Cartea d.lui Văduva are două motto-uri semnificative, unul aparținând lui Mircea Eliade, de extraordinară rezoluție identitară privind specificul național românesc și altul, aparținând lui Romulus Vulpescu, din volumul „Vechituri & novitale”, de o gravă rezonanță: „…poeții nu dispar ci se mută cu tact de la noi, într-o veșnicie pe care au catagrafiat-o demult și pe care au străbătut-o cu piciorul versului (…) în Câmpiile Elizee, vecini cu divinitatea, mântuiți de timp și de spațiu (…)”. În ceea ce privește citatul din Mircea Eliade, cu înaltă rezoluție de reprezentativitate națională, s-ar putea spune că este un text cu valoare de introducere spirituală, un fel de susținere morală a autorului.
Se cristalizează impresia că poetul își învăluie poemele într-o zonă de descrieri și referințe critice bine alese care pregătesc o receptare deschisă, favorabilă interpretării rafinate și substanțiale. Cartea este structurată în cicluri, și primul dintre ele, „Patul de scoici” invocă un univers de o materialitate grea care se estompează în ciclul secund, „Poarta lunară”, în care poezia devine mult mai rafinată și minuțios conturată imagistic: Cuvântul meu nu-i de pe pământ,/ Poartă lunară/ În taina luminii,/ Poruncă, întorcându-se în depărtări./ Rugă trecută prin somn,/ Repetându-se în duhul coborât peste toate./ Stelele dorm, le simt visarea,/ La margine de drum/ În miez de noapte,/ Când șoptesc merele coapte/ Și bucuria peste prag/ Să-mi vestească/ Cuvântul din cuvânt/ Zboruri stranii/ În volutele pescărușului/ În luptă cu zodiile,/ Rătăcesc pe sub nori/ Rostind văzduhului Crezul/ Ce va deschide poarta lunară. („Poarta lunară”).
Autorul are o predilecție, devenind formulă tematică, pentru imaginile cosmice, pentru peisaje somptuoase din imaginarul cosmogonic care rezultă credibile prin exprimarea lingvistică. Cuvântul devine atotputernic în toate temele sale – poruncă, rugă, duh, visare – până ajunge la ultima esență, cuvântul din cuvânt. Cu acesta formulează Crezul, rugăciunea cosmică. De subliniat că această puternică atracție religioasă nu conduce la o poezie monotematică, pentru că nu este foarte subliniat religioasă, pentru că esența sa se interferează cu sugestii din alte zone, cu alte rezoluții tematice cu care se află în solidaritate structurantă.
Un amestec intelectual de referințe complexe de ordin mitologic și de simboluri naționale, multe evenimente religioase, o ținută sapiențială cristalizează un discurs de viziune lirică ce ține la mare preț valoarea comunicativă a cuvintelor. D. Ion Văduva este un poet cu mesaj explicit care transmite sentimente și idei într-un mod unitar și coerent, fără să insiste asupra vreunei „noutăți” sau a unei exprimări eflorescente.
Apreciez ca foarte interesant și original modul în care autorul îăși structurează textul, în sensul că nu vom găsi pur și simplu poeme religioase de pildă, sau de dragoste, sau de meditație filosofică, ci un amalgam de elemente specifice tututor acestor zone, pe care le interferează în desfășurarea fiecărui poem. În felul acesta creația sa atinge o plurivalență tematică, păstrând-o însă într-o unitate structurantă deosebită. Iată un exemplu: Unde ești tu, cel de-atunci
Cel de-acuma,/ Risipit în puzderii de stele/ În care să te descopăr./ În ce galaxie, obosit/ Te poartă mâhnirea,/ Metafora care te-a îmbrăcat./ Unde ești tu, cel de-atunci,/ Cel de-acuma,/ De unde te-așteaptă/ Strada să-ți povestească/ Prin câte a trecut/ Cu iubirea de tine, de țară.(„Risipit în puzderii de stele”).
Poetul deține autocontrolul asupra discursului, metaforizează echilibrat, conștientizează repertoriul imagistic, evitând îndrăzneli inutile și mai ales, nu lasă cuvintele în libertatea unui dicteu automat. De aici și o anumită solemnitate de atitudine care păstrează direcția religiozității – și explicit, și subtextual. Astfel, toate poemele implică o atitudine dominant „naturală”, autentică, fără a lăsa impresia vreunei „inginerii” absconse. Textul nu doar particularizează universul auctorial, ci subliniază și complexitatea semnificantă a evenimentului, ceea ce conduce la unicitatea sa.
Faptul că autorul domiciliază într-un mic oraș de provincie îl apropie, biografic vorbind, de creatorii naționali care și-au tras seva din asemenea locuri, chiar dacă ulterior au trecut prin marile orașe. În plus, acest cadru natural l-a ferit de zona fals inovatoare și post-postmodernistă, ținându-l în liniștea meditativă a bibliotecii semnificante și constructive, dincolo de timp și spațiu.
Ciclul secund „Poarta lunară” ne proiectează într-un spațiu generos în care semnificația religioasă se interferează cu interogații și meditații creștine, cu teme erotice și chiar cu aluzii politice, totul însă într-un univers metaforic și imaginar, deasupra oricăror reprezentări comune. Nu-i de mirare că o bună parte dintre texte sunt o rugăciune discretă sugerând o profundă liturghie cosmică: De lângă lună/ Făpturile se furișează sub frunzișul/ Unde încep rugăciunile,/ Cântările pământului,/ Strânse în icoane și-n vremea/ Dată drumețului întors către Domnul./ Poteci nevăzute ne poartă/ Între tăceri, și nesfârșirea/ Se coboară din ceruri/ Lângă tine, lângă mine,/ Să ajungem în locul/ Unde începe făptura Lui./ Drumețule, ascultă muzica/ Sub streșini, mărturisire/ Luceafărului, în aceeași limbă/ În care se-adună desăvârșirea./ Drumețule, să luăm din lumina/ Celui fără de-nceput/ Prin cuvintele ce-nalță fruntea/ Dincolo de nălucire. („Dincolo de nălucire”).
Deși marcarea ciclurilor vrea să sublinieze dacă nu o schimbare de registru, măcar o mutație de tonalitate, totuși volumul afirmă o unitate semnificantă remarcabilă, un bloc monolitic, o consecvență de atitudine și viziune evidente.
Nici al treilea ciclu, mai degajat, cu adresă comunitară și spirit conversativ, cu un titlu precum „Cafeneaua vârstelor”, nu accentuează registrul realității, ci păstrează universul imaginar și metaforic cristalizat anterior. Autorul trece de la familiaritatea adresării la fraternizarea cu cititorul, un frate enigmatic care populează poezia modernă după Baudelaire.
Spre finalul volumului caracterul religios, de spovedanie smerită, se accentuează, iar discursul se umanizează sub luminiscența Credinței. Dar există și anumite accente de caracter diferit – o pasiune pamfletară, alături de dominante simbolice eminesciene: marea, pădurea, noaptea, cartea, dar și o eflorescență de înnoire a universului eminescian, deși dominanta referențială rămâne filosofia lui Emil Cioran: Când miezul nopții,/ Întemeiere nesfârșită/ Prin imaginea pădurii,/ Prin pasiunea mării/ De a-și păstra simultan/ Liniștea în chinul cerului/ Plagiat de nori./ S-aștepți la marginea zării/ Ca și mine/ Să se vestească lutul de cuvinte/ La bordul unui avion,/ Să se citească din Cartea amăgirilor/ Păstrată-n caseta Cioran/ Sau în depresiile filozofului/ Rândaș la propria insomnie./ Deghizat în nebun,/ Nero mistuia cetatea eternă/ În disprețul focului/ Față de cei prezenți,/ Linșați de propriile umbre,/ /…// („Linșați de propriile umbre”).
Volumul se încheie într-o beție naturistă, într-o fraternizare cosmică, estompând din solemnitatea ceremonială în care începea cartea; acum, dragostea se lasă peste lume așa cum mâna lui Dumnezeu devine cupola protectoare a umanității.
„Poarta lunară” reprezintă a noua carte a d.lui Ion Văduva din ultimii 10 ani, timp în care domnia sa nu a încetat să-și îmbogățească biografia. S-a născut la 1 august 1945 la conacul Redea, parte din trupul moșiei Evangheleasca a lui Evanghelie Zappa – întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne. Locul nașterii se afla la 2,5 km de satul Broșteni din județul Ialomița. Parcurge toate treptele învățământului preuniversitar, până ce ajunge la facultatea de Filologie din cadrul Universității București, fiind apoi profesor la licee din Urziceni. A publicat versuri în toate revistele literare importante, iar în volum a debutat la 66 de ani cu cartea „Bluze de vânt”, ed. Betta, 2011. Au urmat „Lumină nenserată” (2012), „Descântec de fluturi” (2014), „Anotimpul verbului a fi” (2016), „101 poeme”, colecția Ideal –Chișinău – (2016), „Călăuză și cântec” (2017), „Rădvanul cu îngeri” (2018), „Conspirația cuvintelor” (2019).
După cum se vede, poetul este un împătimit al versului într-o epocă în care s-a cristalizat creația postmilenaristă, dar autorul reactivează într-un mod original „corola de minuni a lumii” prin structuri de semnificație proprii, de certă valoare lirică, fără corelații post-postmoderniste.
AURELIU GOCI