Noile tehnologii au revoluționat comunicarea în toate formele ei, de la cea dintre indivizi la cea de masă. Existența ne este profund reconfigurată și programată de IC&T (Information and Communication Technology). De la presa lui Gutenberg până la ultima generație de iphone, comunicarea a parcurs un drum lung, accelerat în zilele noastre cu viteza 5G. Azi suntem cu toții, oameni și obiecte, digitalizați și conectați într-un păienjeniș wi-fi de fire invizibile, într-o rețea de anvergură globală, world wide web/www, pe numele ei. În vremea imperiilor preistorice, terminalele digitale i-ar fi transformat pe posesorii lor în zei și fii ai cerurilor și ar fi făcut mase de oameni să li se închine ca unor idoli din alte lumi. Azi, nimic mai banal: fiecare dintre noi poartă în buzunar un iphone ori smartphone, un instrument obișnuit, indispensabil, din rutina existenței cotidiene.
Trăim în epoca tehnologiei digitale, care reprezintă, în curgerea istoriei, o eră de apogeu a comunicării. Un „apogeu” relativ pentru că, proiectându-ne în erele care vin, suntem la început, în antichitatea comunicării viitoare, când probabil vom renunța la cuvinte și vom comunica telepatic. Dar până atunci mai e: deocamdată ideile au încă nevoie de cuvinte pentru a fi exprimate, încă folosim cuvintele (câte avem în dotare și așa cum putem) pentru a comunica. Cel puțin aparent, trăim în imperiul comunicării prin facilitățile fabuloase pe care instrumentele tehnologice le creează schimburilor de mesaje. Tehnologia a înlăturat din calea comunicării orice limite și orice frontiere, proiectând-o direct în viitor. Cu toate acestea o întrebare prinde din ce în ce mai mult contur: dacă și cum comunicăm astăzi în sensul cel mai complex al comunicării.
Prin gadgeturi din ce în ce mai performante, orice individ pătrunde ca printr-o poartă magică într-o lume paralelă, virtuală, suprapusă existenței reale. Real, virtual sunt noțiuni care se confundă, pentru că virtualul devine real, iar realul, virtual. Fascinați de tehnologie, suntem absorbiți de aceasta și rămânem captivi în labirintul ei. O mare parte din existența cotidiană, omul de azi și-o petrece în universul virtual, care se întrepătrunde cu lumea reală. „Online” și „offline” sunt cei doi poli între care pendulează viața noastră, cu accentul pe importanța primului și pe conotațiile lui implicite. „A fi online” înseamnă mai degrabă „a fi”, pe când „a fi offline” semnifică mai mult starea de „a nu fi”. Viața devine o trecere prin oglindă, din realitate în metarealitate, fără ca cel care o trăiește să mai știe unde se află, dacă trăiește sau doar își imaginează, pentru că realitatea și imaginația tind și ele să devină unul și același lucru.
Paradoxal, era comunicării este, în același timp, o eră a non-comunicării. La vremea când comunicarea nu mai cunoaște, practic, limite spațiale, sfidând orice distanțe, inclusiv pe cele astronomice, când poți intra în legătură și comunica în timp real cu oricine, oriunde s-ar afla, comunicăm, de fapt, mult mai puțin decât înainte sau nu mai comunicăm deloc. Prin comunicare înțelegem în speță actul complex al dialogului, conversația substanțială, schimbul de idei și de trăiri, pe un background ideatic, empatic și emoțional, nu simplul exercițiu al transferului de mesaje fără conținut, ca într-un joc de ping-pong de tip whatsapp. Or, oamenii se izolează tot mai mult, într-un act de retragere din real în virtual și online. Această retragere diminuează relațiile interumane directe, suspendă conexiunile și interacțiunile, generând un fel de autism social, un fenomen de enclavizare a individului în propriul cocon existențial, înfășurat într-o infinitate de biți și digiți. În aceste condiții, indivizii de azi ajung să nu mai comunice, ci mai mult să mimeze comunicarea. Ei practică o comunicare de suprafață, fără complexități și adâncimi, fragmentată, simplistă și minimalistă, din propoziții scurte, criptatate grafic, transcrise precar, exploatând la maximum resursele de simboluri, emoticoane și gif-uri, care suplinesc, în mod salvator, cuvintele sau absența acestora.
