◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.04.2024

Prin jar… spre templul dorului. Poemele Adinei Lăpăduș Matei

Adina Lăpăduș Matei este profesor pentru învățământul primar la Colegiul Național Preparandia Dimitrie Țichindeal din Arad. Publică al treilea volum de poeme lirice: Din drag de dor (2021), La templul dorului (2022), Prin Jar (2024).

Am apreciat volumul La templul dorului, despre care am vorbit la lansarea debutului. Susțineam o valoare a acestuia, emanată din asocierea unei năzuințe ciudate între EA, femeia, și EL, bărbatul, rânduiți în spații paralele. Tematica se configurează ca o speranță, de aspirație cătălinică a EI către un EL, înstelat, dar ademenit de chemarea dorului, de întrupare acestuia într-o clepsidră. Nisipul – ca niște clipe – trece dintr-o cupă în alta fără speranța nuntirii, dar cu credința reîntâlnirii într-un „templu al dorului”. În căutare luciferică, EA sondează o lume metafizică, celestă, crezând că undeva, la marginea universului, steaua LUI rostește rugăciuni îndreptate spre restituirea unor clipe de fericire, trăite cu intensitate unei iubirii, prea devreme curmate de voința divină. EA-și trimite dorul spre a se întâlni cu dorul lui („dor cu dor să se-ntâlnească”), numai că cele două doruri, ca în poemul luciferic, aparțin unor în-cerc-uiri vagi, discret resimțite. E doar ecoul iubirii, al iubirii frânte, sub tragismul unei întrebări despre existență: /„Ce este viața ?/ Poate un drum,/ un dar sau o povară/…”. Soarta! Nenorocul! Întâmplarea aduce „încercări”, care se îneacă în „lacrimi ascunse de dor”, lăsând răni deschise. Da, viața „poate fi/ puf de păpădie/ pe care vântul îl risipește” la cea dintâi adiere.

Dacă poemele din „La Templul dorului” (2022), descântă cu suferință sentimentul vanității dorului, fără recuperarea sursei acestuia, poemele din „Prin Jar” (2024) devin meditații despre clipele suferinței și nostalgiei. Dorul pare că ține timpul în loc. Dorul înseamnă deopotrivă „dorința de ce-a fost frumos”, dorință înmuiată într-o mare suferință. Visurile pierdute încă mai mângâie „primăverile sufletului”, într-o stare de nostalgie narcotizată. Viața însăși, ca o neîmplinire, a devenit o dorință zăbavnică „în lumi paralele”, fără șansa de recuperare a unor clipe cândva fericite, iar sursa a fost iubirea. Mai mărturisește Adina, pământeanca, aruncând privirea spre cealaltă lume, că poemele „sunt regăsiri, emoții, sentimente, întrupate în cuvinte”, sub formă de „lacrima amintirilor” împreunate.

Cuvintele devin speranță („și dacă nu va fi un vis, vom încropi noi unul”), un fel de icoane emoționale în care rugăciunea poetică alintă clipele percepute ca „o singurătate prea adâncă”, „noapte prea lungă” și ”iarna sufletului prea rece”. „Și dacă nu va fi un vis, vom încropi noi unul”, repet, iar visul din „nopțile prea lungi de singurătate” îl aduce pe EL, cel înstelat dar neluciferizat, la un carnaval, purtând mască, sub care se dosesc „lacrimi pictate” și „zâmbet trist”. Tu respirai prin mine și „eu respiram prin tine”, amândoi, scrie Adina, respiram unul în locul celuilalt și ne întrupam prin îngemănare, însă pentru alte începuturi. Lumea lor nu mai poate trăi decât în vis. În care cei doi se zăresc ca un abur, cu contururi șterse. Iar EA devine – în visare – un stol de păsări, ce trece pe la marginea timpului, unde EL mușcă dintr-un măr, „mărul meu” cu gust „de iubire și de Rai”. În dimineața visului, genunchii îi sărută pământul, iar cu brațele invocă iubirea, dar mai ales rătăcirea prin alte vieți, menită să-l întâlnească ”spre a se aprinde iar  … dincolo”.

Astfel, Prin jar, poeta își exprimă suferința, doamne, sub formă de cântare, iar noi, preabunii cititori, nici nu bănuim ce se întâmplă în sufletul femeii bântuite de Dor. Își petrece clipele cu necontenita speranță: „dacă aș sfărâma frunzele/ toamnei mele/ și le-aș lăsa/ să curgă prin clepsidră,/ oare la primăvară/ ar înflori ?//…// Dacă aș săruta izvorul/ cu dorul meu,/ oare l-aș opri pentru o clipă/ să mai curgă?”// Ce frumoasă ilustrare a izvorului de dor, care ar putea curma nostalgia și durerea printr-un sărut!!!

Jarul e trecere a flăcării spre cenușă. Adina Matei descântă blagian, ca o glăsuire în tăciune, dorul de poveste, iubirea frântă, voința de a lega firul curmat al dragostei pentru clipitele frumoase ale împlinirii: „la capăt de drum/ doar sufletu-ți este/ trimis într-o nouă poveste”. Cuvintele au prospețime și spontaneitate. Ele reconstruiesc un personaj care se deplânge pe sine. Toate poemele emană emoții înlăcrimate, zvântate de un vis îndurerat. Respirația reală a autoarei se realizează prin cuvinte îndurerate, prin care așază timpul orizontal spre a-i da o altă dimensiune. Versificarea se alcătuiește în registru de modernitate, prin suplețe, iar metafizicul spintecă spațiul dintre două lumi ireconciliabile. Dorul Adinei Lăpăduș Matei o înșiruie între poeții care aspiră să se rânduie între cei care stimulează emoția, încropind-o într-o stare de viață.

 

    Anton Ilica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *