◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.06.2024

Verticali pentru România.
Nopți albe pentru zile albe

Nu este cazul să disprețuim bătrânii. Ajunge doar să îi prețuim, iar asta înseamnă enorm, pentru că fiecare dintre noi are sau a avut părinți care vor ajunge bătrâni, sau bunici care deja au ajuns la această vârstă.

Nu toți sunt în putere… nu toți sunt veseli… și frumoși. Nu toți sunt moderni. Dacă nu au aceleași pasiuni ca tinerii, nu înseamnă că ei nu au „însuflețiri” aplecate spre ceva.

Chiar bătrâni fiind, oamenii au nevoie de muzică, poezie, colectivități de cultură, sport sau dans care să-i accepte așa cum sunt: urâți, tăcuți sau prea vorbăreți, neputincioși.

Mai  au  ei, oare, dreptul la opinie? Mai au ei dreptul la viață? Mai au ei dreptul să mănânce din superbele cireșe sau aromatele frăguțe … să guste măcar? Sau să le lase celor ce vin, doar pentru faptul că ei le știu deja gustul și…ce rost mai are să se mai atingă de ceva care, oricum, nu îi va mai întineri vreodată?

Oamenii bătrâni au atâta nevoie de… oameni!

Au atâta nevoie să nu fie aruncați la coșul de gunoi! Pentru ei, în timp, viața devine din ce în ce mai complicată, dar tot frumoasă este:  se bucură pentru că azi s-au trezit, au fost la piață cu căruciorul vechi, ponosit, dar încă util … un altul nu-și mai poate permite. Au adus un litru de lapte și o pâine … nu prea mare pâinea, dar care trebuie să le ajungă multă vreme. Oricum, afară e prea frig sau e prea cald, și nu e de ieșit așa de des.

Uneori ne este frică de ei, alteori le este lor frică de cei din jur… le este sete, uneori le este foame tocmai în momentul când cucul nu a bătut ora mesei. Uneori vor să participe la conversație tocmai atunci când musafirii intră pe ușă. Nu e cazul, dar așa se întâmplă, vor să pară amabili, primitori, drăguți.

Nu mai sunt foarte grațioși, iar adesea sunt împiedicați: în limbaj și în picioare … ba le tremură și mâinile și nu văd bine.

Uneori mintea lor e prea goală, alteori e prea plină de lucruri iritante. Unii au fost oameni mari, însemnați sau mai puțin, dar au fost oameni… și au rămas.

Dar, ca bradul de Crăciun, la vârsta a treia s-ar putea să nu mai aibă atâtea beculețe sau atâta beteală.

Adevărul este că la orice vârstă ai nevoie de înțelegere, de o îmbrățișare, de o privire mai puțin aspră. Și ei au nevoie de permisiunea de a fi … aceea de a fi ei înșiși. Și mai au nevoie de sprijinul celor din jur, pentru a mai putea face un pas cu un pic de demnitate. E nevoie de un colac de salvare nu pentru a se zbengui, ci pentru a nu se scufunda în apele adânci și negre.

Se simt goi în fața noastră și atât de neputincioși încât nu ar putea, (NU AR PUTEA!!!) să ridice cu mâinile lor o pană! Nu (mai) sunt în competiție decât cu ei înșiși: să poată să taie o bucată de pâine, să poată să o ducă la gură, să poată să o mestece; acestea sunt lucruri greu de atins pentru mulți dintre ei. Greu o duc și la capitolul singurătate, un lucru dureros, încărcat de regrete și neputință…  nu au pe nimeni, sau, dacă mai au…

În fine,  nu mai are rost… Rost să ce? Nu știu!

Începi să îmbătrânești atunci când oglinda îți arată un alt chip: mai altfel, mai întunecat, mai palid, mai trist, mai străin: nu ești acolo tu, acela de ieri … și nici cel de mâine.

Viața e o binecuvântare, dar starea de bătrânețe nu mai e așa ceva … și atunci, ce e de făcut? O societate fără bătrâni? Mai vor bătrânii ceva? Cadouri de Paște și vacanțe la mare unde, de fapt, nu au fost în viața lor?

 

Bătrânețea este adesea precum o umbrelă sfâșiată de vânt: nu mai e nici de ploaie, nici de soare. Mulți își caută locul într-o societate indiferentă unde locul acesta nici nu există.

Le este teamă să nu audă că sunt prea mulți într-o încăpere sau într-o sală de concert unde sunt și câțiva tineri, la un spectacol care ar putea să le placă.

Le este teamă să cânte să nu împiedice pe cineva să fie auzit atunci când spun că sunt o povară sau că se întreabă ce caută ei în acel punct … ce caută ei printre oameni…?

Le este groază să nu audă adevărul unora: că ei nu mai sunt oameni, că ei, de fapt, nu mai au loc niciunde! Într-o societate fără putere de înțelegere dată de respect, e bine ca bătrânii să nu facă prea multă umbră pământului.

Societatea noastră de azi oare cum e?  Mă întreb doar, nu aștept răspuns…

Dar, oare, există unul? Sau doar o formă de protest al celor care (încă) nu au ajuns…bătrâni. Să ne respectăm bătrânii atât cât ne lasă sufletul!

Dragi tineri, urmați-vă visul! Iar dacă în visul vostru veți găsi un loc infim și pentru cei de vârsta seniorială, veți face mulți fericiți pe lumea asta. Că, sincer, pe lumea cealaltă, nu știm cu siguranță ce e.

                                                                                   

                                                                                                       

Cornelia Bălan Pop/UZPR

(gazetanord-vest.ro)

Foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *