O viață ca o vale cu flori…

Un tată se plimba cu fiul său pe o vale înflorită.

Tatăl l-a îndemnat să urce pe un deal din preajmă.

Dealul era înalt şi abrupt.

După un drum anevoios, când au ajuns pe vârful acelui deal, tatăl a zis:

– Priveşte, fiule, cât de frumos e locul cu flori din vale.

Băiatul i-a răspuns atunci nedumerit:

– Trebuia oare să facem acest drum obositor, ca să-mi arăţi cât de frumoasă este valea în care ne aflăm?!

Nu ştiu ce i-a răspuns acel tată fiului său, dar ştiu că, pentru a aprecia la justa sa valoare un loc, un eveniment, un lucru fru­mos, omul câteodată are nevoie de o perspectivă, el trebuie să se distanţeze de acestea, ca ele să se poată vedea în toată splen­doarea sau dimensiunea lor.

Toată viaţa lui Simion Ghimpu se arată frumoasă, ca acea vale plină cu flori.

Tinereţea lui – aşa cum o ţinem minte – a fost a unui dandy, cum se zice azi, a unui rebel, a unui om setos de dragoste, de comunicare, de poezie.

Situat între cei doi fraţi celebri ai săi – Gheorghe Ghimpu şi Mihai Ghimpu, unul ajuns deţinut politic şi altul ajuns preşedinte interimar de ţară –, Simion Ghimpu s-a realizat în alte domenii decât politi­ca: profesor, orator, scriitor, ziarist, actor, cumă­tru (a fost într-o perioadă cumătrul tuturor artiş­tilor şi scriitorilor, preferat pentru jovialitatea şi ingeniozitatea felului său excentric şi prietenos de a fi).

Ultima sa carte – „Destin între destine” – e una de confesiuni, ale sale şi ale altora, făcute lui.

Interviurile din ea sunt şi biografie, şi auto­biografie.

El ştie să povestească şi să se povestească.

El ştie să întrebe şi să se lase întrebat. Sunt interviuri actuale, lecţii de artă, de demnitate, de deschidere, realizate într-o perioadă când URSS era o societate închisă, un „ţarc” mai mare.

Sunt şi ele un mod de a fi al culturii, al disidenţei cultuale, al setei de „altceva”.

Ele sporesc cunoaşterea unor vremuri, a unui regim, a unui om.

Simion Ghimpu din aceste interviuri este o personalitate fără complexe, un om european, care gândeşte şi se comportă liber.

Inocenţa cu care o tipăreşte pe umăr pe Marina Vladi, naturaleţea cu care bea la bruderşaft bere cu Vladimir Vîsoţki, dezinvoltura cu care culege scamele inexistente de pe sacoul lui Marcello Mastroianni sunt dezarmante.

El coboară statuile de pe soclu, convingându-le să vorbeas­că şi să se comporte adecvat.

Când vorbeşte, el nu-şi caută un soclu pe care să se aburce, ca să rostească cuvinte.

Interviurile lui sunt fireşti ca o discuţie la poartă între două vecine de la ţară, cu deosebirea că cei doi iau în discuţie materii înalte: arte, actori, scriitori, realităţi culturale…

Ele vin într-un fel în contratimp cu spiritul vremii.

În perioada de intervievator al unor mari personalităţi, ai impresia că Simion Ghimpu avea setea totului: voia să ştie totul, voia să afle totul, voia să consemneze totul.

Despre Simion Ghimpu, care a fost un ferment cultural, care i-a încurajat, susţi­nut şi intervievat mereu pe alţii, se poate spune ceea ce spunea cu mândrie un mare comandant de oşti ajuns la senectute:

„…N-am avut nicio victorie,

Dar nici n-am fost învins”.

Mă gândesc că poate înfrângerile lui – cărţi respinse de cenzură, excluderi din funcţii, suspiciunile regimului la adresa lui din cauza rudelor sale rebele ş.a. – tocmai că sunt adevăratele lui victorii.

El, ca şi marii conducători de oşti, a fost preocupat nu atât de a repurta victorii răsunătoare, cât de faptul de a nu se lăsa înfrânt, ca să-şi poată păstra întreagă oastea.

Şi-a asumat destinul ca pe o operă literară.

A scris, a pledat, a avut atitudini, a întrebat, a oferit răspun­suri, adică a trăit.

Am fost prieten cu Simion Ghimpu: el a fost naşul copiilor mei, eu am fost naşul cărţilor lui, pe care i le-am prefaţat, pe care le-am ajutat să apară şi pe care i le-am lăudat pe alocuri.

Mi-a găsit un lot pentru vilă într-un loc dumnezeiesc din pădurile de lângă Ulmu. Eu devenisem vecinul lui. Am săpat un iaz acolo, peste câteva zile am adus câteva camioane de piatră. Dar în aceeaşi noapte ţiganii din satul vecin Horodca ne-au furat toată piatra.

Îi spusesem atunci: „Simioane, hai să căutăm piatra acum pe urme proaspete”, la care el mi-a spus: „Dumnezeu cu ea, bine că nu ne-au furat iazul!”

E o întâmplare care vorbeşte de sufletul lui plin de poezie.

Îşi zicea „prietenul artiştilor şi al paznicilor de la harbuzării”.

Era o vreme când participam cu el la multele întâlniri din satele noastre.

Când ajungeam în drept cu vreo harbuzărie, oprea Jeep-ul lui celebru şi zicea: „Hai că trebuie să fie şi aici vreun student de-al meu”.

Secretul era simplu: lucrătorii caselor de cultură – foşti stu­denţi de-ai lui – verile erau angajaţi ca paznici pe la harbuzării. Îi avea peste tot.

Şi chiar dacă nu-i găsea prin toate harbuzăriile, ieşeam de fiecare dată din ele cu Jeep-ul plin cu pepeni verzi şi pepeni galbeni: toată lumea îl ştia.

Scriitorul şi ziaristul, profesorul şi omul de cultură seamănă în cartea sa „Destin între destine” cu tatăl urcat pe un deal ca să-i arate fiului frumuseţea văii cu flori.

Valea cu flori este viaţa lui Simion Ghimpu, rămasă pentru toţi cei care l-au cunoscut luminoasă şi plină de miresme proas­pete şi tulburi…

Nicolae DABIJA

5 august 2010