Este o întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată când citesc poeziile sau rondelurile scriitorului Ioan Rațiu. Pare că scriitorul trăiește o viață între poezie și suferință. Dar dacă lecturați cu atenție scrierile domniei sale din cartea „Clipa grea”, un titlu înclinat spre reflecție profundă, o să constatați că suferința Dl. Ioan Rațiu, are nevoie de frumusețe, de alinare, de un loc unde florile devin simbol dar și o entitate activă: ele „au grijă de lacrimi”, adică îmbrățișează și oferă confort în fața durerii.
Nu am putut începe comentariul meu fără să încerc să găsesc simbolismul titlului cărții. De ce „Clipa grea”? Nu știu de ce, dar clipa autorului m-a condus la versurile lui Rudyard Kipling, din poezia „Arta de a învinge” sau la cele ale lui Mihai Eminescu din „Pierdut în suferință”, unde la fel ca și la Ioan Rațiu, suferința este universalizată, iar condiția umană este efemeră, la fel ca și clipa autorului, incompatibilă cu nevoile spiritului său, care aspiră către atingerea absolutului și a luminii. Cele două cuvinte care dau titlul cărții, aduse împreună, creează imaginea unui punct critic din existență, fie că este vorba de suferință, decizie sau reflecție profundă.
Dacă veți citi aceste poeme, veți observa că suferința autorului poate fi un catalizator pentru reflecție, transformare și înțelegerea profundă a condiției umane. Dacă Dante Alighieri, în „Divina Comedie” descrie suferința fizică și psihologică prin călătoria protagonistului prin Infern, la Ioan Rațiu suferința este drumul spre lumină, folosind „Calea duhovnicească”.
Mulți autori aduc în scrierile personale tema clipei, așa cum o face și Ioan Rațiu, dar se observă că în „Clipa grea” această temă are o amprentă personală, fiind asociată cu efemeritatea, intensitatea trăirilor și conștientizarea trecerii timpului, cu clipe de final, de rămas bun sau de regret, iar uneori cu momente de analiză, de popas, în drumul spre „Învățând A FI-ntre clipe”.
„Motivele cer popasuri
Printre lacrimi
Ajutate de pași”, ne spune autorul.
Putem observa că tema clipei este profund interconectată, în foarte multe poezii, cu tema lacrimii. În multe texte, clipa este momentul de revelație, de iubire sau de despărțire, iar lacrima este dovada vizibilă a acestor trăiri, dar nu neapărat din suferință ci de împăcarea cu sine și cu finalul de drum, care este inevitabil. Dacă clipa este moment de cotitură, de reflecție, de alegeri, lacrima devine un element care unește trecutul, prezentul și sfârșitul într-o clipă eternă.
Volumul este o călătorie printre clipele de viață ale autorului, prin EU-l personal, pe care le asociază cu „flori de primăvară”, „aripi de zefir”, „adevărul singur”, iubire, jale, „rămas bun”, întrebări și răspunsuri, doruri, trecut, copilărie sau „gânduri de neînțeles”. Prin asocierea acestor termeni, clipa devine un spațiu în care se intersectează cu fragmente de viață, fiecare purtând o semnificație aparte: florile de primăvară simbolizează renașterea, speranța, aripile de zefir libertatea, iar adevărul singur reflectă o căutare interioară, poate chiar o confruntare cu realitatea, uneori dureroasă. Trecerea de la dor, la jale, de la iubire la rămas bun, ne arată că Ioan Rațiu trece prin stări contradictorii, uneori de neînțeles, într-un dialog cu propriile frământări, încercând să deslușească sensul existenței domniei sale. Asocierea cu etapa copilăriei sugerează un dialog cu bucuria acelei perioade, cu propriile rădăcini și nevoia de a înțelege propriul parcurs, uneori de neînțeles.
„E gândul aproape în fiece zâmbet /Și clipa se umple cu lacrimi…” ne sugerează că lacrimile sunt bucuria eliberării, care inundă timpul și luptă cu suferința momentului.
„Clipa grea” ne invită să explorăm două fațete diferite ale autorului, interiorul și exteriorul sufletului, suferința și bucuria, frământările și speranța. Dar, clipa grea ne „învață să spui NU”, trasând calea spre echilibru, spre respect și conștientizarea refuzului.
„Doar clipa ta contează”…, „De iubești nu regreta nimic” pare să fie sfatul autorului către cititori, care consideră că fiecare clipă este importantă, trebuie trăită, subliniind că prezentul este esențial, așa cum ne spune versetul „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”.
Nu am făcut întâmplător această asociere ci observând legătura autorului cu Divinitatea, cu religia, scrierile sale fiind pline de referinţe filosofice şi religioase. Religia este pentru Ioan Rațiu liantul cu Divinitatea, poeziile domniei sale idealizând cele mai frumoase clipe din viață, iar sufletul înalță frumosul de pe plan terestru în plan cosmic.
O să încerc să răspund la final la întrebarea din titlu: are nevoie Ioan Rațiu de suferință pentru a scrie poezie? Categoric nu, suferința nu este o sursă de inspirație pentru autor, ci mai degrabă un element care-i îmbogățește mesajul poetic. Și da, domnule Rațiu, „timpul trece pentru toți”, indiferent de experiențele de viață, aduce schimbare, maturitate și împăcarea cu noi înșine.
