“Violoncelul este o prelungire a ființei mele; e ca și cum aș avea trei mâini”
Violoncelistul Adrian Naidin a susținut un recital la Botoșani, pe data de 15 ianuarie, cu ocazia decernării Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu”. Publicul prezent a vibrat la muzica artistului, s-a emoționat ascultând poeziile lui Nichita Stănescu ori Mihai Eminescu pedalate de coardele violoncelului său. O seară muzicală încheiată într-o armonie de sentimente: bucuria de a fi, un pic de tristețe pentru dorul de lucruri și ființe pe care nu le mai ai, nostalgia copilăriei, fericirea de a asculta muzică bună până la urmă. Un exemplu de virtuozitate autentică!
Reporter: Cum v-ați caracteriza în câteva cuvinte?
Adrian Naidin: Un vulcan plin de lacrimi.
Rep: Credeți în iubirea dintre instrument și muzician?
A.N: Sigur că da. Dacă nu aș crede în iubire, în general, nu aș putea să cânt deloc, nici la instrument și nici la voce. Eu consider că această forță, iubirea, există în fiecare om. Nu știu dacă toți au norocul să iubească, dar și când ai norocul acesta, asta te clădește în absolut tot. Iar violoncelul este o prelungire a ființei mele, nu-l văd ca pe ceva exterior mie. E ca și cum aș avea trei mâini. Instrumentul face parte din mine. Probabil și când iubești și ți-e dor de cealaltă persoană, simți că face parte din tine. Nu-i nimic diferit. Dacă nu crezi, nici nu se întâmplă, nu ai cum să cânți.
Rep: Care este stilul pe care îl abordați în general?
A.N: Stilul meu este lipsa totală de stil. Într-o seară îmi place mai mult să cânt cum am cântat în seara aceasta, mai mult muzică pentru ascultare, muzică de dragoste, muzică facută pe versurile marilor poeți români: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu. În altă seară îmi place să cânt rock, eu sunt și rocker. Îmi place să cânt și techno, o să mă vedeți la Untold. Îmi place să cânt și jazz. Lipsa totală de stil nu înseamnă că fac un amalgam, ceva nedefinit. Totul are logică la mine, are o poveste; spectacolele au un început, un sfârșit și un punct culminant.
Rep: Cum vă alegeți poeziile pe care le interpretați pe scenă?
A.D: După ce mă rănește câte o poezie… Pe mine după ce mă rănește o poezie și mă face să lăcrimez sau să am o anumită stare de care nu scap, înseamnă că poezia aceea e bună pentru mine. Faptul că m-a atins, este cel mai important lucru. Trebuie să te miște ceva în viață: moartea unei căprioare, a unui cățel, a unui om, zâmbetul unui copil, un copil care îți aduce un măr, o pasăre în zbor. Nu ați văzut ce frumos zboară păsările? Rândunelele, mai ales, au un zbor superb. Zborul, în ge-neral, are un simbol foarte frumos. Tot ceea ce mă lovește, mă rănește sau mă atinge într-un mod adânc, îl transform în muzică.
Rep.: Cum e în Botoșani?
A.D.: Mă simt extraordinar în Botoșani, mă simt iubit. Dar și eu iubesc orașul acesta. Am mai fost aici. Mă simt respectat și oamenii mă privesc într-un fel anume. Mă onorează atât de mult și mă obligă atât de mult să vin pe viitor. Mă copleșește starea asta, nu o am peste tot, în toate orașele. Aici chiar am simțit-o. Și de abia aștept să mai vin aici.
Sursa: Ziarul Buzz/ Botoșani