În același cadru existențial, atrași de mirajul tehnologiei digitale, hipnotizați de lumea ei versatilă, structurată din universuri suprapuse și din spirale nesfârșite ale informației, captivi în spațiile ei multidimensionale, oamenii citesc tot mai puțin sau, pur și simplu, nu mai citesc. Fenomenul, ale cărui cauze trimit și la expansiunea tehnologiei, dar și la anumite particularități ale lumii contemporane, dominate de un pragmatism excesiv, îi afectează și pe adulți, și pe tineri, dar mai ales pe copii. Sunt frecvente – aproape că au devenit o regulă a realității cotidiene – scenele în care mai mulți copii adunați într-un spațiu comun nu comunică unul cu altul, ci se ignoră cu desăvârșire, absorbiți, fiecare, de telefonul propriu. Fără el, unii dintre ei s-ar trezi că nu au prea multe să-și spună, neavând lecturi comune, ori neavând lecturi mai deloc, pe fondul unui blank informațional și imaginar. La fel și cu adulții, incapabili, deseori, să susțină o minimă conversație, lipsă suplinită salvator de consultarea improvizată a telefonului ori de dialogul onomatopeic la același instrument. Sunt mult mai palpitante experiențele pe care smartphone-ul și aplicațiile lui le oferă, fie că e vorba de facebook, whatsapp, instagram ori pur și simplu de jocuri, decât socializarea și dialogul. Acestea din urmă presupun, de altfel, mai mult efort intelectual și emoțional decât simpla cufundare în lumea online.
Lectura este tot o formă de comunicare. O comunicare profundă, substanțială cu lumea ideilor și a personajelor, o comunicare cu sinele în oglinda universului ficțional. Cititul constituie cadrul cel mai complex al procesării informației, al imaginației și creativității, reprezentând astfel un mod substanțial al (auto)edificării spirituale și culturale. Nepracticarea lui, fie prin abandon, fie prin lipsa aplecării spre carte din arsenalul formării personale, generează efecte grave la nivelul individului și al societății. Un univers interior fără conținut, deseori rudimentar, lipsit de valori și idealuri, mase de oameni străine de coerența relaționării, o însumare de anonimități și de entități autiste. O alienare a umanității profunde, care se definește prin rațiune și inteligență, un autism social și cultural într-o lume amorfă, uniformizată de incultură și mediocritate.
Dacă devenim conștienți de procesele pe care le parcurgem și de riscurile lor, ar trebui să ne propunem două obiective majore: reabilitatea comunicării dintre noi și recuperarea lecturii ca mod de existență spirituală și construcție culturală. Putem folosi tehnologia ca suport inegalabil al comunicării de fond, nu de formă, putem, prin ea, să ne reconectăm la rețeaua relațiilor interumane. În ceea ce privește lectura în raportul ei complex cu tehnologia, soluția evitării pericolelor care ne pasc nu este una radicală, ci una rațională. În niciun caz, renunțarea la tehnologie în favoarea lecturii, ci și tehnologie, și lectură, într-o sinergie pragmatică. Ele, de altfel, nu sunt ireconciliabile, ci perfect compatibile, prima fiind suportul celei de-a doua în noile forme de exprimare. Putem citi și cartea de hârtie, dar și textul digital, fie că e vorba de ebook, de laptop, tabletă ori de fascinantul și universalul telefon inteligent.
Să comunicăm și să citim, așadar! Sau să citim și să comunicăm! Poate cea de-a doua ordine este mai interesantă decât prima, pentru că, citind, avem și ce să comunicăm. Și nu numai când lumea celebrează Ziua Mondială a Cititului Împreună și a Cititului cu Voce Tare, ci și mâine, și oricând. Iar, dacă nu putem citi împreună, putem să citim și singuri. Și dacă nu tare, atunci în gând. Nu se supără nimeni.
Sorin IVAN / UZPR
facebook.com/permalink.php?story_fbid=1442315252595348&id=100004506601016