◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro20.04.2024

„Iașul cultural”, nr. 1 (5) ianuarie – februarie – martie 2024. Eminescu – între viaţă şi cărţi

Există, în orice cultură ajunsă la maturitate – şi chiar acesta este, probabil, semnul cel mai pregnant al maturizării sale –, personalităţi care rezumă şi rezolvă contradicţiile interne ale acelei culturi, care le ilustrează prin viaţa şi opera lor, care le marchează definitiv şi le împiedică să se mai rătăcească, să mai cadă de la înălţimea atinsă prin ele. Într-un eseu mai vechi, am încercat în puţine cuvinte să spun că este legitimă înţelegerea lui Eminescu drept o expresie a mitului tragic – în sensul nietzscheean din Naşterea tragediei – în cultura noastră modernă. Vorbeam acolo, deci, despre poet ca despre fuziunea, neaşteptată în acel ceas al existenţei noastre, între principiul apolinic al individualizării şi integrarea dionisiacă în existenţă şi în comunitate. În acelaşi loc, am încercat de asemenea să afirm că, în personalitatea şi opera sa, mai era rezolvată – fie şi provizoriu, fie şi problematic, dar cu putere de model exemplar – o altă polaritate ce a însoţit cultura noastră de-a lungul timpului, şi anume aceea – semnalată şi discutată cândva de Mircea Eliade – dintre autohtonism şi ecumenismul cultural, dintre ideomatic şi universal. Aminteam acolo, de asemenea, că acesta este, probabil, sensul cel mai plauzibil care trebuie acordat sintagmei „om ȋntreg” în legătură cu Eminescu. A fi om întreg nu se poate referi la aspectele – să le spun – enciclopedice ale unei vieţi, ci la o anume calitate a acesteia, la putinţa de a trăi şi depăşi contradicţiile care sfâşie fiinţa unei comunităţi culturale, care – de altfel – sunt şi propriile mele contradicţii. Aceasta mi se pare a fi, de fapt, veritabila qualité maîtresse a personalităţilor care îşi pun amprenta asupra unei culturi. În acest sens, i-a fost dat lui Eminescu să rezume şi să „resolve” şi alte polarităţi sfâşietoare, să unească şi alte direcţii ce păreau a nu se putea întâlni şi rezolva: creaţia şi criticismul, altceva, poate chiar mai important decât ce am spus până acum, se poate observa intensitatea trăirii lui Eminescu pe aceste două versante, intensitate, de altfel, vizibilă mai în fiecare gest al vieţii sale, aproape în oricare rând al operei sale. El a trăit – şi viaţa şi cultura, dacă pot fi ele separate în cazul unei astfel de personalităţi – cu întreaga pasiune, fără rezerve, fără a se „păstra”. Om prozaic, după propria-i spusă, Slavici are totuşi în această privinţă, câteva observaţii de o pregnanţă indiscutabilă: „Pornirile lui erau însă atât de vii, încât îi covârşeau puterile stăpânirii de sine” sau „Pornit chiar din naştere spre excese, el avea nevoie mai mult decât alţii de stăpânire de sine, căci nu se poate cere, nici nu era cu putinţă, ca alţii să aibă pentru el purtarea de grijă, dacă el însuşi nu ţinea să-şi pună frâu”. Observaţii de bun simţ, de „om prosaic”, dar cât de relevante totuşi pentru noi, astăzi! Pentru că, ne apare limpede acum, deşi lui Slavici îi putuse scăpa, Eminescu alesese, de fapt, singura soluţie care i se potrivea, soluţie eminamente ne-prozaică: adâncirea fără teamă şi, poate, fără speranţă în maelstrom-ul existenţei integrale, în – iertat să-mi fie oximoronul facil, dar nu găsesc altă formulă – luminoasele tenebre ale vieţii întregi. El mai alesese, într-un tragic pariu, calea pe care numai cine pierde câştigă. Pentru că el a ştiut de la bun început, cu fiecare fibră a corpului său, cu orice gând al spiritului său, un lucru care l-a călăuzit toată viaţa: intensitatea este mai importantă, mai semnificativă, mai productivă, mai reală – dacă se poate spune aşa –, decât durata propriu-zisă a unei vieţi. A ales, cu alte cuvinte, ceea ce nu ar fi ales niciun om obişnuit, niciun „om prosaic”, ca să-l citez încă o dată pe Slavici. Şi, oare, acest Slavici era chiar atât de prozaic pe cât a dorit să pară? El care s-a putut dovedi mai pătrunzător decât o întreagă legiune de critici și istorici literari, interpreţi, psihanalişti, biografi! În astfel de situaţii ne este dat să ne mai lovim de câte unul din paradoxurile literaturii… (Liviu Antonesei)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *