◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.02.2024

Recuperarea memoriei

În anul naşterii mele, doi unchi de-ai mei – arhimandritul Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, şi părintele Nicodim Onu, diacon la aceeaşi mănăstire şi preot al parohiei din Satul Nou – au fost condamnaţi la ani grei de Siberie.

Părintele Serafim Dabija fusese învinuit că a „construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa e scris în sentinţă), fiind osândit „pentru activitate contrarevoluţionară, antisovietică şi naţionalistă” şi pentru că rupsese portretul lui Stalin pe care un călugăr provocator îl prinsese între icoanele din chilia sa; iar părintele Nicodim fusese învinuit că ar fi întâmpinat în 1941 cu pâine şi sare, împreună cu tot Satul Nou, pe „ocupanţii români”. Li se mai puseseră în cârcă faptul că îndemnau lumea să se roage, că credeau în existenţa lui Dumnezeu, că oficiau în limba română, pe care „norodul” n-o înţelege, ş.a.

Sentinţa fusese pronunţată la 5 februarie 1948 de către judecătorul Ivan Viconski în baza legilor Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

Li se confiscă întreaga avere (crucea de la piept şi câteva cărţi bisericeşti, ce putea mai mult să aibă un călugăr?!), fiind trimişi să-şi execute pedeapsa în minele de la Inta, localitate de lângă Polul Nord.

Învinuirea cea mai grea a fost aceea de „trădare de Patrie” (care patrie? Ucraina, după ale cărei legi erau judecaţi? URSS, care luase naştere în 1922, când dânşii locuiau de mult în altă parte? Nu se ştie. Şi nici dosarele nu ne spun).

Timp de mai mulţi ani, până după moartea lui Stalin (în 1955 încă li se refuza revizuirea dosarelor), părintele Serafim şi părintele Nicodim, deveniţi mineri, au extras cărbuni în infernul de la Inta. Sub pământ, aveau mai apoi să-mi povestească dânşii, era ceva mai „cald”, dar la suprafaţa pământului frigul era de –50°C şi între o baracă şi alta erau întinse funii, de care să te poţi ţine, de altfel te luau vântoasele puternice, ca să te piardă, ca pe o bucată de ziar, în beznele nopţilor polare de acolo.

De atunci au trecut mai bine de 50 de ani. Unchii mei dorm somn veşnic, adormiţi întru Domnul, în cimitire diferite.

La 5 septembrie 1991, cu mult după moartea lor, Procuratura Generală a republicii i-a reabilitat. Dar mai au ei oare nevoie de această reabilitare întârziată, mă întrebam, când, înainte de a fi reabilitaţi de nişte oameni, i-a reabilitat cu siguranţă însuşi Tatăl Ceresc, pentru care dânşii au suferit în acele timpuri crunte, lipsite de omenie?!

Acum câteva săptămâni, m-a căutat la redacţie un domn, venit tocmai de la Baia Mare.

Mi-a telefonat mai întâi şi m-a întrebat când am câteva ore libere, ca să putem discuta. De ce „câteva ore”?! Jumătate de oră nu e de ajuns?, l-am întrebat. Nu, am nevoie de mai mult timp.

A venit a doua zi. Un bărbat în etate, dar încă în putere, cu o lumină vie în priviri şi cu bunăcuviinţă în fiece mişcare.

– Sunt născut la Chişinău, mi-a povestit domnia-sa. De vreo zece ani locuiesc la Baia Mare. Sunt medic, mă ocup cu masajul oriental şi kiropractică, tratez cu plante, cu presopunctură… Numele meu e Cazimir Viconski. Eu sunt fiul judecătorului Ivan Viconski, care i-a judecat pe Serafim Dabija şi pe Nicodim Onu, unchii dumneavoastră… Şi am venit să-mi cer iertare…

Venise să-şi ceară iertare, în locul tatălui său, decedat, de la altcineva decât cei pe care acela-i judecase… Nu ştiam ce să-i spun, nici dacă am acest drept. L-am sunat pe părintele Ioan Ciuntu de la Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, care ne-a invitat la el, şi care, după ce ne-a pus patrafirul pe creştete, a ținut o întreagă liturghie de „dezlegare de blesteme, de slobozire de păcate, de iertare celor greşiţi…”.

Cazimir Vikonski era copil în anii de după război şi locuia împreună cu tatăl său şi mama sa într-o cameră a Procuraturii chişinăuiene, chiar în preajma beciurilor de pe strada Alexandru cel Bun, 19, unde crematoriile au funcţionat neîncetat până după moartea lui Stalin.

– Ţipetele acelor oameni deznădăjduiţi, schingiuiţi, maltrataţi le auzeam din camera mea zi şi noapte… Nu puteam să dorm din cauza acestora. Tatăl meu era din Bulăieşti, iar mama – din Chiperceni. Se certau din cauza sentinţelor prea aspre pe care le dădea tata. Dar el ne spunea că nimic nu depindea de dânsul. Veneau procurorii şi anchetatorii cu articolul în temeiul căruia urma cutare sau cutare acuzat să fie condamnat, scris în concluziile anchetei. El doar trebuia să se conformeze.

De ce m-a căutat dl Cazimir Viconski?!

– Bănuiesc că pentru păcatele părinţilor plătesc copiii. Parcă ne blestemase cineva. În 1949, noua putere i-a deportat din Chiperceni în Siberia pe părinţii mamei mele, pe socrii judecătorului intransigent Viconski, apoi – tata a fost dat afară din partid şi din organele judiciare. Ghinionul nu ne părăseşte de atunci nici pentru o clipă pe noi, copiii lui…

Şi fraţii, şi surorile dlui Cazimir au avut mult de suferit de-a lungul vieţii lor, şi mai suferă încă şi azi…

Dar, îmi dă domnia-sa de înţeles, au fost cu toţii jertfe: şi cei condamnați, dar şi cei care au condamnat.

Nu exclud însă că cineva dintre cei condamnați de judecătorul Viconski ar fi rostit şi blesteme.

Îi spun că părintele Serafim nu-l putuse blestema nici pe judecător, nici pe urmaşii acestuia, pentru că dânsul nu blestemase niciodată pe nimeni, ştiind că blestemul este un păcat grav. Iar un credincios trebuie să se încreadă în dreptatea lui Dumnezeu.

Şi atunci m-am întrebat: dar de ce copiii lui Lenin, Stalin şi Troţki, V. Voronin, V. Mişin etc. nu şi-ar cere şi dânşii iertare pentru crimele părinţilor lor ideologici de la urmaşii celor deportaţi, colectivizaţi, sărăciţi, – aşa cum a găsit de cuviinţă să procedeze domnul Cazimir Viconski?! De ce nu-şi asumă răspunderea pentru sângele curs în numele unor „idei” cu care mai prostesc oamenii naivi şi creduli?!

La 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a condamnat crimele regimurilor totalitare comuniste. Parlamentarul suedez Goran Lindblad în Raportul „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor totalitare comuniste”, a menţionat şi Republica Moldova, unde la putere se află un regim comunist, alături de Coreea de Nord, Vietnam, China şi Cuba, ţări unde ideologia criminală comunistă mai e una oficială.

Nu există nicio deosebire între ideologia fascistă şi cea comunistă, au subliniat vorbitorii în cadrul dezbaterilor, cu deosebirea că nazismul n-a fost un fenomen internaţional, ci doar unul german. Pe când comunismul a încălecat toată planeta până nu prea demult. Se ştie, comuniştii au lichidat sute de milioane de oameni în numele ideologiei lor. Pentru ei persoana umană nu însemna nimic. Toţi cei care gândesc altfel şi care nu împărtăşesc ideile noastre trebuie împuşcaţi – acesta e suportul criminal al doctrinei lor.

E necesar un Nürnberg şi pentru comunism. Cât mai sunt vii martorii crimelor acestui regim. Marii criminali ai istoriei trebuie aduşi în faţa justiţiei sau judecaţi chiar postum. E stringent necesară crearea unui Institut de Cercetări ale Crimelor Comuniste (ca în România şi alte state ex-comuniste).

Aşa cum sunt interzise svastica şi însemnele fasciste, la fel trebuie interzise simbolurile comuniste: secera şi ciocanul, steaua roşie cu cinci colţuri, steagurile bolşevice etc., iar hoitul lui Lenin – cel mai mare criminal al secolului XX – să fie ridicat din mausoleu şi înhumat (dacă pământul va dori să-l primească). Monumentele acestui asasin urmează a fi demontate şi nu instalate în Republica Moldova, ele lezând memoria milioanelor de jertfe ale acestui regim odios. Partidul comunist trebuie scos de urgenţă în afara legii.

În manualele de istorie integrată şi cele de Istorie a Moldovei să nu se stimuleze nostalgii pentru vremurile comuniste „când aveam succese mari”, ci să se condamne ocupaţia comunistă, care s-a manifestat prin crime, teroare, represiuni, dar şi prin regres (să se compare nivelul de trăi din ţările capitaliste şi cele peste care a trecut tăvălugul comunist).

Numai recuperând memoria evenimentele trecutului nu se vor mai repeta.

La 28 ianuarie 2006, la Plenara lor (unde s-a vorbit numai în limba rusă) comuniştii Moldovei au condamnat Rezoluţia APCE, care conţine „aprecieri odioase” (!), ei exprimându-se că Consiliul Europei e capabil „să denatureze orice valori”. În Declaraţia lor comuniştii din Moldova apără comunismul mondial, afirmând că nu vor permite „să fie şters din istorie comunismul european, umanist, teoria şi eroii lui. Noi, comuniştii din Moldova, cu un asemenea mod de abordare a chestiunii niciodată nu vom fi de acord”. Cu alte cuvinte – trăiască Iosif Vissarionovici Stalin şi copilul lui din flori – comunismul moldovenesc.

În acest context coalizarea PPCD şi PSL cu un regim criminal şi anacronic, care conlucrează pentru reabilitarea ideilor iui Stalin, prin faptul că au devenit susţinătorii unui regim condamnat de Europa, subliniază compromiterea lor totală, ireversibilă.

Atâta timp cât în Republica Moldova se mai votează pentru un partid fascist – partidul comuniştilor, cu votanţi săraci şi şefi bogaţi, care e de stânga numai în statut, cei mai mari capitalişti fiind la noi membrii acestui partid al aristocraţilor, moşierilor şi bancherilor – ea nu are nici cea mai mică şansă să fie acceptată în familia statelor europene.

În emisiunea televizată „Timpuri” de V. Pozner de la 29 ianuarie a postului moscovit ORT, Veaceslav Nikonov, preşedintele Fondului „Politica” din Federaţia Rusă, a condamnat dur „ultimul regim comunist din Europa – cel din Republica Moldova”.

Mai rămâne s-o facem şi noi.

Ca să nu ne condamne acesta înaintea noastră. La amnezie, la dispariţie, la ruşinea pe care ar putea-o trage pentru noi şi copiii copiilor noştri.

 

Nicolae Dabija

9 februarie 2006

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *