În fiecare zi aud ori citesc noi sfaturi – unele contradictorii, altele nu știu cât de serioase – privitoare la alimentația corectă și sănătoasă. Aflu despre ingrediente cu nume stranii, care, după o preparare corespunzătoare, ar trebui să aibă gust bun, ca să nu mai vorbim despre mult trâmbițatele efectele benefice asupra organismului. Am și utilizat câteva rețete moderne, dar cele mai multe m-au dezamăgit, aducându-mi prea mult aminte de unele mâncăruri din copilărie, menite să hrănească, nu să și satisfacă papilele gustative. Noi, cei mici, aveam, totuși, parte de ce era mai bun. Părinții și bunicii mâncau mai puțin, mai „diluat”, mai rar. Sacrificii de care am devenit conștient foarte târziu.
Erau vremurile acelea când, fără a muri de foame, abia aveam ce să mâncăm. Carne? Doar după ce stăteam la coadă cu orele. Pâine? Câte o jumătate în fiecare zi, pe bază de cartelă. Brânză, ouă, lapte? Dacă aduceau la magazinele dedicate și dacă mai rămânea ceva după altă coadă, lungă și enervantă. Cred că am petrecut o bună și deloc frumoasă parte din copilărie la coadă, sperând ca măcar o dată să am șansa de a cumpăra tot ceea ce ne-ar fi trebuit pentru o masă îmbelșugată.
Când eram la școală sau îmi făceam temele, bunicul meu, pensionar, stătea la rând și venea, cel mai adesea, cu o concluzie plină de amărăciune: „S-a terminat exact în fața mea. Au zis că mai aduc și mâine. Mă duc mai de dimineață, poate prind…”. Asta însemna că, atunci când răsărea soarele, lumina un rând alcătuit din câteva zeci de persoane, iar bunicul era la mijloc, undeva, cu șanse ceva mai bune decât ieri să prindă ceva.
„Dați numai câte o pungă, să ajungă la toată lumea!”, se auzea din spate câte un strigăt. Nu era corect. Până atunci, erau persoane care plecaseră acasă și cu 3 sau 4 pungi. 3 sau 4 pungi de carne! Până și astăzi, când mă gândesc la atâta belșug, simt cum mă cuprinde o ușoară invidie. Cum o fi să ai ce mânca, să te bucuri de o ușoară abundență măcar câteva zile?
Uneori, bunicul izbutea să cumpere pește (niște fâțe pricăjite, prinse, probabil, când dădeau să moară de inaniție în vreo găleată), pui (niște guguștiuci un pic mai răsăriți, fără vreo șansă de a prinde echivalentul galinaceelor pentru adolescență) sau carne de porc (parcă era și câte o fărâmă de carne în toată grăsimea aceea). Iar bunica ne invita la masă: friptură cu o garnitură și salată – chiar și astăzi privesc acest meniu drept luxul suprem gastronomic de care aș putea avea parte.
Ne așezam și savuram bucatele pregătite cu un talent inimitabil. Bunicul ne privea, mândru de „captura” lui, atât de bucuros, încât mi-a luat ceva vreme, când eram mic, să înțeleg că nu pregătise el și mâncarea propriu-zisă.
Mâncam cu poftă, mi se ofereau bucățile cele mai bune și porția mea era cea mai generoasă. După ceva timp, se auzea vocea sfătoasă a bunicului: „Beșleagă, ia cu hlebă, să nu ți se aplece!”. Pe atunci, mă gândeam că mâncam prea lacom. Mai târziu, însă, am descoperit că în alte familii era utilizată o altă expresie: „reglează din pâine”, ceea ce însemna că pâine, de bine de rău, găseai zilnic, dar nu și carne ori altceva. Așa că o masă din acele vremuri consta, mai degrabă, din pâine, însoțită de câte ceva, care să-ți dea impresia că te-ai hrănit suficient și merită să te trezești mâine, pentru noi exerciții de supraviețuire.
Când glumea, bunicul îmi spunea, uneori, Beșleagă. Iar pâinea o numea hlebă (de la cuvântul rusesc хлеб). Glumea des, părea împăcat cu realitățile și greutățile vieții de zi cu zi dintr-o republică socialistă sufocată în cadrul procesului de mimare a „societății multilateral dezvoltate”. Nu se plângea, dar se vedea că nu-i convenea.
Nici tatălui meu nu-i conveneau lipsurile și prefăcătoria specifice momentului. Era ofițer în armată, cu un program extrem de încărcat, rar avea timp să participe la cele mai frecvente reuniuni sociale – să stea la coadă pentru a cumpăra carne, lactate sau ouă. Dar îmi amintesc cum o dată, după un șir de nopți albe (alarme, zboruri de noapte, o tură de serviciu pe unitate), mi-a adus o bucată de carne, între două felii de pâine. Era porția lui de hrană. Mi-am amintit cuvintele bunicului (și rațiunea pe care o descoperisem în spatele lor). Am mâncat mai întâi pâinea, am savurat gustul lăsat de friptura aceea pe felii, am păstrat în amintire și în suflet plăcerea de a mânca.
Astăzi, după atâta vreme, încerc să includ în alimentație hrană sănătoasă. Mai puțină carne, cât mai slabă, multe legume, tot soiul de erbacee populare pe alte meleaguri… Pâine mănânc tot mai rar, s-ar părea că nu îmi face prea bine. Respect, pe sărite, un regim alimentar asemănător până la fiori cu hrana zilnică din România comunistă. Și, când am tendința de a mânca un supliment, aud cuvintele bătrânului care nu a apucat să se bucure suficient de aceste vremuri: „Beșleagă, ia cu hlebă!”. Și zâmbesc, remarcând cât de zurlie poate fi uneori viața, repetând atâtea momente și situații, după ce ne-a răpit din preajmă exact persoanele care ar fi știut să aprecieze cu adevărat ironia.
Alexandru Pripon