În perioada de post, pe care bunicii mei o respectau cu mare stricteţe, noi – nepoţii intram pe ascuns în coteţul găinilor, înţepam ouăle cu acul şi le goleam tot conţinutul.
Bunica, săraca, credea că toată nenorocirea i se trage din cauza vreunui dihore sau „mânca-l-ar boala”, cum îi mai spunea, care n-o lăsa să adune ouăle pentru ziua de Paşte.
Într-o zi însă găinile au prins să cotcodăcească atât de tare, încât am fost prinşi chiar în timp ce săvârşeam fapta. După o morală bună, ce părea că nu se mai termină, bunicul ne-a pedepsit să citim psalmi toată ziua.
Nu ştiu dacă ne-am învăţat atunci lecţia, cert este că am început să fim mult mai atenţi cu numărul ouălor găurite şi le lăsam să se adune şi pentru sărbătoarea ce urma să vină, care începea obligatoriu cu mersul la biserică, sfinţirea bucatelor şi bucuria de a ne aduna în jurul mesei.
Aceste tradiţii frumoase s-au păstrat şi astăzi, doar că anul acesta am observat pe masa multor creştini, pe lângă mâncarea tradiţională, şi imaginea unor iepuri. Mulţi iepuri, iepuri peste tot: pe farfurii, pahare, feţe de masă, şerveţele, căni etc., dar şi pe hainele creştinilor. Iar unii, spre surprinderea mea, au mărturisit că odată cu Învierea Domnului, sărbătoresc şi ziua marelui iepure, care nu-i lipseşte niciodată de daruri.
La prima vedere, totul pare frumos. Dar, totuşi, mă întreb, ce legătură are acest urecheat cu cea mai importantă sărbătoare a creştinităţii? Pentru că nu-mi amintesc de prezenţa lui la răstignirea sau Învierea lui Hristos, dar nici să fie menţionat în Biblie pe undeva.
Se spune însă că tradiţia acestui iepuraş începe încă din anul 1590, de pe timpul festivalurilor păgâne din Germania, care se desfăşurau în cinstea Zeiţei Eastre. Conform legendei, aceasta a salvat de la moarte o pasăre şi a transformat-o în iepuroaică. Iar în semn de recunoştinţă, animalul i-a dăruit în fiecare an ouă de diferite culori.
De aici vine şi credinţa că iepuraşul le aduce copiilor daruri. Dar, de ce anume în ziua de Paşte şi nu în altă zi, e greu de înţeles. Aşa cum este şi această apropiere a unei legende păgâne de Învierea lui Iisus.
Reflectând însă la multe dintre rătăcirile noastre, mă întorc din nou în anii copilăriei şi la ce ar spune bunica mea despre aceste tradiţii care nu ne aparţin. Şi parcă o aud:
– Maică, de Paşte Învie Hristos! Unde ai văzut tu iepuri? Ce, de degeaba te-a pus bunic’-tu să citeşti psalmi?
Îi zâmbesc acestui gând şi-i răspund:
– Hristos a Înviat!
Dar, nu se mai aude decât ticăitul ceasului. Semn că timpul le va rezolva cumva pe toate, iar ziua marelui iepure se va muta în altă zi. Una în care îşi are locul cu adevărat!
Doina Dabija / UZPR Chișinău