◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.10.2024

Gânduri gânditoare şi întâmplări nu tocmai întâmplătoare

Referindu-se la trecutul glorios al vrednicilor cărturari şi domnitori ai neamului românesc, preotul-universitar Constantin Valer Necula spune că astfel de oameni au făcut ţara mare, pentru că noi să avem o Românie pe pământ şi o alta în Pământ, legată de România din Cer. Tot domnia sa ne atrage atenţia că nu cumva să fi uitat că la miezul nopţii zilei de sâmbătă, 1 Decembrie 2018, am păşit în cel de-al 2-lea Centenar al Unirii, după care conchide: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt preot într-o comunitate sibiană în care Johann, Ianoş şi Ion se mulţumesc să trăiască în bucurie taina aceasta a unităţii fără sfârşit. Un popor pentru a putea rezista naţional are nevoie de un patriotism echilibrat şi un naţionalism luminat. În ciuda faptului că, precum orice pui de ardelean vorbesc un pic de germană şi un pic de maghiară, continui să iubesc enorm de mult pe cei care m-au învăţat limba română. Pentru că nu suntem români în afara limbii române! Naţionalismul nostru este născut la vremea iobăgiei noastre. „Telegraful Român” (n.a. cel mai vechi ziar scris în limba română şi care se tipăreşte la Mitropolia Ortodoxă a Ardealului din Sibiu, fără întrerupere, de mai bine de 150 de ani) nu a apărut să se dea mare Andrei Şaguna, aşa cum Catedrala nu a apărut să se dea mare Patriarhul.”
NOTĂ: În acest context mi-a revenit în minte descrierea următoarei întâmplări: Pe când copilul-minune George Enescu (1881-1955), pe atunci în etate de nici zece ani, era invitat să concerteze (inclusiv din partiturile propriilor sale compoziţii), în principalele capitale muzicale ale Europei, ajunge la un moment dat să cânte la pian şi la vioară şi în Palatul Hofburg al Vienei Imperiale şi Austriece. Emoţionat precum era înaintea primului concert, o întreabă pe mama sa:
– Mămicuţă dragă, dacă cumva domni ăştia mă vor întreba de ce naţionalitate suntem noi, cei care purtăm acest nume de Enescu, pot să le spun că suntem români?!
– Cum să nu, dragul mami!
– Nu de alta, dar mă gândeam că nu cumva să creadă că ne fălim!

Sibiu, marţi, 4 decembrie 2018

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *