„În celula nr… s-a stins lumina”. S-o reaprindem cu credință și iubire!
Aproape de trei sferturi de veac, la 5 februarie, ca într-un act de justiție repetitiv, memoria românească se îndreaptă către Sighet, acolo unde, în 1953 s-a stins din viață Iuliu Maniu – luptătorul acerb pentru dislocarea Transilvaniei din captivitatea austro – ungară, Președinte al Partidului Naţional Român din Transilvania și apoi al PNŢ, membru în Parlamentele din Budapesta și Bucureşti. Despre el, istoricul Florin Constantiniu avea să afirme că a fost întruchiparea cinstei desăvârşite și va rămâne veşnic acoperit de albul imaculat al zăpezii.
Formula „În celula nr… s-a stins lumina”, prin care s-a raportat la București decesul lui Iuliu Maniu, interpretată ca un mesaj codat, dictat de frică, avea să capete în timp semnificația stingerii unei înalte conștiințe românești, a celui mai cunoscut lider ardelean al României reîntregite.
Ca într-o căutare a luminii acestui mare spirit, în ziua de 5 februarie, pașii se îndreaptă la memorialul din Sighetul Marmației, de unde sufletu-i s-a înălțat la Cer, ori spre Cimitirul Săracilor de la Sighetul Marmației, chiar dacă nu se știe locul exact unde au fost înmormântate rămășițele sale
pământești.
Dincolo de Prut, în Moldova de răsărit, conștienți sau nu, în rol de străjeri la hotarele latinității, îi veți auzi deseori pe românii basarabeni lamentându-se: „Ei (cu referire la românii din lăuntrul Țării) n-au de unde ști durerea noastră, ei n-au trecut prin chinurile și tragedia înstrăinării”. Afirmații, deseori urmate de povești de viața cutremurătoare, unele departe de orice imaginație umană, care continuă să condiționeze reacții și comportamente individuale sau colective. S-ar putea afirma că da, așa este, despărțiți de mai mult de două veacuri, ne-a măcinat separat durerea, pentru că românii din lăuntrul Țării au avut parte de alte experiențe, dar greu de spus care au fost mai crunte sau mai dureroase, cert este că acestea au lăsat deschise răni la fel de profunde.
Istoria exterminării elitelor naționale, suferințele la care au fost supuși cei mai destoinici fii ai națiunii române, sunt nesfârșite, de la gropile cu var în care au fost aruncați de vii, până la „Siberiile de gheață”, unde au fost trimiși la moarte. Stau de strajă întru pomenire mărturiile Sfinților închisorilor de la Sighet, sau de la Pitești, Canal, Jilava… Lumina conștiinței lor întruchipează memoria pământului românesc, care ia deseori forme de prosternare.
Răspunsul In memoriam, de extremă urgență, s-ar cuveni să fie recunoașterea matricei românești, atât prin conștientizarea și vindecarea rănilor comune, cât și prin însușirea lecțiilor istoriei, menite să declanșeze renașterea integră a ființei naționale.
În data de 5 februarie a acestui an, condiționați de restricțiile dictate de pandemie, vom merge într-un gest de pietate la statuia lui Iuliu Maniu de pe Calea Victoriei din București și vom căuta să facem tot mai mult loc, în conștiința generațiilor, crezului de viață al celui care a fost și Prim–Ministru al României Mari, Iuliu Maniu.
Iuliana Gorea Costin