. În plus, partidelor care obţin cel puţin 5% din voturi le sunt returnate din fonduri publice sumele cheltuite pe anumite activităţi în timpul campaniei electorale. Interesant de menţionat este faptul că dacă nu este respectată paritatea bărbaţi-femei, partidele sunt penalizate: când diferenţa pe criteriu de sex între candidaţii unui partid este mai mare de 2%, finanţarea publică acordată partidului respectiv se reduce cu trei sferturi din respectiva diferenţă. Partidele franceze se finanţează şi din fonduri private, sumele fiind însă plafonate (7.500 de euro pe an către un partid şi 4.600 de euro pentru un candidat). Pentru formaţiunile politice nu există restricţii privind nivelul sumelor cheltuite în campaniile electorale, dar există pentru candidaţi. Astfel ajungem la unul dintre dosarele fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy, care este investigat pentru că în campania sa din 2012 ar fi cheltuit cu peste 50% mai mult decât permite legea franceză.
În Marea Britanie există un sistem mai restrictiv de finanţare: doar partidele din opoziţie primesc fonduri din bani publici. Ca urmare, partidele britanice, spre deosebire de cele spaniole, amintite mai sus, depind de donatorii privaţi. Pe de o parte, campaniile electorale sunt tot mai costisitoare, iar pe de altă parte, legea este restrictivă, axată pe transparenţă: donaţiile de peste 7.500 de lire trebuie declarate, la fel ca şi cele peste 1.500 de lire pentru asociaţiile politice locale, iar donaţiile anonime şi cele din străinătate sunt interzise. În plus, partidele sunt obligate să raporteze anual situaţia financiară şi trimestrial situaţia donaţiilor şi a împrumuturilor, precum şi situaţia financiară a campaniilor electorale. În aceste condiţii, o mai veche dezbatere internă referitoare la finanţarea partidelor politice a tot reapărut în prim-planul dezbaterilor în ultimii ani. Italia a trecut prin Parlament, la începutul anului 2014, o lege care stipula că partidele nu vor mai fi finanţate din bani publici începând din 2017. Mai exact, spre deosebire de legea precedentă, care returna cu generozitate partidelor cheltuielile din campaniile electorale, noile reglementări trimit clasa politică exclusiv la sursele private, nota atunci „Reuters”. Argumentaţia a fost profunda nemulţumire a opiniei publice faţă de clasa politică şi răspunsul la scandalurile nesfârşite referitoare la legăturile dintre afaceri şi lumea politică, dintre mafie, politicieni şi circuitele banilor, care au fost, decenii întregi, teme ale anchetelor de presă din această ţară.
În ce priveşte statele din estul continentului, şi partidele din Cehia sunt finanţate deopotrivă din fonduri publice şi fonduri private. Legislaţia prevede că fiecare formaţiune sau coaliţie care obţine cel puţin 3% în alegerile pentru Camera Deputaţilor poate primi şase milioane de coroane (aproximativ 240.000 de euro) anual. Există şi o contribuţie pe mandat, care presupune ca fiecare partid politic care are cel puţin un candidat ales în Camera Deputaţilor, Senat, consiliu regional sau în consiliul municipal al oraşului Praga are dreptul să primească: 900.000 de coroane (circa 36.000 de euro) pe an pentru fiecare parlamentar, 250.000 de coroane (10.000 de euro) pe an pe membru în consiliu regional sau în cel al oraşului Praga, 100 de coroane pentru fiecare vot obţinut la alegerile parlamentare şi 30 de coroane pentru fiecare vot obţinut la alegerile europarlamentare, arată „cursdguvernare.ro”. În privinţa formelor private de finanţare, sunt permise donaţiile din partea firmelor şi a sindicatelor, în schimb companiile în care statul deţine cel puţin 10% din acţiuni nu pot face donaţii către partide, ci doar către candidaţi, neexistând însă restricţie privind sumele donate. În Polonia, mare parte a finanţării se bazează pe bani de la bugetul de stat, iar cea privată se face prin sursele prevăzute şi de celelalte legislaţii europene: cotizaţii (nivelul anual nu poate depăşi salariul minim lunar pe economie – aproximativ 404 euro) sau donaţii (cuantum maxim de 15 salarii minime pe economie). Cheltuielile partidelor şi ale candidaţilor sunt plafonate, iar în ce priveşte finanţarea campaniilor electorale, formaţiunile politice trebuie să aibă un fond permanent pentru alegeri, cu un cont separat.
În România, Legea nr. 334/2006 stipulează că partidele primesc anual subvenţie de la bugetul de stat. Există şi în ţara noastră, ca şi în cazul Franţei, o prevedere care se referă la egalitatea de şanse: partidele care promovează femei pe listele electorale, pe locuri eligibile, primesc un plus la suma alocată de la bugetul de stat. Ca în alte cazuri, și aici finanțarea partidelor politice reintră ritmic în dezbaterea publică…
Roxana Istudor
Foto: Pixabay