◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Poezia Mioarei Baciu
și intensitatea trăirii

Prinși în curpenișul streotipului și orbiți, zi de zi, de mirajul exteriorului vieții, riscăm să uităm de „așezămintele sufletești”. Cert este că am putea ieși din acest halou, propriu imanenței, care ne depărtează de universal, ori de câte ori avem ocazia să participăm la botezul unei cărți nou editate, la vernisajul unei expoziții de pictură sau la un concert de muzică clasică.

O astfel de invitație la ieșirea din stereotip, o face Mioara Baciu, prin lansarea antologiei de versuri, Așezăminte sufletești[1], care impune, încă de la primele pagini parcurse, prin ineditul imaginarului poetic, prin prospețimea metaforei, prin inserarea eșantioanelor de proză, ca veritabile passe-partout-uri, dar mai ales prin intensitatea trăirii sentimentelor, ca posibilă transcendere „a propriului nostru timp, personal, istoric” şi regăsire „a intensității cu care am trăit”[2]. Doar prin intensitatea trăirii lor, lucrurile/ sentimentele vor dobândi un sens, devenind, așa cum precizează Mircea Eliade, „embleme sau vehicule ale principiilor metafizice[3] .

Preocupându-se aproape exclusiv de trăirea în plan sufletesc, c

um de altfel o indică și titlul, Așezăminte sufletești, Mioara Baciu face din intensitatea trăirii sentimentelor, un adevărat ritual inițiatic, al pătrunderii într-o lume a reveriei, axat în special pe întocmirea discursului liric și, implicit, pe acel la musique avant toute chose al acestuia, ca rod al uzitării figurilor de stil. În poeziile-confesiuni din care am ales doar un mic eșantion elocvent, alături de adresarea în care primează vocativul și de enunțurile exclamative, un loc aparte în economia discursului poetic, îl are recurența, fie a unui  termen (mamă): „Iubirea ta, mamă, mi-ajunge”  (Câtă vreme, p. 24); „Chipul tău, vocea ta,  mângâierea ta, mamă/ sufletul tău, mamă”;  „Îți voi mângâia clipele, mamă,/ cu smerenie/ și le voi așterne perpetuu” (Răsărit în oceanul sufletului, p. 28); (suntem): „Suntem/ petale ale aceluiași freamăt/ ce-și revarsă tumultul/ în veșnicia slovei…/ Suntem/ poveste în care/ copacilor le cresc aripi de lumină” (Suntem, p. 66); (adjectivul pronominal posesiv-tău): „Chipul tău, glasul tău…(Chipul tău, glasul tău…, p. 23), fie recurența unor sintagme, cum ar fi te iubesc: „De-aceea-n genunchi, te iubesc!/ Te iubesc cu iubire divină (p. 24)”; cu durere: „Cu durere m-aștepți azi în prag…// Cu durere, că-ți sunt prea departe”; „știu, mamă” (Știu, mamă, p. 21), și nu în ultimul rând juxtapunerea unor propoziții cu verbe la conjunctiv prezent: „Să zbor, să mă-nalț, să-nfloresc”). Odată deschis arealul reveriei cu ajutorul cadenței deja înfiripate, combustia interioară, care ampilifică trăirea sentimentului, este conferită de particularitățile lexico-semantice ale verbelor și ale pronumelor la persoanele I sg. și pl. și a II- sg. (te, să răzbat, m-, -ți, mea, de la tine, îmi, -ți) în versurile: „Că, dragostea mea pentru carte/ În dar, de la tine-am primit…/ Ce îmi ești, nu încape-n cuvinte / Reverend și-n genunchi te iubesc/ Și-ți alint de pe fruntea-ți cuminte/ Ghiocei ce, grăbiți, înfloresc… (p. 24) sau în versurile: „Îți voi mângâia clipele, mamă,/ cu smerenie/ și le voi așterne perpetuu/ pe catapeteasma sufletului meu,/ în care-mi ești/ incomensurabil răsărit…(p. 28).

În timp ce plasticitatea imaginilor artistice o conferă metafore ca: ocean de lumini, acolade, polul nord al cuvântului, bolovani de gând, epitete ca: sfinte iubiri, iubire divină, suflet pribeag, lumină divină, ninsă, incomensurabil, intensitatea trăirii sentimentului de iubire o propulsează antinomia dintre cele două câmpuri semantice, unul al prejmuirii, evident prin sintagme ca: suflet pribeag, durere, în genunchi, departe din versuri ca: „Te iubesc cu iubire divină/  Cu durere m-aștepți azi în prag… // Izvorâtă din suflet pribeag…/  Rătăcind să răzbat spre lumină// Cu durere, că-ți sunt prea departe” (Câtă vreme, p. 24); depărtările, îngenunchează,  nemiloase, tăcerile, polul nord, îngenunchează în versuri cum ar fi: „tămăduiește depărtările/ răstignindu-ne tăcerile/ în polul nord al cuvântului”; „și totuși/ depărtări ne-ngenunchează/ nemiloase…” (Răsărit în oceanul sufletului, p. 28); ochii umezi, n-au trecut, umeri gârboviți, dorul mut în versurile: „Cu ochii umezi, ca o căprioară/ Cu umeri gârboviți de soartă/ Suspini pe prispa de la țară/ Că nu auzi bătând la poartă…/ Iar nu-i vezi chipul fiicei tale/ Nici fiii tăi n-au mai trecut/ Să-ți toarne viață în pocale/ Și să-ți aline dorul mut” (Și, iată, azi mă-ntorc la tine, mamă, pp. 26-27) – iar celălalt, al înălțării prin iubire care nu încape în cuvinte. Motive precum: ocean de lumini, lumină, ghiocei, luceferi, ghiocei, sfinte iubiri, inimă, lumină, lacrimi, tâmpla, catapeteasma, cărările, cer din versurile: „Ce îmi ești, nu încape-n cuvinte/ Reverend și-n genunchi te iubesc/ Și-ți alint de pe fruntea-ți cuminte/ Ghiocei ce, grăbiți, înfloresc…” (p. 24); „Luceferi, pe cer, pot atinge”; „Rătăcind să răzbat spre lumină ” (Câtă vreme, p. 24);   „S-au zorit ghiocei, mamă,/ să-nflorească/  pe tâmpla-ți/ și așa ninsă/ de prea multe doruri”; „Îți voi mângâia clipele, mamă,/ cu smerenie/ și le voi așterne perpetuu/ pe catapeteasma sufletului meu,/ în care-mi ești/ incomensurabil răsărit…(Răsărit în oceanul sufletului, p. 28); „Știu, mamă/ că eu ți-am sădit ghiocei/ pe brațul destinului/ dar, de la polul nord al trupului meu/ îi ud cu lacrimi de gând/ și-i mângâi cu raza inimii…// Știu, mamă,/ că te-ai mulțumit mereu/ cu infinit de puțină lumină/ de teamă,/ că s-ar putea face întuneric/ pe cărările mele … (Știu, mamă, p. 21) – converg înspre tânjirea cu maximă ardoare, a eului poetic către starea supremă a unicei iubiri de pe acest pământ, aflată, ca cheie de boltă a discursurilor confesive, în imediata apropiere a lui agape, iubirea dumnezeiască: „De aceea, MAMĂ/ îmi ești unicul univers/ în care vreau să-mi/ ocrotesc și eu vlăstarele/ de negura vremurilor/ și să le las moștenire/ cea mai prețioasă dintre iubiri:/ IUBIREA DE MAMĂ” (Știu, mamă, p. 22); „Și, iată, azi mă-ntorc din nou la tine/ Să te cuprind, zâmbind, de subsuori,/ Să-ți mângâi visele, s-alung suspine/ Și iar să-ți bucur sufletul până la nori!// Să-ți mulțumesc, frumoasa mea,/ Că fără tine-n viață, soare nu ar fi,/ Cortina nopții peste mine ar cădea/ Noian de vise, întunericul ar nimici…// Tu ești minunea care-mi umple viața/ Ești vie flacără, ce- mi întreține visul/ Copii mei îți vor urma mereu povața/ De a-și trăi cu demnitate necuprinsul” (Și, iată, azi mă-ntorc la tine, mamă, pp. 26-27); „Când ziua ta îți cinstesc, mama,/ Un ghiocel, tâmpla-ți sărută/ Iubirea mea ți-o prind în ramă/ Și-ți mângâi cosița căruntă” (De ziua ta, mamă, p. 30).

   În poezia religioasă, prejmuirea tipic argheziană, prezentă în termeni și sintagme precum: inima o stâncă, bolovani, zăbrele, carapacea minții, geroasele dezamăgiri : „Dacă mi-e inima o stâncă/ Aștern, pe frunze, bolovani de gând”; „Când iarna-mi suflă prin zăbrele/ Pustiu de țurțuri în priviri,/ Mă-nchid în carapacea minții mele/ Și-mi torc tăcerile pe fir de-argint,/ În nopți în care stelele își plâng” (Dacă, p. 45) – își propulsează sensul înspre manifestarea directă a credinței care rezidă din termeni aparținând câmpului semantic al înălțării spirituale: inimă, stele, glob de speranță, roz, Dumnezeirea, scara veșniciei, instanța cerului, ițele păcatului, zâmbetul curcubeului, poala cerului, galeriile sufletelor, parte din ele, inedite metafore, în versuri ca: „Dar, dacă inima mi-i soare/ Ce curcubee-mi picură prin vene,/ Răstorn cutii ale Pandorei peste mare/ Și-agăț glob de speranțe-n gene./ Îmbrac în roz orice uliță/ A sufletului care zburdă de iubire/ Și las deschisă-n versuri o portiță/ Să-mi ducă pașii spre Dumnezeire…”(Dacă, p. 45) sau ca: „Să nu ne lași orfani de Tine, Doamne/ Ne-aruncă scara veșniciei s-o urcăm/ Nu-ngădui instanței cerului să ne condamne/ Până ce ițele păcatului nu descurcăm!” (Te-ai înălțat la cer în slavă, p. 16); „Am simțit mereu/ prezența divină/ în zâmbetul curcubeului/ care a îmbrățișat poala cerului…/ Am știut mereu/ că legământul iubirii dumnezeiești/ i-aduce pe oameni aproape/ în galeriile sufletelor…” (Curcubeu, legământ al iubirii divine, p. 18).

 Nici tema mărturisirii artei poetice nu lipsește din Așezăminte sufletești, salvarea omului prin vers fiind unica șansă dată omului, de către Divinitate, alături de iubire. Și de această dată, prejmuirea prezentă în discursul adresat Poetului salvator, în termeni ca: jungla timpului, angoasele, nopți, timpul fugar (fortuna labilis), gări fără trenuri în versurile poeziei La umbra ta, poete:  „La umbra ta, poete,/ alung angoasele/ în jungla timpului fugar/ care a uitat veșnicia/ prin gări fără trenuri…” (p. 35), are rolul de a sugera înfruntarea acelui fugit irreparabile tempus și salvarea prin vers: „La umbra ta, poete,/ îmi caut liniștea cuvântului/ îmbrăcat în podoabele gândului…// La umbra ta, poete,/ am găsit secretul iubirii/ și-l voi păstra în cămăruța sfântă/ a sufletului…” (La umbra ta, poete, p. 35). Termenii din câmpul semantic al cărții „Mă înconjor de stihuri care îmi cuvântă/ Prin rafturi de cunoaștere, flămând” (Dacă, p. 45) se interceptează cu cei care vizează câmpul semantic al creației în genere, scriind, cuvânt, poveste, scrise, amfore, va-ntrupa, sfântă haină, zidind din versurile: „Se leagănă pe tâmpla harului divin,/ Aduce-ofrande-n poala nobilă a sorţii,/ Scriind destine-n vremuri care vin/ Un gând va naşte pururi alte gânduri,/ Ce-şi vor stropi culoarea în cuvânt/ Poveşti se lasă scrise, printre rânduri/ Atât cât viaţa naşte viaţă pe pământ!/ Din leagăn sfânt, din fragedă pruncie/ Noian de gând mă înveleşte-n astru/ Ducând în zbor cuvântul întru veşnicie/ Zidind pe clipe amfore de alabastru”, semnificând salvarea omului prin poezie, salvarea cuvântului care va fi haina gândului, iar taina gândului va fi un veritabil scut: „În taina-n care creşte-n tihnă altă taină/ Un gând se va-ntrupa sporadic în cuvânt/ Cuvântu-i va fi gândului o sfântă haină/ Şi taina-i va fi gândului un veritabil scut” (Corola de gânduri, p. 61), țintind spre perfecțiunea cântecului orfic, plămădit și din tăceri. Metafore ca: veșnicia slovei, aripi de lumină, labirinturi ale sufletului, brațul generos al destinului, poezie a secundei ș.a., din versuri ptecum: „Suntem/ petale ale aceluiași freamăt/ ce-și revarsă tumultul/ în veșnicia slovei…/ Suntem/ poveste în care/ copacilor le cresc aripi de lumină/ și de neuitare/ a rădăcinilor ce răzbat/ labirinturi ale sufletului…/ Suntem/ ramuri pe care înfloresc așteptări…/ Suntem/ poezie a secundei/ ce-și strigă frumusețea/ pe brațul generos al destinului…/ Suntem/ ceea ce simțim că suntem…”(Suntem, 66), sugerează forța cu care Poezia poate salva timpul, lumea, sufletul. Evidentă este discrepanța dintre zborul lin al clipei și veșnicie în poezia Las timpul meu, dar mai ales puterea poetului de a înfrunta vremuirea clipei, labilitate a sorții: „Las timpul meu pe-o coală de hârtie/ Să vremuiască-n litere şi-n cânt,/ Să dăinuiască întru veşnicie/ În mare de speranţe şi-n cuvânt”. Cântecul orfic, rod al muncii sisifice de a sublima lumea, îl reprezintă însăși încrederea în salvare prin creație: „Las timpul meu pe zborul lin al clipei /Să-mi poarte gândul dincolo de nori/ Să scrie-n cer că mulţumesc ursitei/ C-a picurat în viaţa mea doar primăveri./ Las viaţa mea pe-o coală de hârtie/ Şi bucurii, necazuri, orice-ar fi/ Dovadă-n ceruri, sfântă mulţumire/ C-am rezonat cu viaţa, doar prin poezii!” (p. 67). La fel, în poezia Labirint de inmi albastre: „Un nou anotimp/ mi-a înmugurit pe tulpina inimii/ ce mi-a înflorit/ mângâiată de soare…”, îmbrățișând lumina, poeta se adresează clipei personificate, consubstanțială cu omul, recunoscând totodată, cu sinceritate, miracolul salvării spirituale, prin cuvânt: „M-am îndrăgostit, iremedial,/ de lumină/ astfel că nu mai pot locui/ decât în castel de cuvinte/ și-n labirint de inimi albastre”(p.75).

Titlul prezentului volum de versuri trebuie înțeles, așadar, și ca o invitație lirică celor care încă se încăpățânează să trăiască viața doar la suprafață, fără a pune preț pe cele mai importante așezăminte ale ființei lor, cele ale separării uleiului măslinelor vieții sufletești de boasca morții.

 

Nicolae Suciu

 


[1] Mioara Baciu- Așezăminte sufletești, editura Armonii Culturale, 2 0 2 3

[2] Mircea Eiade în Ioan Petru Culianu Mircea Eliade, Nemira, 1995, p. 49

[3] Mircea Eiade în Ioan Petru Culianu Mircea Eliade, id.,, p. 49-51

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *