◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Cele 10 Porunci, cu explicații pe înțelesul tuturor

Cuprins:

 

Precizări preliminare

Tabelul nr. 1. Prezentarea, comparativă, a Celor 10 Porunci, din Exod 20:3-17[1] și din Deuteronom 5:7-21

1. Cele 10 Porunci, conform Exod 20:3-17

1.1. Explicații la versetele 1 și 2 ale capitolului 20 din Exod

1.2. Cele 10 Porunci, conform Exod 20:3-17

1.3. Explicații la versetele 18 – 26 ale capitolului 20 din Exod

2. Cele 10 Porunci conform Deuteronom 5:7-21

2.1. Explicații la versetele 1 – 6 ale capitolului 5 din Deuteronom

2.2. Cele 10 Porunci, conform Deuteronom 5:7-21

3. Poruncile din Exod 34:12-26

3.1. Explicații premergătoare la Poruncile din Exod 34:12-26

3.2. Poruncile din Exod 34:12-26

3.3. Explicații la Poruncile din Exod 34:27-35

Bibliografie. Bibliografie strict necesară. Bibliografie suplimentară

 

Rezumat. Studiul de față nu este o abordare nici din partea unui mistic și nici pentru promovarea vreunei forme de misticism. Important este să înțelegem și să recunoaștem faptul real că:

1) religia a făcut ca (și prin „Cele 10 Porunci”) mii de ani omenirea să trăiască în moralitate și

2) pe măsură ce ne îndepărtăm tot mai mult de religie, ajungem în situația „…să avem peste 35 de milioane de tratate juridice pentru a impune Cele 10 Porunci” (Bert Masterson), dar fără prea mari rezultate (fără ajutorul religiei).

Fie și numai din aceste considerente este necesar să cunoaștem esența și forța mesajului moral conținut în „Cele 10 Porunci”, în toată complexitatea în care acestea sunt în Biblie.

Explicațiile din acest studiu, care sunt în strictă conformitate cu mesajul sublim al versetului pe care îl însoțesc, au și ele scopul urmărit prin acest studiu: cunoașterea esenței și a forței mesajului moral conținut în „Cele 10 Porunci”, sub toate aspectele în care acestea sunt înscrise în Biblie.

Prin studiul de față se urmărește să se răspundă acestui scop.

 

Precizări preliminare

 

„Cele 10 Porunci”[2], sau „Decalogul”, sunt 10 reguli religioase care au o semnificație de bază în iudaism și creștinism[3].

Textul lor se află în Biblie, în Vechiul Testament, în cărțile Exod[4] 20:2-17 și în Deuteronom 5:7-21.

Ele se regăsesc, parțial și sub o formă puțin diferită, și în Exod 34:12-26.

Cartea „Deuteronomul” a fost numită „Cartea legământului” (vezi Deuteronomul 5:1-21), ea fiind o recapitulare a diferitelor legi transmise de Dumnezeu lui Israel la Sinai, prin Moise.

Numele obișnuit dat conținutului celor două table este „Decalogul”.

În Biblie, pentru „Decalog”, sunt folosiți și termenii: „legământ” (Deut. 4:13); „cuvintele legământului” (Exod 34:28); „mărturie” (Exod 25,16; 40:20), care descrie rânduiala vieții stabilită de legământ ca o rânduială impusă în mod solemn prin jurământ, așa încât devine „mărturie” practic sinonim cu „legământ”; „mărturia” (Exod 31:18; 32:15; 34:28); „tablele legământului” (Deut. 9:9, 11, 15).

Textul „Cele 10 Porunci” se află prima dată înscris în cartea Exodul 20:2-17 și a doua oară în cartea Deuteronom 5:7-21.

Cartea Exodul relatează cum Dumnezeu a scos poporul evreu din Egipt, unde suferiseră crunt ca robi timp de câteva generații.

Moise, autorul (și al) cărții Deuteronomul,[5] a locuit în Egipt un timp îndelungat și a fost el însuși martor ocular la evenimentele descrise în această carte, foarte precise și clare, dând amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe (Exod 2:3, 12; 15:27).

Data probabilă a scrierii, de către Moise, a cărții Deuteronomul este între 1445 – 1440 î,Hr.

Numele cărții vine de la două cuvinte din limba greacă: „deuteros”, „a doua” și „nomos”, „lege”.

În secolul III î.Hr., învățații care au tradus originalul ebraic al Vechiului Testament în Septuaginta[6] au combinat aceste cuvinte pentru a obține titlul cărții, de „Deuteronomul”.

Foarte important este a se reține faptul că „Deuteronomul”, prin capitolul 5, versetele 7-21, nu prezintă o „A doua lege”, adică alte „Cele zece Porunci”, diferite de cele din Exodul 20:2-17.

În Deuteronom 5:7-21 se prezintă numai o repetare a acelorași „Cele 10 Porunci” (din Exod 20:3-17) dar „actualizate” pentru noua generații de evrei născuți în pustie și aflații acum în pragul intrării în „Țara Făgăduită de Dumnezeu poporului evreu”, adică în Canan[7].

Deci, versiunea „Cele 10 Porunci” din Deuteronomul 5:7-21, face parte din documentul de „înnoire a legământului” cu noua generație a poporului evreu.

După 40 de ani de rătăcire prin pustie, toți cei care trecuseră de 20 de ani când au început acest drum au pierit, cu excepția lui Iosua (conducătorul israeliților după moartea lui Moise), Caleb (evreul ales să reprezinte seminţia lui Iuda) și Moise.

Ca urmare, pentru noua generații de evrei născuți în pustie, aflații în pragul intrării în Canan, Moise a considerat necesar să procedeze la „înnoire a legământului”, care se găsește înscris în Deuteronom 5:7-21.

Diferențele, mici (în „Cele 10 Porunci”) dintre (1) primul text (vechi), din Exod 20:3-17, și (2) textul al doilea (nou), de „înnoire a legământului”, din Deuteronom 5:7-21, se explică prin necesitatea ca noile prevederi să corespundă cu condițiile impuse noii generații de evrei născuți în pustie, aflații în pragul intrării în Canan (intrare care se presupune că a avut loc în perioada 1250 – 1050 î.Hr.), adică în Ținutul Făgăduinţei, promis de Dumnezeu acestora.

De reținut și faptul că, atunci când Scripturile numesc „Cele 10 Porunci”, ele indică „întregul prin părțile sale de Porunci”.

În Tabelul nr. 1 se prezintă, comparativ, „Cele 10 Porunci” conform Exod 20:3-17 și Deuteronom 5:7-21.

După Tabelul nr. 1, se prezintă Cele 10 Porunci, conform 1) Exod 20:3-17, 2) Deuteronom 5:7-21și conform 3) Exod 34:12-26, cu explicații lămuritoare, deosebit de importante, după fiecare poruncă.

Sunt și puncte de vedere care susțin că, citit „literal”, „Decalogul” conține mai multe porunci și interdicții diferite față de „Cele 10 Porunci”.

În adevăr că, dacă se citește „numai literal” Decalogul, atât din Exod 20:3-17, cât și din Deuteronom 5:7-21, se constată că, în fiecare din acestea, sunt 15 porunci și interdicții, față de numai Cele 10 Porunci.

După versetul nr. 4, care este considerat și citat ca fiind Porunca a II-a, urmează alte două versete, respectiv nr. 5 și nr. 6, care sunt incluse în Porunca a II-a, dar care nu sunt numărate separat ca fiind alte două „Porunci”.

La fel și după versetul nr. 8, care este considerat și citat ca fiind Porunca a IV-a, urmează alte trei versete, respectiv nr. 9, nr. 10 și nr. 11, care sunt incluse în Porunca a IV-a, dar care nu sunt numărate separat ca fiind alte trei Porunci.

Foarte important este a se reține și următoarele aspecte.

În cartea Exod, în Capitolul 34, sunt 28 de versete, dintre care în versetele 12 – 26 sunt mai multe porunci și interdicții, care sunt diferite față de „Cele 10 Porunci” din Exod 20:3-17 și Deuteronom 5:7-21.

Pentru o cât mai bună înțelegere a poruncilor din Exod 34:12-26 și pentru ca acestea să nu se confunde cu „Celor 10 Porunci” din Exod 20:3-17 și Deuteronom 5:7-21, sunt necesare următoarele explicații.

1. În versetul 1 este consemnat (sublinierile îmi aparțin):

„1. Domnul a zis lui Moise: „Taie două table de piatră ca cele dintâi, și Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat.”

2. În versetele 4 și 5 este consemnat:

„4. Moise a tăiat două table de piatră ca și cele dintâi; s-a sculat dis-de-dimineață și s-a suit pe muntele Sinai, după cum îi poruncise Domnul; și a luat în mână cele două table de piatră.”

„5. Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului.”

3. Versetele 8 – 17 sunt cu „Înnoirea Legământului”, iar versetele 18 – 28 sunt cu „Sărbătorile”. În versetele 12 – 26 sunt 15 porunci și interdicții diferite.

4.  În versetele 27 și 28 este consemnat:

„27. Domnul a zis lui Moise: «Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!»”

 „28. Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți. N-a mâncat deloc pâine și n-a băut deloc apă. Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.”

Deci, din cele 15 versete cu Porunci din Exod 34:12-26, nu s-au fixat 10 versete care să fie considerate și acestea ca o a treia formă de exprimare pentru „Cele 10 Porunci”, chiar dacă în versetul 28 (din cap. 34) este înscris „Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.”

Ceea ce s-a stabilit, prin dogme[8], care există și se respectă cu sfințenie de acum circa 3.500 de ani, trebuie respectate și de acum înainte, tot cu sfințenie, de întreaga omenire.

Deci, când se vorbește de „Cele 10 Porunci”, nimeni nu-și pune problema despre care „Cele 10 Porunci” este vorba, de cele din Exod 20:3-17, sau de cele din Deuteronom 5:7-21.

Aceasta și ca urmare a faptului că (1) prea puține persoane sesizează diferența mică dintre acestea (care nu este de conținut) și (2) cu atât mai puține persoane își pun problema dacă și poruncile din Exod 34:12-26 pot fi considerate ca fiind o a treia formă de exprimare pentru „Cele 10 Porunci”, dar care, de data aceasta, ar fi diferite de celelalte două.

În înțelegerea corectă a acelor mici diferențe care apar între unele versete, din diferite biblii, trebuie avut în vedere și faptul că au fost și sunt în circulație zeci de traduceri ale Bibliei, în limba română, după „Septuaginta”.

Mai târziu s-a tradus Biblia integrală (Vechiul Testament + Noul Testament) în limba latină, cunoscută sub numele de „Vulgata”, care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.

Realizarea acestor traduceri a fost și este de o foarte mare complexitate, prin aceasta explicându-se și unele deosebiri dintre anumite versete, din bibliile unor traduceri diferite.

Deosebirile sunt mai mult de topică, de ordine a cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază, inclusiv de numerotare a poruncilor, dar fără a schimba conținutul.

Asemenea deosebiri se găsesc și în „Cele 10 Porunci”, între bibliile din 1) religia iudaică, 2) religia ortodoxă, 3) religia catolică, 4) biserica evanghelică – luterană, 5) biserica augustino-luterană etc., dar aceste deosebiri nu schimbă esența mesajului, nici din fiecare poruncă și nici pe ansamblu.

Precizarea se impune totuși din cauză că se poate ajunge ca, persoane aparținând unor religii sau culte diferite, să discute despre aceeași poruncă, dar aceasta într-o biblie să fie la un anumit număr (de poruncă), iar într-o altă biblie să fie la alt număr (de poruncă).

Exemple. Porunca „Să nu ucizi”, în unele biblii este la porunca a V-a, iar la altele la porunca a VI-a. Porunca „Să nu furi”, în unele biblii este la porunca a VII-a, iar la altele la porunca a VIII-a. Și asemenea exemple se mai pot da.

 

Tabelul nr. 1

Prezentarea, comparativă, a Celor 10 Porunci,

din Exod 20:3-17 și din Deuteronom 5:7-21

 

Conform Exod 20:3-17:

Conform Deuteronom 5:7-21

1. „3 Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.”

1. „7 Să n-ai alți dumnezei afară de Mine.”

2. „4 Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.”

5 Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,

6 și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.

2. „8 Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ.”

 

9 Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc;

 

10 și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.

3. „7 Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.”

3. „11 Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.”

4. „8 Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.”

9 Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău.

10 Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.

 

 

11 Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.

4. „12 Ține ziua de odihnă, ca s-o sfințești, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău.”

13 Șase zile să lucrezi și să-ți faci toate treburile.

14 Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca și robul, și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine.

15 Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ții ziua de odihnă.

5. „12 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

5. „16 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să ai zile multe și să fii fericit în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

6. „13 Să nu ucizi.”

6. „17 Să nu ucizi.”

7. „14 Să nu preacurvești.”

7. „18 Să nu preacurvești.”

8. „15 Să nu furi.”

8. „19 Să nu furi.”

9. „16 Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

9. „20 Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

10. „17 Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

10. „21 Să nu poftești nevasta aproapelui tău; să nu poftești casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, niciun alt lucru care este al aproapelui tău.”

 

1. Cele 10 Porunci, conform Exod 20:3-17

 

1.1. Explicații la versetele 1 și 2 ale capitolului 20 din Exod

 

În capitolul 20 din Exod, înainte de versetele de la nr. 3 la nr. 17, în care sunt „Cele 10 Porunci”, sunt versetele nr. 1 și nr. 2, care sunt importante de cunoscut pentru o cât mai bună înțelegere a „Celor 10 Porunci”.

 

„1 Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis:”

Dumnezeu a rostit. Platforma era acum aşezată pentru proclamarea Legii morale, care a rămas norma fundamentală de conduită fără întrerupere de atunci pentru milioanele fără număr. Nimeni nu va nega că acesta a fost unul dintre evenimentele importante şi decisive ale istoriei. Nici nu poate nimeni nega nevoia vitală a tuturor oamenilor de un astfel de cod de purtare, din cauza nedesăvârşirilor lor morale şi spirituale şi a înclinaţiei lor de a face ceea răul. Decalogul stă deasupra tuturor celorlalte legi morale şi spirituale. El cuprinde întreaga comportare omenească. Este singura Lege care poate controla efectiv conştiinţa. El este pentru toate timpurile un manual condensat de purtare umană şi cuprinde întregul domeniu al datoriei omului. Mântuitorul nostru S-a referit la porunci ca fiind calea prin care cineva îşi poate asigura viaţa veşnică (Matei 19:16-19). Ele se potrivesc pentru orice fel de societate omenească, aplicabile şi în vigoare atâta timp cât va dura lumea (Matei 5:17.18). Ele nu se pot învechi niciodată, pentru că sunt expresia imutabilă a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. A fost un motiv întemeiat că Dumnezeu le-a dat poporului Său atât pe cale orală, cât şi în scris (Exod 31:18; Deuteronom 4:13).

Deşi dat omului de autoritatea divină, Decalogul nu este o creaţie arbitrară a voinţei lui Dumnezeu. El este mai degrabă expresia naturii divine. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1.27), făcut ca să fie sfânt, după cum El este sfânt (1Petru 1:15.16), şi cele Zece Porunci sunt gradul de sfinţenie statornicit de Cer (vezi Romani 7.7-25). Cheia pentru interpretarea spirituală a Legii a fost dată de Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5 la 7).

Decalogul nu este numai expresia sfinţeniei, ci şi a iubirii (Matei 22:34-40; Ioan 15:10; Romani 13:8-10; 1Ioan 2:4). Orice am face în slujirea adusă lui Dumnezeu sau omului, dacă este fără iubire, Legea nu este împlinită. Iubirea este aceea care ne păzeşte de călcarea celor Zece Porunci, deoarece, cum ne putem închina altor zei, cum putem să luăm în deşert Numele Lui şi să nesocotim păzirea Sabatului, dacă-L iubim cu adevărat? Cum putem fura ce aparţine semenului nostru, să mărturisim împotriva lui, sau să-i poftim lucrurile lui, dacă îl iubim? Iubirea este rădăcina credincioşiei faţă de Dumnezeu şi a cinstei şi respectului pentru drepturile semenilor noştri. Acesta trebuie să fie pentru totdeauna marele motiv care ne îndeamnă la ascultare (Ioan 14:15; 15:10; 2Corinteni 5:14; Galateni 5:6).

Când vine de prima dată la Hristos, un om se va abţine în mod conştient de la răul cu care s-a obişnuit. Scopul principal pentru care a fost dat Decalogul, în mare măsură în formă negativă, a fost ca să-i ajute pe păcătoşi să deosebească între bine şi rău. Repetarea lui, Să nu dovedeşte prezenţa unor puternice tendinţe în inimă, care trebuie să fie reprimate (vezi Ieremia 17:9; Romani 7:17-23; 1Timotei 1:9.10). Dar această formă negativă înseamnă un domeniu vast şi satisfăcător de acţiune morală şi spirituală, aflat la dispoziţia omului, şi face posibilă o mare dezvoltare a caracterului. El este restrictiv numai prin cele câteva oprelişti arătate pe nume. Decalogul atestă adevărul libertăţii creştine (Iacov 2.12; 2Corinteni 3.17). Cu toate că litera Legii, din cauza puţinelor ei cuvinte, poate să apară îngustă ca scop, spiritul ei este fără margini (Psalmi 119:96).

Faptul că cele Zece Porunci au fost scrise pe două table de piatră, scoate în evidenţă aplicaţia lor faţă de două feluri de obligaţie morală: datoria faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de om (Matei 22:34-40). Ceea ce datorăm faţă de Dumnezeu este de nedespărţit de ceea ce datorăm faţă de om, pentru că neglijarea datoriilor faţă de semenul nostru, va fi urmată curând de neglijarea datoriei faţă de Dumnezeu. Biblia nu nesocoteşte deosebirea dintre religie (datorii directe faţă de Dumnezeu) şi moralitate (datorii ce se nasc din legăturile sociale), ci le uneşte în concepţia mai profundă că tot ce face cineva Îi este făcut lui Dumnezeu, a cărui autoritate este supremă în ambele sfere (vezi Mica 6:8; Matei 25:34-45; Iacov 1:27; 1Ioan 4:20).

Fiind cuvintele lui Dumnezeu, cele Zece Porunci trebuie să fie considerate deosebite de legile (Exod cap. 21,1) întemeiate pe ele şi incluse împreună cu ele în cartea legământului, ca alcătuind legea statutară a lui Israel (vezi Exod cap. 24:3). Cele două table, care conţin Decalogul, cu excluderea celorlalte părţi ale legii, sunt variat numite mărturia (Exod cap. 25:16), legământul Său (Deuteronom 4:13), cuvintele legământului (Exod 34:28), table ale mărturiei (Exod 31:18; 32.15) şi tablele legământului (Deuteronom 9,9-11). Aceste table, şi numai acestea, au fost puse în chivotul legământului (Exod 25:21; 1Regi 8:9). În felul acesta, ele au fost privite într-un anumit sens ca garanţia legământului. Punerea tablelor sub scaunul harului, aduce o lumină asupra naturii legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel. Acesta arată că Legea este substratul, temelia legământului, documentul obligatoriu, garanţia. Cu toate acestea, deasupra Legii este scaunul harului, stropit cu sângele ispăşirii, o mărturie încurajatoare că la Dumnezeu există iertare pentru cei care calcă poruncile. Vechiul Testament face în mod constant o deosebire clară între Legea morală şi legile ceremoniale (2Regi 21:8; Deuteronom 9:11).

„2 „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.”

Eu sunt Domnul. Literal, Eu sunt Yahweh, un nume propriu derivat din verbul „a fi,” a deveni (vezi comentariul pentru Exod 3:14.15). El înseamnă „Cel care există,” Cel viu,“, „Cel veşnic”. De aceea, când Isus le-a spus iudeilor din zilele Sale, care Îi făceau şicane, „Înainte de Avraam, Eu sunt (Ioan 8:58), ei au înţeles că El susţinea că este” Domnul din Vechiul Testament. Aceasta explică ostilitatea şi încercarea lor de a-L omorî (Ioan 8:59). Isus Hristos, cea de-a doua persoană a Dumnezeirii, este Acela care a fost Dumnezeul izraeliţilor în decursul istoriei lor (Exod 32:34; Ioan 1:1-3 și 14; 6:46.62; 17:5; 1Corinteni 10:4; Coloseni 1:13-18; Evrei 1.1-3; Apocalipsa 1.17.18). El a fost Acela care le-a dat Decalogul; El a fost Acela care S-a declarat pe Sine că este Domn şi al Sabatului (Marcu 2:28). Grecescul he zoe, Cel viu (Apocalipsa 1:18), este echivalent cu ebraicul Eyer ’asher ’ehyeh, Eu sunt din Exod 3:14.

Casa robiei. Dumnezeu a proclamat sfânta Sa Lege în mijlocul tunetului şi al fulgerului, al căror rol pare să-şi găsească un ecou în imperativul să şi să nu. Groaza de la Sinai a fost destinată să prezinte în mod viu în faţa poporului înfricoşătoarea solemnitate a zile judecăţii de apoi. Preceptele precise ale Decalogului accentuează dreptatea Autorului lor şi stricteţea cererilor Sale. Dar Legea mai era şi un monument de aducere aminte a harului Său, pentru că Dumnezeul care a rostit Legea este chiar Acela care a scos pe poporul Său din Egipt şi l-a eliberat de jugul robiei. El este Acela care a dat preţioasele făgăduinţe lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Deoarece Scripturile fac din Egipt un simbol al stării de păcat (vezi Apocalipsa 11:8), eliberarea lui Israel din Egipt poate fi potrivit comparată cu eliberarea întregului popor al lui Dumnezeu de sub puterea păcatului. Domnul a eliberat pe poporul Său din ţara lui Faraon, ca să-i poată da Legea Sa (Psalmi 105:42-45). Tot aşa, prin Evanghelie, Hristos ne eliberează din robia păcatului (Ioan 8:34-36; 2Petru 2.19), ca să putem respecta Legea Sa, care este tradusă în ascultare adevărată (Ioan 15:10; Romani 8:1-4). Fie ca aceia care învaţă că Evanghelia lui Hristos ne scuteşte de sfânta poruncă a Decalogului să cugete asupra acestui adevăr. Eliberarea din Egipt a avut loc pentru a produce motivul de a asculta de Legea lui Dumnezeu. A se observa ordinea de aici, mai întâi Domnul salvează pe Israel, apoi le dă Legea Sa ca s-o respecte. Aceeaşi ordine este adevărată şi sub Evanghelie. Mai întâi, Hristos ne salvează din păcat (vezi Ioan 1:29; 1Corinteni 15.3; Galateni 1:4), apoi trăieşte în noi Legea Sa (Galateni 2:20; Romani 4.25; 8:1-3; 1Petru 2:24).

 

1.2. Cele 10 Porunci, conform Exod 20:3-17

 

Porunca nr. 1.

„3. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.”

Să nu. Deşi legământul a fost făcut cu întregul Israel (Exod 19:5), folosirea verbului la singular arată că Dumnezeu S-a adresat fiecărui ins al naţiunii şi a cerut de la el ascultare de Lege. Ascultarea colectivă nu era de ajuns. În toată vremea, cele Zece Porunci îşi îndreaptă chemarea spre individ şi apasă asupra conştiinţei fiecărui om (vezi Ezechiel 18:19.20).

Afară de mine. Literal, în faţa Mea. Această expresie idiomatică ebraică înseamnă adesea afară de Mine, alături de Mine sau în opoziţie cu Mine. Fiind singurul Dumnezeu adevărat, Domnul cere să fie singurul căruia să I se aducă închinare. Concepţia aceasta a unui singur Dumnezeu era străină credinţei şi practicii politeiste ale altor naţiuni. Dumnezeu ne cheamă să-L punem înainte de orice altceva, să-L punem pe El în afecţiunea şi viaţa noastră, în armonie cu porunca Domnului din Predica de pe Munte (Matei 6:33). Numai simpla credinţă nu este de ajuns, nici chiar recunoaşterea că El este singurul Dumnezeu. Noi datorăm supunere şi consacrare din toată inima faţă de El ca Persoană, pe care avem privilegiul să o cunoaştem, să o iubim, să ne încredem în El, şi cu care putem avea părtăşie binecuvântată. Dependenţa faţă de orice altceva, decât faţă de Dumnezeu, fie că este bogăţie, cunoştinţă, poziţie sau prieteni, ne pune în pericol. Este greu a lupta contra atracţiilor lumii şi atât de uşor să te încrezi în ce este vizibil şi vremelnic (vezi Matei 6:19-34; 1Ioan 2:15-17). În epoca noastră materialistă, nu este greu să se calce spiritul acestei prime porunci, punându-ne încrederea în avantaj, sau ajutor pământesc, şi făcând aşa Îl uităm pe Acela care a creat lucrurile de care ne bucurăm (vezi 2Corinteni 4:18).

Porunca nr. 2.

„4. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.”

Chip cioplit. Aşa cum prima poruncă accentuează faptul că există numai un singur Dumnezeu, ca protest contra închinării la mai mulţi zei, a doua pune accentul asupra naturii Lui spirituale (Ioan 4:24), cu dezaprobarea idolatriei şi materialismului. Această poruncă nu opreşte în mod necesar folosirea sculpturii şi picturii în religie. Arta şi reprezentarea folosite la construirea sanctuarului (Exod 25:17-22), la templul lui Solomon (1Regi 6:23-26) şi la şarpele de aramă (Numeri 21:8.9; 2Regi 18:4) dovedesc în mod clar că a doua poruncă nu proscrie materialul ilustrativ religios. Ce este condamnat este venerarea, închinarea, sau semi-închinarea pe care mulţimile o aduc în multe ţări picturilor şi chipurilor religioase. Scuza că nu li se aduce închinare idolilor înşişi nu micşorează tăria acestei oprelişti. Idolilor nu numai că nu trebuie să li se aducă închinare, ei nici nu trebuie să fie făcuţi. Nebunia idolatriei constă în faptul că idolii sunt doar produsul iscusinţei omeneşti şi, de aceea, inferiori omului şi supuşi faţă de el (Osea 8:6). Dar omul poate să aducă adevărată închinare, numai îndreptând gândurile sale spre Cineva mai mare decât el.

Nici vreo înfăţişare. Întreita împărţire de aici şi din altă parte (cer, pământ şi ape) cuprinde întreg universul fizic, din care păgânii îşi făceau zeităţile lor (Deuteronom 4:15-19; Romani 1:22.23).

„5. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,”

Să nu te închini. Aceasta loveşte în cinstea exterioară dată chipurilor din lumea antică. Ele nu erau privite ca embleme, ci ca întrupări reale şi adevărate ale zeităţii. Se credea că zeii se aflau în aceste chipuri. Cei care le-au făcut nu erau cinstiţi; ei puteau fi chiar dispreţuiţi. Dar manopera lor idolatră era venerată, adorată şi i se aducea închinare.

Un Dumnezeu gelos. Dumnezeu refuză să împărtăşească slava Sa cu idolii (Isaia 42:8; 48:11). El refuză închinarea şi slujirea unei inimi împărţite (Exod 34:12-15; Deuteronom 4:23.24; 6:14.15; Iosua 24:15.19:20). Însuşi Isus a spus: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6:24).

Pedepsesc nelegiuirea. Această ameninţare aparentă a tulburat minţile unora care văd în ea manifestarea spiritului de răzbunare. Totuşi, trebuie să fie făcută o deosebire între rezultatele naturale ale cursului unei acţiuni păcătoase, şi pedeapsa suferită din cauza acesteia. Dumnezeu nu pedepseşte pe un cineva pentru faptele rele ale altuia (Ezechiel 18:2-4). Fiecare om este răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru propriile fapte. În acelaşi timp, Dumnezeu nu intervine în legile eredităţii, în aşa fel încât să ocrotească o generaţie de faptele rele ale părinţilor ei, acesta necorespunzând cu caracterul şi principiile Sale de a lucra cu oamenii. Numai prin acele legi ale eredităţii care au fost lăsate de Creator la început (vezi Geneza 1:21.24.25), dreptatea divină pedepseşte nelegiuirea unei generaţii în cealaltă.

Nimeni nu poate să scape întru totul de urmările unei vieţi dezordonate, boală, desfrânare, faptă rea, ignoranţă şi obiceiuri rele preluate de la generaţia anterioară. Descendenţii idolatrilor decăzuţi şi urmaşii oamenilor răi şi vicioşi, în general, încep viaţa în condiţiile handicapului păcatului fizic şi moral şi recoltează roadele seminţei semănate de părinţii lor. Delicvenţa juvenilă mărturiseşte despre adevărul poruncii a doua. Mediul are de asemenea un efect hotărâtor asupra fiecărei generaţii care apare. Dar, deoarece Dumnezeu este îndurător şi drept, putem avea încredere că El tratează just fiecare om, ţinând seama cuvenită de dezavantajele naşterii, predispoziţiile moştenite şi influenţa mediului înconjurător asupra caracterului. Dreptatea şi îndurarea Lui cer acest lucru (Psalmi 87:6; Luca 12:47.48; Ioan 15:22; Fapte17:30; 2 Corinteni 8:12). În acelaşi timp, scopul nostru trebuie să fie să devenim biruitori asupra oricărei tendinţe spre rău, moştenite sau cultivate.

Dumnezeu pedepseşte urmările nelegiuirii, nu răzbunător, ci pentru a-i învăţa pe păcătoşi că o faptă rea atrage după sine în mod inevitabil urmări nenorocite.

Celor care Mă urăsc. Adică, aceia care deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, refuză să-I slujească. A îndrepta iubirea cuiva asupra zeilor falşi de orice fel, a-şi pune cineva încrederea în orice altceva în afară de Domnul, este a-L urî. Cei care fac aşa aduc, în mod inevitabil, necaz şi suferinţă nu numai asupra lor înşişi, ci şi asupra acelora care vin după ei. Acei părinţi care cugetă cel mai mult la Dumnezeu se gândesc cel mai mult la copiii lor. Folosirea cuvântului tare „ură” este caracteristic orientală, exprimând dezaprobarea cea mai puternică. Tot ce este necesar să facă omul pentru a se plasa printre cei ce Îl urăsc pe Dumnezeu este să-L iubească mai puţin decât iubeşte alte persoane sau lucruri (Luca 14:26; Romani 9:13).

„6. și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

Păzesc poruncile Mele. Adevărata iubire faţă de Dumnezeu este dovedită prin ascultare. Deoarece Însuşi Dumnezeu este iubire şi felul Lui de a lucra cu creaturile Sale este întemeiat pe iubire (1Ioan 4:7-21), Dumnezeu nu doreşte să ascultăm de El pentru că trebuie, ci pentru că am ales să facem aşa (Ioan 14:15.21; 15:10; 1 Ioan 2:5; 5:3; 2Ioan 6).

Porunca nr. 3.

„7. Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău;

căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.”

În deşert. Cuvântul tradus astfel înseamnă nelegiuire, falsitate, vanitate, goliciune. Întipărirea respectului este scopul poruncii a treia (Psalmi 111:9; Eclesiast 5:1.2), care este o urmare potrivită a celor două care o preced. Cei care nu slujesc nimănui decât adevăratului Dumnezeu şi îi slujesc în duh şi în adevăr vor evita orice folosire uşuratică, nerespectuoasă, sau nenecesară a sfântului Nume. Ei nu vor îngădui profanarea. Profanarea, sau oricare vorbire uşuratică cu privire la această chestiune, nu numai că violează spiritul religiei, dar indică şi o lipsă de educaţie şi nobleţe.

Cuvintele necuviincioase n-au nici o scuză, Pentru că lipsa de bunăvoinţă este lipsă de bun simţ. Porunca aceasta nu se aplică numai la cuvinte pe care să le evităm, ci şi la grija cu care trebuie să le folosim pe acelea care sunt bune (vezi Matei 12:34-37).

Porunca a treia condamnă şi ceremonia lipsită de conţinut şi formalitatea în închinare (vezi 2Timotei 3:5) şi înalţă închinarea în spiritul cel adevărat al sfinţeniei (Ioan 4:24). Ea arată că ascultarea de litera legii nu este suficientă. Nimeni n-a onorat vreodată numele lui Dumnezeu mai riguros decât au făcut-o iudeii care, până în ziua de azi, nu vor să-l rostească. Drept rezultat, acum nimeni nu mai ştie cum trebuie să fie pronunţat. Dar în devotamentul lor foarte mare faţă de litera legii iudeii au adus lui Dumnezeu o cinstire lipsită de conţinut. Acest zel fals n-a împiedicat tragica greşeală a naţiunii iudaice de acum 2000 de ani (Ioan 1:11; Fapte 13:46).

Porunca a treia interzice şi jurământul fals, sau sperjurul, care a fost întotdeauna considerat ca o serioasă ofensă morală şi socială, meritând cea mai aspră pedeapsă. Luarea în deşert a Numelui lui Dumnezeu dă pe faţă lipsa de respect faţă de El. Dacă gândirea noastră se află la înalt grad spiritual, şi cuvintele noastre vor fi alese şi vor fi dictate de ceea ce este cinstit şi sincer (Filipeni 4:8).

Porunca nr. 4.

„8. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.”

Adu-ţi aminte. Cuvântul acesta nu face ca porunca a patra să fie mai importantă decât celelalte nouă. Toate sunt deopotrivă de egale. A călca una înseamnă a le călca pe toate (Iacov 2:8-11). Dar porunca Sabatului ne aminteşte că Sabatul zilei a şaptea, ca odihnă lăsată de Dumnezeu pentru om, îşi are originea tocmai la începutul istoriei umane şi este o parte inseparabilă a săptămânii creaţiunii (Geneza 2:1-3). Argumentul că Sabatul a fost dat pentru prima dată la Sinai este întru totul fără temei (Marcu 2:27). Într-un sens personal, Sabatul apare ca un aducător aminte al faptului că, în mijlocul grijilor presante ale vieţii, nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu. A intra cu totul în spiritul Sabatului înseamnă a găsi un ajutor preţios în ascultarea de restul Decalogului. Atenţia şi consacrarea deosebită dată în această zi de odihnă lui Dumnezeu şi lucrurilor de valoare veşnică produc rezerve de putere pentru biruinţa asupra relelor faţă de care suntem avertizaţi în celelalte porunci. Sabatul a fost bine comparat cu un pod aruncat peste apele tulburi ale vieţii, pe care putem trece spre a ajunge pe ţărmul celălalt, o verigă de legătură între pământ şi cer, un simbol al zilei eterne, când cei care sunt credincioşi faţă de Dumnezeu vor îmbrăca pentru totdeauna haina sfinţeniei şi bucuriei nepieritoare.

A ne aducem aminte şi faptul că simpla odihnă de munca fizică nu constituie o respectare a Sabatului. Niciodată nu s-a intenţionat ca Sabatul să fie o zi a leneviei şi inactivităţii. Respectarea Sabatului nu este atât o chestiune de abţinere de la anumite forme de activitate, cât este aceea de a intra în mod intenţionat în altele. Noi încetăm ciclul săptămânal de muncă numai ca un mijloc în vederea consacrării zilei altor scopuri. Spiritul adevăratei respectări a Sabatului îl va conduce pe om să îmbunătăţească sfintele lui ceasuri, căutând să înţeleagă mai bine caracterul şi voia lui Dumnezeu, să aprecieze iubirea şi îndurarea Sa şi să conlucreze mai efectiv împreună cu El în slujirea nevoilor spirituale ale semenilor săi. Tot ce contribuie la aceste obiective principale este potrivit cu spiritul şi scopul Sabatului. Tot ce contribuie în principal la satisfacerea dorinţelor personale ale cuiva. sau la urmărirea intereselor cuiva nu mai este o parte din adevărata păzire a Sabatului, întocmai ca munca obişnuită. Principiul acesta se aplică atât la cugete şi cuvinte, cât şi la fapte.

Sabatul indică în urmă spre o lume perfectă în vremurile de demult (Geneza 1:31; 2:1-3) şi ne aminteşte de timpul când Creatorul va face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:5). El mai aduce aminte şi de faptul că Dumnezeu este gata să refacă în inimile şi vieţile noastre chipul Său aşa cum a fost la început (Geneza 1:26 și 27). Acela care intră în adevăratul spirit al păzirii Sabatului se va califica pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu, care este recunoaşterea divină că în viaţă caracterul Său este perfect reflectat (Ezechiel 20:20). Este fericitul nostru privilegiu ca o dată pe săptămână să uităm orice ne aminteşte de această lume a păcatului şi să ne aducem aminte de acele bucurii care ne atrag tot mai aproape de Dumnezeu. Sabatul poate să devină pentru noi un mic sanctuar în pustia acestei lumi, unde putem fi pentru un timp liberi de grijile ei şi să intrăm în bucuriile cerului. Dacă odihna Sabatului a fost de dorit pentru fiinţele fără păcat din Paradis (Geneza 2:1-3), cu cât mai important este el pentru muritorii păcătoşi, care se pregătesc să reintre în acea binecuvântată locuinţă!

„9. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău.”

Să lucrezi. Aceasta este mai degrabă o îngăduinţă decât o poruncă. Lucrarea trebuie să fie îndeplinită în primele şase zile ale săptămânii, astfel încât Sabatul, care vine în ziua a şaptea, să poată fi liber pentru închinare şi slujirea lui Dumnezeu.

„10. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.”

Ziua a şaptea. Nu trebuie să fie îndeplinită nici o muncă trecătoare, care nu este necesară în această zi. Ea trebuie să fie folosită în cugetare religioasă, închinare şi slujire adusă lui Dumnezeu. Ea mai oferă şi o ocazie pentru odihnă fizică. Această caracteristică a Sabatului este deosebit de importantă pentru om în starea de păcat, când trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea feţei lui (Geneza 3:17-19).

Sabatul. Literal un Sabat. În ebraică articolul ul definit lipseşte. Cu toate acestea, faptul aceasta nu ia din porunca Sabatului precizarea ei. Punctul în controversă dintre păzitorii duminicii şi păzitorii Sabatului nu este asupra faptului dacă un creştin să se odihnească – să nu facă nici o lucrare – o zi pe săptămână, ci care zi a săptămânii trebuie să fie aceea, prima, sau a şaptea. Porunca răspunde în mod clar, a şaptea zi. Porunca împarte săptămâna în două părţi: (1) şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci lucrul tău, (2) ziua a şaptea… să nu faci nici o lucrare în ea. De ce această interdicţie de la lucru în ziua a şaptea? Pentru că ea este un Sabat al Domnului. Cuvântul Sabat este din ebraicul shabbath, care înseamnă odihnă. Astfel porunca opreşte lucrul în ziua a şaptea, pentru că ea este o zi de odihnă a Domnului. Aceasta ne duce înapoi la originea Sabatului, când Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea (Geneza 2:2). De aceea este clar că contrastul nu este între ul şi o, ci între lucru şi odihnă. Şase zile spune porunca, sunt zile de lucru, dar a şaptea zi este o zi de odihnă. Faptul că ziua a şaptea este singura zi de odihnă a lui Dumnezeu este clar arătat prin cuvintele de la început ale poruncii: Adu-ţi aminte de ziua de Sabat (odihnă), ca s-o sfinţeşti.

Îngerii au anunţat pe păstori: Vi s-a născut un Mântuitor (Luca 2:11). De aceea, nu vom concluziona că Hristos a fost pur şi simplu unul din mulţii mântuitori. Noi prindem înţelesul cuvintelor îngerului, când punem accentul pe cuvântul Mântuitor. Hristos a venit, nu ca un cuceritor militar, sau rege pământesc, ci ca Mântuitor. Multe alte texte se ocupă cu unicitatea mântuirii Sale şi că nu putem fi mântuiţi prin nimeni altul. Aşa stau lucrurile şi cu ul şi o din porunca a patra.

Să nu faci nici o lucrare. Aceasta nu opreşte fapte de îndurare, sau lucrări principale pentru păstrarea vieţi şi sănătăţii care nu pot fi îndeplinite în alte zile. Este întotdeauna îngăduit a face bine în zilele de Sabat (Matei 12:1-14; Marcu 2:23-28). Odihna despre care se vorbeşte aici nu trebuie să fie considerată în termeni simpli de încetare de la lucrul obişnuit, deşi, desigur că şi acesta este inclus. Ea trebuie să fie o odihnă sfântă, în care să aibă loc comuniunea cu Dumnezeu.

Nici vita ta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru animalele necuvântătoare este repetat subliniată de scriitorii Vechiului Testament (Exod 23:5.12; Deuteronom 25:4). El şi-a adus aminte de ele în corabie (Geneza 8:1). Ele au fost cuprinse în legământul care a urmat după potop (Geneza 9:9-11). El pretinde animalele ca fiind ale Sale (Psalmi 50:10). Prezenţa unei mulţimi de vite a constituit un motiv pentru care Ninive a fost cruţată (Iona 4:11).

Străinul. Adică, un străin care din propria voinţă liberă s-a unit cu izraeliţii. O mulţime de oameni de tot soiul a părăsit Egiptul împreună cu Israel (Exod 12:38) şi l-a însoţit în peregrinările lui prin pustie. Atâta timp cât au ales să rămână cu izraeliţii, ei trebuiau să se conformeze cererilor lui Dumnezeu fixate pentru poporul Său. Într-un sens, aceasta restrângea libertatea lor, dar ei erau liberi să plece, dacă nu doreau să asculte. Drept compensaţie, ca să zicem aşa, ei se bucurau de măsura binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acorda lui Israel (Numeri 10:29; Zaharia 8:22.23).

„11. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.”

Domnul a făcut. Este semnificativ că Însuşi Hristos, în calitate de Creator (Ioan 1:1-3), S-a odihnit în prima zi de Sabat a lumii şi a rostit Legea la Sinai. Cei care sunt recreaţi după chipul Său (Efeseni 4:24), vor alege să urmeze pilda Lui în privinţa aceasta şi a altora (1Petru 2:21). Creatorul nu S-a odihnit din cauza oboselii (Isaia 40:28). Odihna Lui a fost încetarea de la lucru la încheierea unei sarcini îndeplinite (Geneza 1:31 la 2:3). Odihnindu-Se, El ne-a lăsat o exemplu (Matei 3:15; compară cu Evrei 4:10). Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2.27) spre a satisface o nevoie, care la început a fost doar spirituală, dar care, după intrarea păcatului, a devenit şi fizică (vezi Geneza 3:17-19). Unul din motivele pentru care izraeliţii au fost eliberaţi din Egipt a fost ca ei să poată păzi ziua de odihnă lăsată pe cale divină. Apăsarea lor în Egipt făcuse o astfel de păzire foarte grea (vezi Exod 5:5-9; Deuteronom 5:12-15).

Porunca nr. 5.

„12. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca

să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

Cinsteşte pe tatăl tău. Cuprinzând în primele patru porunci datoriile noastre faţă de Dumnezeu, reluăm acum cea de-a doua tablă a legii, care se ocupă cu datoria faţă de aproapele (Matei 22:34-40). Având în vedere că înainte de vârsta responsabilităţii morale părinţii apar faţă de copiii lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, este logic şi potrivit că prima noastră datorie faţă de om să fie faţă de ei (Deuteronom 6:6-7; Efeseni 6;1-3; Coloseni 3:20). Un alt scop al acestei porunci este de a face să nască respect pentru orice autoritate legală. Astfel de respect începe cu atitudinea copiilor faţă de părinţii lor. În mintea copilului, aceasta devine temelia pentru respectul şi ascultarea datorate acelora care sunt puşi în mod legitim ca autoritate asupra lui în decursul vieţii, mai ales în biserică şi în stat (Romani 13:1-7; Evrei 13:17; 1Petru 2:13-18). În spiritul acestei porunci este cuprinsă ideea că aceia care au autoritate în cămin şi în afara lui să se comporte ei înşişi aşa fel încât să fie vrednici întotdeauna de respectul şi ascultarea celor aflaţi în grija lor (Efeseni 6:4și, 9; Coloseni 3:21; 4:1).

Porunca nr. 6.

„13. Să nu ucizi.”

Să nu ucizi. Orice înţelegere legitimă a legăturii faţă de aproapele nostru arată că trebuie să respectăm şi să cinstim viaţa lui, pentru că orice viaţă este sfinţită (Geneza 9:5.6). Isus a extins (Isaia 42,21) această poruncă incluzând mânia şi dispreţul (Matei 5,21.22). Mai târziu, apostolul Ioan a adăugat ura (1Ioan 3:14.15). Această poruncă nu interzice numai violenţa asupra corpului, ci şi lezarea sufletului, ceea ce are urmări mult mai mari. Noi o călcăm când îi ducem pe alţii la păcat prin exemplul şi acţiunea noastră, contribuind astfel la nimicirea sufletelor lor. Cei care îl corup pe cel inocent şi îl seduc pe cel virtuos ucid într-un sens cu mult mai rău decât ucigaşul şi banditul, prin faptul că fac mai mult decât a omorî doar trupul (Matei 10:28).

Porunca nr. 7.

„14. Să nu preacurvești.”

Să nu comiţi adulter. Interdicţia aceasta cuprinde nu numai adulterul, ci şi desfrânarea şi necurăţia de orice fel, în fapte, cuvânt şi cuget (Matei 5:27.28). Această cea de-a treia datorie faţă de aproapele nostru înseamnă a respecta şi a onora legătura pe care este clădită familia, aceea a raportului de căsătorie, care pentru creştin este tot atât de preţioasă ca viaţa însăşi (vezi Evrei 13:4). Căsătoria face ca soţul şi soţia să fie un singur trup (Geneza 2:24). A fi necredincios faţă de această numire sfântă, sau a-i face pe alţii să facă astfel este a dispreţui ce este sfinţit şi a comite o crimă. În decursul istoriei umane nu s-a considerat, în general, ca o gravă încălcare pentru bărbat spre a deveni un adulterin. Dacă însă femeia făcea astfel, era tratată cu cea mai mare severitate. Societatea vorbeşte de femeie decăzută, dar este puţin spus despre bărbatul decăzut.[9] Porunca se aplică cu egală putere atât soţului, cât şi soţiei (Evrei 13:4; Apocalipsa 21:8).

Porunca nr. 8.

„15. Să nu furi.”

Să nu furi. Aici este stabilit dreptul la proprietate, drept care trebuie să fie respectat de alţii. Pentru ca societatea să existe în general, principiul acesta trebuie să fie apărat, altfel nu există nicio siguranţă şi nici o protecţie. Totul ar fi anarhie. Porunca aceasta interzice orice faptă prin care, direct sau indirect, obţinem bunurile altuia pe cale necinstită. Mai ales în aceste zile, când tăişul ascuţit al moralităţii devine îngrijorător de tocit, este bine să amintim că falsificarea, tăinuirea defectelor, falsa prezentare a calităţii şi folosirea de greutăţi, sau măsuri false, sunt toate fapte ale unui hoţ de buzunare sau spărgător de magazin.

Angajaţii fură când iau un comision necunoscut superiorilor lor, sau îşi însuşesc ceva asupra căruia nu s-a căzut de acord în mod expres, sau neglijează să facă orice lucrare pe care s-au înţeles s-o facă, ori o aduc la îndeplinire în mod neglijent, sau păgubesc bunul proprietarului prin lipsă de atenţie, ori îl micşorează prin risipă.

Patronii fură când reţin de la angajaţii lor beneficiile pe care le-au făgăduit, sau îngăduie ca salariile lor să fie plătite cu întârziere, ori îi obligă să lucreze peste timpul de lucru fără a fi remuneraţi cum trebuie, sau îi privează de orice altă recompensă la care au dreptul rezonabil să se aştepte. Fură acela care ascunde lucruri de un inspector vamal, sau le prezintă într-un fel oarecum greşit, ori falsifică sau înşeală la darea restului, sau cel care înşeală pe negustori, contractând o datorie pe care n-o poate plăti niciodată, sau cel care, având în vedere un faliment iminent, transferă proprietatea lui asupra unui prieten, cu înţelegerea ca mai târziu să fie restituită, sau recurge la vreun aşa numit şiretlic comercial.

Cu excepţia celor care sunt stăpâniţi de spiritul de cinste, care iubesc dreptatea, echitatea şi umblarea cinstită, cei care au ca lege a vieţii să le facă altora aşa cum ar dori ca alţii să le facă lor vor înşela, într-un fel sau altul, pe aproapele lor. Putem fura de la alţii într-un fel mai subtil, jefuindu-le credinţa în Dumnezeu prin îndoială şi critică, prin efectul nimicitor al unui exemplu rău când aveau încredere, încurcându-i şi lăsându-i perplecşi prin afirmaţii pe care ei nu sunt pregătiţi să le înţeleagă, prin vorbăria nimicitoare şi bârfitoare care îi poate lipsi de numele şi caracterul lor bun. Orice lucru reţinut de la altul, fiind pe drept al lui, sau este însuşit pentru folosinţa proprie ceva ce aparţine altcuiva – constituie furt. A obţine credit pentru lucrările sau ideile altora, a folosi ceva ce nu îi aparţine fără permisiunea proprietarului, sau a profita de un altul în orice fel – înseamnă furt.

Numele bun al bărbatului şi femeii, o Doamne

Este bijuteria cea mai mare a sufletului lor:

Cine fură punga mea, fură ceva fără valoare; este ceva şi nimic;

A fost a mea, este a lui şi sclava pentru mii;

Dar cel ce-mi fură numele meu cel bun,

Fură ceva ce nu-l îmbogăţeşte,

Dar pe mine mă sărăceşte cu adevărat.

Porunca nr. 9.

„16. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

Mărturie strâmbă. Porunca aceasta poate fi călcată în mod public prin mărturie mincinoasă depusă într-o sală de judecată (Exod cap. 23:1). Jurământul fals a fost întotdeauna considerat o serioasă ofensă contra societăţii şi a fost pedepsită ca atare. La Atena, mărturia mincinoasă era aspru amendată. Dacă era condamnat de trei ori pentru această crimă, se pierdeau drepturile civile. La Roma, o lege a celor Douăsprezece Table îl condamnau pe delincvent să fie aruncat cu capul înainte de pe stânca Tarpeian. În Egipt, pedeapsa consta în tăierea nasului şi urechilor.

Această interdicţie a Decalogului este călcată adesea prin vorbirea de rău, prin care caracterul cuiva este ponegrit, motivele sale sunt greşit prezentate şi reputaţia lui este depreciată. Prea mulţi consideră o prostie a lăuda şi a vorbi de bine pe semeni. Ei simt un fior vicios în a scoate la iveală defectele din purtarea altora, judecând motivele lor şi criticând străduinţele lor. Deoarece, din nefericire, mulţi sunt gata şi nerăbdători să asculte la această presupusă înţelepciune, fiorul creşte şi eul egoist şi păcătos al defăimătorului este sporit. Porunca aceasta mai poate fi călcată şi de către cei care tac când aud cum este calomniat un om nevinovat. Ea poate fi călcată printr-o ridicare de umăr, sau printr-o arcuire de sprâncene. Oricine falsifică în vreun fel oarecare adevărul cel curat, cu scopul de a câştiga foloase personale sau pentru orice alt scop, se face vinovat de mărturie mincinoasă.

Porunca nr. 10.

„17. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta

aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui,

nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Să nu pofteşti. Porunca a zecea este suplimentară faţă de a opta, pentru că pofta este rădăcina din care creşte furtul. De fapt, porunca a zecea loveşte la rădăcina celorlalte nouă. Ea reprezintă un progres hotărât dincolo de moralitatea oricărui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu merg mai departe de faptă şi numai câteva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu-şi propune să le reglementeze. Interdicţia aceasta este fundamentală pentru experienţa umană, prin aceea că pătrunde motivele dincolo de fapta exterioară. Ea ne învaţă că Dumnezeu vede inima (1Samuel 16:7; 1 Regi 8:39; 1Cronici 28:9; Evrei 4:13) şi se interesează mai puţin de actul exterior, decât de cugetul din care izvorăşte acţiunea. Ea stabileşte principiul că până şi gândurile inimii noastre ajung sub jurisdicţia Legii lui Dumnezeu, că suntem tot atât de răspunzători de ele ca de faptele noastre. Cugetul cel rău nutrit promovează o dorinţă rea, care cu timpul dă naştere la o faptă rea (Proverbe 4:23; Iacov 1:13-15). Un bărbat se poate abţine de la adulter din cauza pedepselor sociale şi civile care urmează astfel de încălcări, cu toate acestea în ochii Cerului el poate fi tot aşa de vinovat ca şi când a comis în realitate fapta (Matei 5:28).

Această poruncă de bază descoperă adevărul profund că nu suntem robi neajutoraţi ai patimilor şi dorinţelor noastre naturale. Înlăuntrul nostru este o putere, voinţa, care sub controlul lui Hristos, poate înăbuşi fiecare patimă şi dorinţă nelegiuită (Filipeni 2:13). Ea rezumă Decalogul, afirmând că omul este esenţialmente o fiinţă morală liberă.

 

1.3. Explicații la versetele 18 – 26 ale capitolului 20 din Exod

În capitolul 20 din Exod, după versetele de la nr. 3 la nr. 17, în care sunt „Cele 10 Porunci”, urmează versetele de la nr. 18 la nr. 26, care sunt importante de cunoscut pentru o cât mai bună înțelegere a „Celor 10 Porunci”.

„18. Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare.”

Poporul tremura. Mai bine, ei tremurau. Grozăviile de la Sinai – tunetele, fulgerele, zgomotul trompetei, muntele care fumega, norul şi glasul care vorbea din el – a inspirat poporului teamă sfântă (Deuteronom 5:23-31).

„19. Ei au zis lui Moise: «Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.»”

„20. Moise a zis poporului: «Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.»”

Nu vă spăimântaţi. Moise a liniştit poporul cu asigurarea calmă că nu trebuie să se teamă. Scopul lui Dumnezeu a fost să imprime în mintea lor o idee care nu se mai poate şterge despre maiestatea şi puterea Lui, ca o reţinere de la păcătuire. Izraeliţii încă aveau dificultăţi în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, aveau nevoie de disciplina fricii, până la vremea când urmau să fie gata spre a fi călăuziţi de glasul delicat al iubirii.

„21. Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu.”

Moise s-a apropiat. În timp ce poporul s-a retras, probabil până la uşa corturilor lor, Moise sa apropiat de Dumnezeu. În contrast cu teama, care i-a îndepărtat pe semenii lui izraeliţi de Dumnezeu, servul Domnului, prin curajul credinţei şi consacrării, s-a apropiat de Domnul. El urma să se afle acolo unde era Dumnezeu. Unii, din cauza stării lor păcătoase, sunt respinşi de prezenţa divină; alţii, din cauza inimii lor cinstite, găsesc cea mai mare satisfacţie în părtăşia cu Creatorul lor (Matei 8.34; Luca 4.42; Iov 23:3; Psalmi 42.1.2). Oamenii care au păcătuit mult şi care, din cauza aceasta, pot să-L vadă pe Dumnezeu doar ca pe un răzbunător ca să pedepsească şi un foc mistuitor (Romani 13.4; Evrei 12.29), adesea pierd din vedere atributele mult mai delicate ale lui Dumnezeu şi încetează să simtă că El este Tatăl lor plin de îndurare şi milostiv (Exod 34.6; Psalmi 86.15; 103.13).

„22. Domnul a zis lui Moise: Așa să vorbești copiilor lui Israel: «Ați văzut că v-am vorbit din ceruri.

Aşa să vorbeşti. Cu textul acesta începe cartea legământului (Exod cap. 24:7), care se încheie cu Exod cap. 23. El este o lărgire amănunţită a principiilor cuprinse în Decalog, şi este alcătuit din diferite legi civile, sociale şi religioase. Din Exod cap. 24:4.7, suntem făcuţi să credem că legile primite de Moise la Sinai imediat după darea celor Zece Porunci au fost scrise şi adunate într-o carte cunoscută sub numele de cartea legământului, care era considerată deosebit de sfântă. Urmând ordinea Decalogului, primele şi cele mai însemnate legi sunt acelea care se ocupă cu închinarea la Dumnezeu (Exod 23-26). După aceea, urmează legi privind respectarea drepturilor persoanelor (Exod cap. 21:1-32), începând cu drepturile robilor şi sfârşind cu compensarea care trebuia să fie făcută pentru rănile pricinuite de vite. Secţiunea a treia se ocupa cu drepturile de proprietate (Exod 21.33 la cap. 22:15). Partea care a mai rămas din carte prezintă diferite legi, unele privind probleme divine, altele privind probleme umane, în general înrudite cu organizarea civilă a statului. Codul acesta conţine vreo 70 de legi distincte.

Aţi văzut. Aceasta este o semnificativă aducere aminte că Autorul acestor legi civile este Acelaşi care a rostit cele Zece Porunci în mijlocul tunetelor de pe Sinai.

„23. Să nu faceți dumnezei de argint și dumnezei de aur, ca să-i puneți alături de Mine; să nu vă faceți alți dumnezei.

Dumnezei de argint. Această repetare a interdicţiei poruncii a doua se explică prin imensa idolatrie a timpului. Cât de puternică a fost această presiune idolatră este arătat de faptul că atunci când poporul a considerat că Moise i-a părăsit, şi-au făcut numaidecât un viţel de aur (Exod cap. 32). Dar Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24). Pentru ca ei să nu I se poată închina prin reprezentări materiale, Dumnezeu a rămas nevăzut atunci când a vorbit din norul de pe muntele Sinai (Deuteronom 4:12).

„24. Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ți aduci arderile de tot și jertfele de mulțumire, oile și boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine și te voi binecuvânta.

Un altar de pământ. Altarele erau principale în religiile din antichitate. Adesea erau făcute din pământ, brazde de iarbă, sau pietre adunate pe loc. Probabil că altarele patriarhale erau de felul acesta (Geneza 8.20; 12.7; 13.18; 22.9). Acum se dădea porunca să fie continuată aceeaşi folosire, pentru motivul că altarele construite din pietre cioplite ar încuraja idolatria, deoarece chipurile care puteau fi gravate pe altare ar deveni obiecte de închinare.

Arderile de tot. Faptul că acestea sunt prezentate aici fără explicaţie arată că jertfele erau deja cunoscute, după cum era într-adevăr cazul (Geneza 8.20; 22:9.13). Nu cu mult înainte, Ietro a adus o jertfă în tabăra lui Israel (Exod 18:12). Cu toate că timp de mulţi ani iudeii nu mai jertfiseră lui Dumnezeu în Egipt (vezi PP 333), este evident că ei au păstrat ideea de a face aşa. Moise i-a cerut lui Faraon îngăduinţa de a merge în pustie tocmai pentru scopul de a aduce jertfe (Exod 8:25-27; 10:24.25). Arderea de tot simboliza consacrarea personală şi supunerea de sine (Levitic 6:8-13; Psalmi 51:16-19), iar jertfa de pace, o reînnoită părtăşie cu Dumnezeu şi mulţumire (Levitic 7:11-34). Deşi am trecut de vremea jertfelor materiale ca acestea, încă noi mai suntem invitaţi de Dumnezeu să-I aducem jertfe duhovniceşti (1Petru 2:5) de supunere (Romani 12:1), duh zdrobit (Psalmi 51:17), şi de bucurie şi aducere de mulţumiri (Psalmi 27:6; 107:22).

Voi veni la tine. Aceasta este o făgăduinţă condiţională care urmează să fie împlinită dacă poporul avea să ridice altare aşa cum se cuvine şi vor aduce jertfe potrivite în toate locurile unde Dumnezeu Îşi va auzi Numele.

„25. Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zidești din pietre cioplite; căci cum îți vei pune dalta în piatră, o vei pângări.

Altar de piatră. În cazurile în care, neîmpotrivindu-se preferinţei divine din versetul precedent, poporul avea să ridice un altar de piatră mai durabil şi onorabil, Dumnezeu cerea ca pietrele să fie lăsate în starea lor brută, naturală.

Pune dalta. Aici, din nou în dorinţa Lui arzătoare, insuflată de iubire, ca poporul să nu fie corupt de idolatrie, Dumnezeu interzice gravarea altarelor cu obiecte care puteau să-i ducă la idolatrie. Este sugerată mai departe ideea că, dacă ne permitem să punem ceva de-al nostru în jertfă, ca temei pentru primire, o facem să fie zadarnică. Amestecul, chiar dacă este bine intenţionat, înseamnă profanare. Altarul eului nu este altarul lui Dumnezeu. Jertfele aduse pe el nu pot să-L satisfacă. Jertfele aduse pe el pot să satisfacă pe închinător; ele nu-I pot plăcea lui Dumnezeu. Să nu pierdem învăţătura care se află în experienţa lui Cain (Geneza 4:3.4). Stâlpul lui Simeon Stâlpnicul n-a ridicat valoarea rugăciunilor lui. Rugăciunile noastre ar ajunge mai degrabă la cer, dacă ar veni dintr-o inimă zdrobită la picioarele stâlpului (vezi Isaia 66:1 și  2).

„26. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ți se descopere goliciunea înaintea lui.»

Pe trepte. Nu este de ajuns ca jertfa să fie adusă din motive curate. Ea trebuie să fie adusă într-un fel curat şi respectuos. Deşi porunca aceasta a fost îndreptată în mod deosebit împotriva indecenţelor pasionale şi entuziaste unite cu idolatria, ea ilustrează un adevăr veşnic. Dumnezeu cere decenţă şi ordine în închinarea Sa (1Corinteni 14:40). Dumnezeu Se uită la caracter, dar El cere de asemenea ca şi caracterul să armonizeze cu purtarea. Decor, îmbrăcăminte şi atitudine potrivite sunt imperioase pentru închinarea lui Dumnezeu.

Instrucţiunile amănunţite pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel cu privire la felul în care aveau să-I aducă închinare scot la iveală faptul că nimic nu este fără importanţă înaintea Lui. Adesea, credincioşia în lucrurile care pot părea mici hotărăşte dacă ni se pot încredinţa lucruri mari (Luca 16:10).

 

2. Cele 10 Porunci conform Deuteronom 5:7-21

 

2.1. Explicații la versetele 1 – 6 ale capitolului 5 din Deuteronom

 

În capitolul 5 din Deuteronom, înainte de versetele de la nr. 7 la nr. 21, în care sunt „Cele 10 Porunci”, sunt versetele de la nr. 1 la nr. 6, care sunt importante de cunoscut pentru o cât mai bună înțelegere a „Celor 10 Porunci”.

 

„1. Moise a chemat pe tot Israelul și i-a zis: „Ascultă, Israele, legile și poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul vostru. Învățați-le și împliniți-le cu scumpătate.”

Legile şi poruncile. Aceleaşi cuvinte ebraice care sunt date în Deuteronom cap. 4,1.

„2. Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb.”

A încheiat un legământ. Vezi Exod 19:5-8; 24:3-8.

„3. Nu cu părinții noștri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toți vii astăzi aici.”

Părinţii noştri. Adică strămoşii, referindu-se la Avraam, Isaac, Iacov şi cei 12 patriarhi. Acordul dintre Dumnezeu şi părinţi a fost de natură personală. La Sinai, pentru prima dată în istorie, Dumnezeu a intrat în legământ cu un popor întreg. El urma să fie Împăratul lor, iar ei poporul Lui.

„4. Domnul v-a vorbit față în față pe munte, din mijlocul focului.”

Faţă în faţă. Ei au fost în imediata Lui prezenţă, totuşi n-au văzut nici un chip (Deutronom 4:12; vezi şi Exod 20:22).

„5. Eu am stat atunci între Domnul și voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc și nu v-ați suit pe munte. El a zis:”

Între Domnul şi voi. Moise a fost mijlocitor între Dumnezeu şi Israel (Exod 19:10-12.17:21; Galateni 3:19).

„6. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei.”

 

2.2. Cele 10 Porunci, conform Deuteronom 5:7-21

 

Porunca nr. 1.

„7. Să n-ai alți dumnezei afară de Mine.”

Porunca nr. 2.

„8. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor

care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ.”

Chip cioplit. Concepţiile omeneşti de formă nu pot fi aplicate lui Dumnezeu. El este micşorat de orice încercare a-L reprezenta în formă materială (Ioan 4:24). Reprezentările materiale ale lui Dumnezeu pot să dea doar o concepţie denaturată şi nedesăvârşită a maiestăţii şi caracterului Său nemărginit şi de aceea ele dispreţuiesc pe Dumnezeu. Singurul chip pământesc care poate doar foarte pe departe să se asemene cu Dumnezeu este caracterul uman transformat după asemănarea divină (Geneza 1:26.27; Ioan 3:3; Romani 8:29; 2 Corinteni 3:18; Coloseni 3:10).

„9. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc;”

„10. și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

Cei ce Mă iubesc. Numai cei ce-L iubesc pe Dumnezeu sunt capabili să-L asculte. Ascultarea care nu vine din inimă nu este nimic mai mult decât o încercare legalistă de îndreptăţire de sine, prin care omul caută să se laude în faţa lui Dumnezeu. Aşa ceva nu este deloc ascultare înaintea lui Dumnezeu. Fără spiritul ascultării, litera, forma exterioară sunt fără valoare. Dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice va găsi cea mai mare plăcere în conlucrarea cu El.

Porunca nr. 3.

„11. Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău;

căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.”

În deşert. Literal, spre deşertăciune, care înseamnă, în mod fals, ipocrit, sau într-un fel comun, necugetat. Atitudinea omului faţă de Dumnezeu trebuie să fie arătată prin veneraţie şi aceasta trebuie să fie reflectată în cuvinte şi fapte.

Porunca nr. 4.

„12. Ține ziua de odihnă, ca s-o sfințești,

cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău.”

Ziua de odihnă. Vezi comentariul pentru Exod 20:8-11. Porunca a patra are un temei natural care se întinde până la creaţiune (Geneza 2:1-3). Ea mai mare şi un temei moral în legătura dintre creaţiune şi Creator. Scopul primar al Sabatului ca instituţie este de a păstra această legătură. Sănătatea fizică cere o zi de odihnă în fiecare săptămână, tot aşa şi sănătatea spirituală pretinde Sabatul pentru exercitarea minţii şi a inimii în căutarea lui Dumnezeu, ca să putem căuta pe Dumnezeu şi să-L găsim (Fapte 17:27).

„13. Șase zile să lucrezi și să-ți faci toate treburile.”

„14. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca și robul, și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine.”

„15. Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ții ziua de odihnă.”

Ai fost rob. Orice faptă a lui Dumnezeu în favoarea noastră constituie un motiv pentru care să ne aducem aminte, adică să reflectăm, să recunoaştem şi să apreciem această iubire şi purtare de grijă. Scopul lui Dumnezeu este ca în ziua Sabatului tot ce vine în opoziţie cu părtăşia personală şi directă dintre Creator şi fiinţa creată să fie lăsat la o parte. Sabatul este o zi în care avem fericitul privilegiu să cunoaştem mai bine pe Tatăl nostru din ceruri, cunoaşterea căruia este viaţa veşnică (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi (vezi 1Ioan 4:8), a-L cinsti şi a preţui dovezile bunătăţii Sale părinteşti (Romani 1:21).

Eliberarea lor din Egipt a constituit un motiv în plus pentru care izraeliţii să cinstească Sabatul, totuşi chiar cuvintele poruncii a patra arată spre originea Sabatului la creaţiune (Exod 20:8-11) ca motiv pentru porunca de aici de a păzi ziua de Sabat şi a o sfinţi. Trebuie să fie reamintit că forma în care a rostit Dumnezeu cele Zece Porunci pe Sinai este cea dată în Exod 20, nu în Deutronom 5. Cartea „Deuteronomul” a fost numită „Cartea legământului” (vezi Deuteronomul 5:1-21), ea fiind o recapitulare a diferitelor legi transmise lui Israel la Sinai, cu explicaţii suplimentare date de Moise într-o încercare de a imprima în popor importanţa păzirii cu credincioşie a tot ce le fusese poruncit să facă. Dacă amintirea eliberării din Egipt în legătură cu porunca a patra urmează să fie luată ca limitând păzirea ei, în principiu, la cei care au fost astfel eliberaţi – Israelul literal – atunci principiile Celor Zece porunci ca întreg aparţin numai iudeilor, pentru că atât aici (Deutronom 5:6), cât şi în Exod 20.2, Dumnezeu prezintă Legea Sa ca fiind întemeiată pe faptul că îi scosese din ţara Egiptului.

După cum Israelul literal a fost eliberat din robia Egiptului, tot aşa poporul lui Dumnezeu de astăzi a fost eliberat de robia păcatelor (Romani 6:16-18). Sabatul devine astfel pentru creştin o aducere aminte nu numai despre creaţiune, ci şi despre restatornicirea chipului lui Dumnezeu în propria inimă şi minte (vezi comentariul pentru Deutronom 5:8). Sabatul este astfel un semn al sfinţirii (Ezechiel 20:12), al răscumpărării şi al creaţiunii.

Porunca nr. 5.

„16. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să ai zile multe și să fii fericit

în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

Cinsteşte. Compară cu instrucţiunea apostolului Pavel din Efeseni 6:1-3 (vezi şi Exod 20.12). Numai copilul care învaţă să cinstească şi să respecte autoritatea părinţilor lui va învăţa să-L cinstească şi să-L venereze pe Dumnezeu.

Porunca nr. 6.

„17. Să nu ucizi.”

Porunca nr. 7.

„18. Să nu preacurvești.”

Porunca nr. 8.

„19. Să nu furi.”

Porunca nr. 9.

„20. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

Porunca nr. 10.

„21. Să nu poftești nevasta aproapelui tău;

să nu poftești casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, niciun alt lucru care este al aproapelui tău.”

 

2.3. Explicații la versetul 22 ale capitolului 5 din Deuteronom

 

În capitolul 5 din Deuteronom, după versetele de la nr. 7 la nr. 21, în care sunt „Cele 10 Porunci”, urmează mai multe versete, dar consider că trebuie reținut cel de la nr. 22, care este importante de cunoscut pentru o cât mai bună înțelegere a „Celor 10 Porunci”.

 

„22. Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului, din nori și din negură deasă, și le-a spus la toată adunarea voastră, fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră și mi le-a dat.”

Adunarea. Cuvântul tradus astfel se referă la adunarea împreună a poporului sau a reprezentanţilor aleşi ai lui. Adesea el este tradus congregaţie (Levitic 4:14.21) şi gloată mare (Ezechiel 23:46).

Două table de piatră. Mai sunt numite „tablele legământului” (Deutronom cap. 9:9.11.15) şi „Cele două table ale mărturiei” (Exod 31:18; 32:15; 34:29).

 

3. Poruncile din Exod 34:12-26

 

3.1. Explicații premergătoare la Poruncile din Exod 34:12-26

 

Așa după cum am mai arătat, cartea Exod, în Capitolul 34, sunt 28 de versete, dintre care în versetele 12 – 26 sunt mai multe porunci și interdicții, care sunt diferite față de „Cele 10 Porunci” din Exod 20:3-17 și Deuteronom 5:7-21.

Pentru o cât mai bună înțelegere a poruncilor din Exod 34:12-26 și pentru ca acestea să nu se confunde cu „Celor 10 Porunci” din Exod 20:3-17 și Deuteronom 5:7-21, sunt necesare următoarele explicații.

1. În versetul 1 este consemnat (sublinierile îmi aparțin):

„1. Domnul a zis lui Moise: „Taie două table de piatră ca cele dintâi, și Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat.”

2. În versetele 4 și 5 este consemnat:

„4. Moise a tăiat două table de piatră ca și cele dintâi; s-a sculat dis-de-dimineață și s-a suit pe muntele Sinai, după cum îi poruncise Domnul; și a luat în mână cele două table de piatră.”

„5. Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului.”

3. Versetele 8 – 17 sunt cu „Înnoirea Legământului”, iar versetele 18 – 28 sunt cu „Sărbătorile”. În versetele 12 – 26 sunt 15 porunci și interdicții diferite.

4.  În versetele 27 și 28 este consemnat:

„27. Domnul a zis lui Moise: «Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!»”

 „28. Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți. N-a mâncat deloc pâine și n-a băut deloc apă. Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.”

Deci, din cele 15 versete cu Porunci din Exod 34:12-26, nu s-au fixat 10 versete care să fie considerate și acestea ca o a treia formă de exprimare pentru „Cele 10 Porunci”, chiar dacă în versetul 28 (din cap. 34) este înscris „Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.”

Ceea ce s-a stabilit, prin dogme[10], care există și se respectă cu sfințenie de acum circa 3.500 de ani, trebuie respectate și de acum înainte, tot cu sfințenie, de întreaga omenire.

Deci, când se vorbește de „Cele 10 Porunci”, nimeni nu-și pune problema despre care „Cele 10 Porunci” este vorba, de cele din Exod 20:3-17, sau de cele din Deuteronom 5:7-21.

Aceasta și ca urmare a faptului că (1) prea puține persoane sesizează diferența mică dintre acestea (care nu este de conținut) și (2) cu atât mai puține persoane își pun problema dacă și poruncile din Exod 34:12-26 pot fi considerate ca fiind o a treia formă de exprimare pentru „Cele 10 Porunci”, dar care, de data aceasta, ar fi diferite de celelalte două.

 

3.2. Poruncile din Exod 34:12-26

 

„12. Să nu cumva să faci legământ cu locuitorii țării unde ai să intri, ca să nu fie o cursă pentru tine, dacă vor locui în mijlocul tău.”

„13. Dimpotrivă să le dărâmați altarele, să le sfărâmați stâlpii idolești și să le trântiți la pământ idolii.”

Să le dărâmaţi altarele. Această poruncă include mai mult decât menţiunea corespondentă din cartea legământului[11] (Deuteronomul cap. 23:24), care se referă doar la chipuri. Cu privire la aceste altare, vezi Numeri 23:1.29.30; Judecători 2:2; 1Regi 16:32; 18:26.

Idolii. De la ’asherim. Idolii par să fi fost obiectele de cult din lemn, în forma unor copaci tăiaţi. Aceste buturugi de copaci, probabil având unele ramuri, erau obiecte de închinare. Binecunoscutul copac sacru al asirienilor a fost un ’asherah.

„14. Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numește gelos, este un Dumnezeu gelos.”

„15. Ferește-te să faci legământ cu locuitorii țării, ca nu cumva, curvind înaintea dumnezeilor lor și aducându-le jertfe, să te poftească și pe tine și să mănânci din jertfele lor,”

Fereşte-te să faci. Aici sunt prezentate cu claritate relele rezultate din tratatele cu popoarele canaanite (Exod 12; cap. 23:32.33), participarea la sărbătorile lor idolatre şi căsătoria cu femei păgâne (Judecători 2:2.11-13). Având în vedere că Dumnezeu declarase că poporul Său era mireasa Lui, idolatria era privită ca adulter (Ieremia 3:1-5; Ezechiel 16; 2 Corinteni 11:2; Apocalipsa 19:7-9; 21:2). Dumnezeii turnaţi sunt amintiţi aici în special din cauza păcatului recent cu privire la viţelul de aur.

„16. ca nu cumva să iei din fetele lor neveste fiilor tăi, și astfel, fetele lor, curvind înaintea dumnezeilor lor, să târască și pe fiii tăi să curvească înaintea dumnezeilor lor.”

„17. Să nu-ți faci un dumnezeu turnat.”

„18. Să ții sărbătoarea Azimelor: timp de șapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azime, cum ți-am poruncit, căci în luna spicelor ai ieșit din Egipt.”

„19. Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi.”

„20. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriței; iar dacă nu-l răscumperi, să-i frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; și să nu te înfățișezi cu mâinile goale înaintea Mea.”

„21. Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea să te odihnești; să te odihnești, chiar în vremea aratului și seceratului.”

Vremea aratului. Porunca este repetată aici, deoarece vremea aratului şi vremea secerişului erau perioadele în care exista cea mai mare ispită de a călca Sabatul.

„22. Să ții sărbătoarea Săptămânilor, a celor dintâi roade din secerișul grâului, și sărbătoarea strângerii roadelor la sfârșitul anului.”

Sărbătoarea săptămânilor. La prima vedere, s-ar părea că aici sunt menţionate trei sărbători diferite. Cu toate acestea, deoarece sărbătoarea primelor roade este aceeaşi cu sărbătoarea săptămânilor (Levitic 23:15-17; Numeri 28:26), sunt doar două. Ambele au fost poruncite în cartea legământului (Deuteronomul 23:16).

„23. De trei ori pe an, toți cei de parte bărbătească să se înfățișeze înaintea Domnului Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.”

Toţi cei de parte bărbătească. Vezi comentariul pentru Exod cap. 23:14-17.

„24. Căci voi izgoni neamurile dinaintea ta și-ți voi întinde hotarele; și nimeni nu-ți va pofti țara, în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca să te înfățișezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău.”

Îţi voi întinde hotarele. Prima făgăduire a ţării, făcută lui Avraam şi seminţei lui, este amintită în Geneza 12.5-7. După aceea, această făgăduinţă a fost extinsă pentru a cuprinde întregul teritoriu dintre râul Egiptului şi Eufrat (Geneza 15:18; 1 Regi 4.21; 2Cronici 9.26).

Văzând superioritatea incomparabilă a lui Israel faţă de toate celelalte naţiuni, mulţi aveau să se alăture în mod voluntar poporului ales al lui Dumnezeu. Hotarele lui Israel urmau să fie extinse până când, în cele din urmă, împărăţia lor va cuprinde lumea (COL 290). Ierusalimul însuşi avea să rămână pentru totdeauna (GC 19) şi să ajungă capitala întregii lumi (DA 577).

„25. Să n-aduci cu pâine dospită sângele dobitocului jertfit în cinstea Mea; și carnea din jertfa praznicului Paștilor să nu fie ținută în timpul nopții până dimineața.”

„26. Să aduci în Casa Domnului Dumnezeului tău pârga celor dintâi roade ale pământului. Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui.”

Pârga celor dintâi roade. Cea mai bună asigurare împotriva căderii în idolatrie era participarea neîncetată, în spirit şi în practică, la adevărata închinare, aşa cum fusese rânduită de Dumnezeu. Respectarea credincioasă şi corespunzătoare a Sabatului, a marilor sărbători anuale, a legilor de răscumpărare, a diferitelor jertfe şi a instituţiilor similare rânduite să conducă la consacrarea spirituală avea să-i protejeze de ispitele şi pericolele păgânismului, pe care le vor întâlni în Ţara Făgăduinţei.

Să nu fierbi. Vezi comentariul pentru Exod cap. 23:19. Ultima parte a acestei secţiuni este paralelă cu ultima secţiune din cartea legământului (Deuteronomul cap. 23:19).

 

3.3. Explicații la Poruncile din Exod 34:27-35

 

Pentru o înțelegere cât mai bună a „Celor 10 Porunci”, este bine să fie cunoscute și versetele din Exod, cap. 34, de la nr. 27 la 35.

„27. Domnul a zis lui Moise: «Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!»”

Cuvintele acestea. Adică, fragmentul din Exod, versetele10-26. Pe temeiul. Adică, în armonie cu aceste cuvinte. Dumnezeu Îşi va îndeplini partea Sa din contract, dacă poporul îşi va îndeplini cu credincioşie partea lui.

„28. Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți. N-a mâncat deloc pâine și n-a băut deloc apă. Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.”

Patruzeci de zile. Această perioadă este dublă faţă de cea din şederea anterioară a lui Moise pe munte (24:18). Cu această ocazie, poporul a trecut cu succes testul provocat de absenţa lui Moise (vezi Exod cap. 34:30-32).

N-a mâncat deloc pâine. Aceasta este de asemenea o repetare a experienţei anterioare (Deuteronom 9:9-12). Întrevederea lui Moise cu Domnul i-a susţinut puterea fizică, fapt ce a făcut nenecesar consumul de hrană şi apă. Nevoile trupului nu au fost simţite, deoarece dorinţele spiritului au fost împlinite pe deplin (Psalmi 16.11). Ilie (1Regi 19:8) şi Isus (Matei 4.1.2) sunt singurii din Scriptură despre care se mai spune că au postit un timp aşa de îndelungat. El din El a scris, aflat la încheierea acestui verset nu se referă la Moise, ci la Dumnezeu (Exod 34:1; Deuteronom 10.1-4).

„29. Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu știa că pielea feței lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.”

Pentru că vorbise cu Domnul. Faţa radioasă a lui Moise era doar o reflectare a slavei divine (2Corinteni 3:7). În mod asemănător, da schimbarea la faţă, divinitatea a străfulgerat prin natura umană (Matei 17:2). Acceptarea lui Moise în prezenţa lui Dumnezeu în ocazia precedentă nu lăsase nici o urmă vizibilă pe chipul lui (Exod 24:12-18). Aceasta deosebire se datora în parte faptului că de la prima sa urcare pe munte Moise fusese greu încercat şi ieşise din acea experienţă amară un om mai bun, mai curat şi mai bine pregătit pentru o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu şi, în parte, faptului că acum poporul era pocăit, şi nu răzvrătit. Moise arătase devoţiune, curaj şi zel în chemarea de a opri apostazia.

Prin refuzul de a deveni unicul părinte unui popor pe care Dumnezeu îi propusese să-l adopte în locul Israelului nelegiuit (Exod cap. 32.10), şi prin faptul că s-a oferit ca ispăşire pentru nelegiuirile lor (Exod 32:32; Ioan 15.13), el manifestase un spirit de sacrificiu de sine suprem. După aceea, Moise a continuat să mijlocească din toată inima şi fără egoism pentru compatrioţii săi (Exod 33.12-16). În lumina acestei demonstraţii a celui mai înalt tip de consacrare religioasă, a reflectării caracterului lui Dumnezeu, a fost potrivit ca el să aibă privilegiul unic de a vedea slava Creatorului (Exod cap. 33:18-23; 34:5-8). Nu este de mirare că faţa lui a strălucit după o asemenea experienţă. Fără îndoială că Pavel s-a gândit la Moise, când a scris 2Corinteni 3:18.

Acela care este plin de Duhul lui Dumnezeu reflectă caracterul slăvit al lui Dumnezeu. De la cei care trăiesc aproape de Dumnezeu se răspândeşte o influenţă care, deşi nu este cunoscută de ei, aşa cum a fost cu Moise, are un efect covârşitor asupra vieţii altora. Pe bună dreptate s-a spus că, atunci când vom avea grijă să mergem pe calea lui Dumnezeu, El se va îngriji să ne ducă în siguranţă pe căile omeneşti. Cea mai mare impresie pe care o putem avea asupra oamenilor nu are loc prin faptul că ne străduim să o facem, ci prin ceea ce realizăm fără să ne dăm seama.

„30. Aaron și toți copiii lui Israel s-au uitat la Moise, și iată că pielea feței lui strălucea; și se temeau să se apropie de el.”

Şi se temeau. Conştiinţa vinovată i-a făcut pe Aaron şi pe cei din popor să simtă că Dumnezeu era încă înstrăinat de ei, şi s-au ferit de înfăţişarea radioasă a lui Moise. Dacă ar fi fost mereu ascultători faţă de Dumnezeu, bucuria ar fi luat locul fricii şi ei ar fi primit bine lumina cerului. Această reflectare a slavei şi a maiestăţii lui Dumnezeu a fost menită să imprime în mintea celor din Israel convingerea cu privire la caracterul sfânt al Legii Sale şi cu privire la slava Evangheliei descoperite prin Hristos. Ambele i-au fost prezentate lui Moise pe munte. Acea lumină divină simboliza slava unei dispensaţiuni ale cărei mijlocitor vizibil era Moise (2Corinteni 3:7.11.14; PP 330).

„31. Moise i-a chemat; Aaron și toți fruntașii adunării s-au întors la el, și el le-a vorbit.”

„32. După aceea, toți copiii lui Israel s-au apropiat, și el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai.”

„33. Când a încetat să le vorbească, și-a pus o maramă pe față.”

Când Moise a încetat să le vorbească. Cuvântul „când” nu se află în versiunea ebraică. În timp ce Moise îi spunea poporului tot ce îi spusese Domnul (Exod v.32), faţa lui era descoperită. După aceea, el a purtat un văl pe faţă în prezenţa lor. Această acoperire a feţei lui Moise este un tip al lui Isus Hristos, care Şi-a acoperit divinitatea prin natura omenească, ca să poată avea părtăşie cu noi (Filipeni 2:5-11; DA 23). Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi venit în slava cerului, oamenii păcătoşi nu ar fi putut să suporte prezenţa Sa. Dar, ca Fiu al omului, El a putut să se asocieze fără reţineri cu cei păcătoşi şi să-i pregătească pentru o revenire în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu.

„34. Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, își scotea marama până ce ieșea; iar când ieșea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.”

Când Moise intra. Adică, intra în Cortul Întâlnirii (Exod 33:7-10). Când Moise ieşea pentru ai adresa poporului cuvintele lui Dumnezeu, faţa lui rămânea descoperită, până după ce vestea solia. Lumină sfântă a adăugat autoritate divină la solia lui şi a dovedit faptul că el vorbea ca reprezentant al lui Dumnezeu. Asemenea lunii, ea mărturisea despre soarele absent.

„35. Copiii lui Israel se uitau la fața lui Moise și vedeau că pielea feței lui strălucea; și Moise își punea iarăși marama pe față până ce intra ca să vorbească cu Domnul.”

Copiii lui Israel se uitau. După fiecare solie, Moise îşi acoperea din nou faţa, până când intra iarăşi în Cortul Întâlnirii.

În 2Corinteni 3:7-18, apostolul Pavel foloseşte această acoperire a feţei lui Moise pentru a simboliza slava acoperită a vechiului legământ, în contrast cu slava descoperită şi permanentă a noului legământ. Slava lui Dumnezeu poate fi observată pretutindeni în timpurile Vechiului Testament, deşi este acoperită deseori de nedesăvârşirile oamenilor prin care El şi-a adus la îndeplinire planul. Pavel vorbeşte aici şi despre un văl pus pe inima iudeilor din zilele sale pentru a reprezenta orbirea lor spirituală, exprimată prin faptul că nu L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca fiind Mesia din profeţie (vezi Matei 15:24; 23.16; Ioan 9:39-41). Domnul nostru a constat că Îi era dificil să îndepărteze această orbire, chiar şi de la proprii ucenici (Luca 24.25).

Înlăturarea vălului purtat de Moise simbolizează, de asemenea, modul în care creştinul priveşte cu faţa descoperită la chipul slavei Domnului, fiind schimbat în acelaşi chip al Domnului său, din slavă în slavă (2Corinteni 3:18). Slava reflectată pe chipul lui Moise ilustrează binecuvântările ce sunt primite de poporul care respectă poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos (PP 330).

 

Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița

Foto: Jeff Jacobs/Pixabay

 

 

Bibliografie strict necesară

 

Notă N. Grigorie Lăcrița. Explicații la Bibliografie. Fanatismul religios a fost și este una din cauzele principale care a produs și produce cele mai mari dușmănii, atât între oameni, cât și între creștini și, pe cale de consecință, a condus și conduce tot mai mult (1) la divizarea creștinismului în catolici, în protestanți și în ortodocși etc., fapt pentru care a ajuns să fie religia cea mai divizată, și (2) la pierderea constantă și însemnată a tot mai mulți credincioși și simpatizanți. Sunt fanatici religioși care nu acceptă nici chiar ca într-un articol să fie dată o sursă bibliografică, inclusiv o Biblie, care nu este acceptată de cultul lor.

Biblia. Biblia este o carte cu adevărat revelatoare, pentru orice persoană, indiferent de vârstă, de religie, de credință, de pregătire, de preocupări, de concepţia sa despre viaţă şi indiferent dacă o citeşte ca un act de cultură generală, ca o călăuză, ca un îndrumar în viaţă, sau că simte nevoia de apropiere faţă de Dumnezeu.

Biblia cu explicaţii, de pe Site-ul https://mybible.eu/ro. Fiecare verset are comentarii deosebit de importante și pot fi deschise și văzute păstrând deschisă Biblia acolo unde citești. Această Biblie, fiind (1) în format electronic, cu acces liber și ușor de folosit, (2) cu comentarii și cu explicaţii foarte importante după aproape fiecare verset și (3) având un limbaj mult mai pe înțelesul omului de rând (față de altele), este folosită de subsemnatul în întocmirea materialelor pe teme religioase. Din partea unor fanatici religioși primesc multe reproșuri pentru că folosesc această Biblie, chiar și în condițiile în care aceasta prezintă marile avantaje menționate anterior.

Dicţionar biblic. Editat de J. D. Douglas (S.U.A). Tradus în română și publicat de Editura ,,Cartea Creștină” Oradea, 1995. 

Biblia cu explicații, în format pe hârtie, tipărită de Organizația Christian Aid Ministries. P.O. Box. 360, Berlin, Ohio44610, USA. tipărită în S.U.A. O lucrare monumentală, cu peste 1.500 de pagini, care conține și explicații foarte importante.

Bibliografie suplimentară

Karen Armstrong. Istoria lui Dumnezeu. Traducere din limba engleză. editura Nemira.

Yuval Noah Harari. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Editura Poliom, 2017.

Yuval Noah Harari. Homo deus. Scurtă istorie a viitorului. Editura Poliom, 2018.

Yuval Noah Harari. 21 de lecţii pentru secolul XXI. Editura Poliom, 2018.

Jacques ATTALI Scurtă istorie a viitorului, editura Polirom, 2016, pg. 218 – 221.

Jamie Susskind. Politica viitorului, tehnologia digitală și societatea. Editura Corint Books, 2019.

Joachim Langhammer. „Ce se va întâmpla cu lumea aceasta? Explicaţii la planul de mântuire al lui Dumnezeu”. Misiunea Evanghelică, Bad Salzuflen 1995, tradusă în limba română.

1

 


[1] Explicații la modul de citire a „trimiterilor la cărțile, capitolele și versetele din Biblie”: 1. „Exod” și „Deuteronom” este denumirea cărților a II-a și a V-a din Vechiul Testament, din Biblie. În „Exod 20:3-17”, prima cifră sau primul număr, după caz, de „20” în acest caz, exprimă numărul capitolului din cartea respectivă, iar următoarele numere/cifre, care urmează după cele două puncte (după virgulă în notațiile altor autori) indică numărul versetelor, de la 3 la 17 în acest exemplu. Deci, „Exod 20:3-17” se citește astfel: „cartea Exod, capitolul 20, versetele de la nr. 3 la nr. 17”.

[2] Atât în diferite biblii, cât și în textile religioase, sunt scrise următoarele forme: „Cele Zece Porunci”, „Cele 10 Porunci”,

„Cele zece porunci”, „Cele 10 porunci”. În acest material am folosit forma „Cele 10 Porunci”.

[3] Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și de islam. Creștinismul (care se presupune că își are originea în iudaism, ca și islamul), s-a divizat în catolici, în protestanți și în ortodocși, fiind, în lume, religia cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.

[4] A doua carte din Vechiul Testament, în unele biblii are denumirea de „Ieșirea / Eșirea”, iar în altele de „Exodul”. Asemenea denumiri, diferite și foarte diferite, ale aceleiași cărți din Biblie, sunt numeroase și nu fac altceva decât să creeze nedumeriri, confuzii și serioase nemulțumiri din partea celor care doresc (1) fie să citească din mai mult biblii, (2) fie să citească (comparativ) aceeași carte din biblii diferite.

[5] Lui Moise i se atribuie scrierea primelor cinci cărți din Biblie (Geneza, Exodu, Leviticul, Numeri și Deuteronomul), numite de evrei „Tora”, sau  Pantateucul lui Moise”, care alcătuiesc o veritabilă „Biblie în miniatură”.

[6] Septuaginta este cea mai veche traducere a Vechiului Testament, din originalul ebraic, în limba greacă. În cea de a doua jumătate a secolului III î. Hr., Ptolemeu al II-lea Filadelful, regele Egiptului între 285 – 247), a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina, câte şase de fiecare trib, fapt pentru care noua versiune a Bibliei în limba greacă a fost numită „Septuaginta”. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. Septuaginta, adică „Biblia tradusă în limba greacă”, a devenit „textus receptus”, adică „textul revelat” al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca „Ortodoxie”. „Septuaginta”  a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament. Deşi Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel cunoşteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta. Pe baza ei s-a răspândit creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei.

[7] Cananul, ţara Cananului, „Țară a Făgăduinței”. În Biblie, Vechiul Testament, cartea Geneza, Cananul, numit și ţara Cananului, indică ţinutul şi locuitorii zonei de coastă din Siro-Palestina, în special Fenicia propriu-zisă. Denumirea, pentru Canan, de „Țară a Făgăduinței” provine de la faptul că Dumnezeu a dat întregul Canaan lui Avraam şi urmaşilor lui, printr-un legământ veşnic (Geneza 12:1-9, 15:6-21, 17:3-8, Psalmul 105:7-11).

[8] În creștinism „dogmele” sunt considerate postulate religioase, adevăruri absolute, adevăruri de credință revelate prin descoperire dumnezeiască, necesare pentru mântuire.

[9] N. G. Lăcrița: În Vechiul Testament chiar și aleșii lui Dumnezeu, precum împăratul David, au avut mai multe soții și țiitoare (concubine). Recordul îl deține împăratul Solomon, fiul lui David, care „A avut de soții șapte sute de prințese și trei sute de țiitoare”, conform 1Împărați, cap. 11, versetul 3.

[10] În creștinism „dogmele” sunt considerate postulate religioase, adevăruri absolute, adevăruri de credință revelate prin descoperire dumnezeiască, necesare pentru mântuire.

[11] Cartea „Deuteronomul” a fost numită „Cartea legământului”. Vezi Deuteronomul 5:1-21

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *