Era 20 august 1968, ora 7,30. Mă aflam la Constanța, în ultima vacanță de vară ca licean. M-am trezit la căpătâiul patului cu amicul Sin Dumitru. „Scoală-te! Au anunțat la «Europa Liberă» că rușii au invadat Cehoslovacia!“
Nici nu știu când am ajuns, amândoi, în stradă și am început să complotăm. Eram tineri și exuberanți. Sin tocmai terminase liceul, iar eu trecusem într-a XII-a. Aveam cercul nostru de prieteni, în care discutam câte în lună și stele, de la poezia lui Baudelaire, Blaga, Prevert și dadaism până la politica lui Ceaușescu. Tocmai organizasem, în acea vară, un teatru experimental și obținusem un nesperat succes în fața marilor actori Radu Beligan și Lucian Ionescu, aflați în trecere prin Constanța.
La acea oră, noi, tinerii, nu știam mai nimic despre Alexander Dubček, despre aripa reformistă din Partidul Comunist Cehoslovac și despre „Primăvara de la Praga“. Presa, evident, nu vorbea, pe atunci, despre așa ceva.
România scăpase, de trei ani, de dictatura instaurată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Oamenii discutau mai liber, se simțeau mai puțin constrânși. Adulții puteau face comparația cu teroarea din anii ´50, când mulți dintre cunoscuții lor fuseseră exterminați la Canal. Unii își exprimau, sincer, încrederea în Ceaușescu.
Noi, adolescenții, aveam semnele noastre că se schimbase ceva în România. În librării, locul literaturii ruse era luat tot mai mult de cea franceză, italiană, germană sau engleză. La cinematografe rulau multe filme occidentale, iar pe posturile de radio se auzeau șlagărele străine. Pletele, blugii, pantalonii evazați și minijupa începuseră să fie adoptați și de noi, tinerii din lagărul comunist, și tot mai des discutam despre fenomenul hippy, care pusese stăpânire pe Europa de Vest.
În acel an, guvernanții români au scos de la index sociologia și cibernetica, stigmatizate de regimul Dej ca „științe capitaliste“. Dar cea mai grăitoare dovadă a schimbării era faptul că băiatului cel mai mare al preotului Leca, vecinul nostru, i-a fost primit dosarul de înscriere la facultate. Vreme de vreo trei ani i-a fost refuzat accesul în învățământul superior pentru că era fiu de popă.
În acea dimineață, de 20 august, postul român de radio nu difuzase, încă, nicio știre despre intrarea trupelor Tratatului de la Varșovia în Praga și despre faptul că țara noastră refuzase să ia parte la invazie. Deși aveam informații prea puține, simțeam că trebuie să facem ceva, că nu putem lăsa să treacă lucrurile pe lângă noi, fără să ne implicăm.
Ne-am întâlnit cu încă doi amici. Unul dintre noi a avut ideea organizării unei acțiuni de protest în fața consulatului rus. Trebuia să mai căutăm alți tinerii și să începem manifestația.
La un moment dat, am rămas cu Sin Dumitru, în fața Palatului Sporturilor. Tocmai se amenaja tribuna pentru parada militară de 23 August. Deodată, din difuzoarele instalate pe stradă, s-a auzit vocea lui Ceaușescu. Cuvânta în fața mulțimii adunate la Comitetul Central. Discursul rostit atunci avea să-i deschidă porțile Occidentului: „Dacă un nebun va îndrăzni să atace România, vom răspunde cu arma în mână!”.
Abia ce a terminat Ceaușescu fraza și lângă noi a stopat o „Volgă“ neagră. Doi indivizi în civil – niște namile – ne-au poftit în mașină. Ne-au dus la Securitate, pe bulevardul Lenin (actualul sediu al Inspectoratului Județean de Poliție Constanța, de pe bulevardul Mamaia). Ne-au luat amprentele și ne-au pus să dăm declarații în camere separate. Apoi, ne-au adus pentru confruntarea față în față.
După câteva ore, ne-au dat drumul acasă, dar nu înainte de a ne spune… părintește: „Voi nu știți că orice acțiune se face numai în cadru organizat, la UTC sau PCR?”. Nu știam, încă. Aveam să ne dăm seama după câțiva ani că lucrurile așa stau.
Dar ceea ce n-am reușit să aflăm niciodată este numele „amicului” care ne-a dat pe mâna Securității și care practica poliția politică cu cei din generația sa. Era unul dintre acei informatori în pantaloni scurți, despre care vorbește presa de astăzi.
Atunci, lucrurile ar fi putut lua o turnură dramatică pentru mine și Sin Dumitru, dacă Bucureștiul n-ar fi schimbat politica față de Moscova. Cu certitudine, mulți dintre cei turnați de informatorii adolescenți n-au avut șansa noastră.
Ion Tița-Călin/UZPR
Foto: unsplash.com