Moartea nu trebuie luată în seamă, „nu trebuie și vom vedea”, vă încurajam în rândurile de mai sus, în încercarea de a merge mai departe. Bunicul din partea mamei, cât să mai scape de moarte, mai degrabă de grija ei, cu un soi de umor negru, seară de seară o tocmea, pentru ziua următoare, alături de grâu, porumb, ulei, măsline, scoase, la Galați, în port, spre vânzare. Negustor!… „Totul e de vânzare! – Poate scap de ea!” – își șoptea singur în barbă, în timp ce analiza ziua deja trecută. ” Una merge, alta ba, totul e să ai profit, apoi te orientezi și scapi de toate câte ți-ar sta în cale, numai de moarte ba! Cine păcatelor să o vrea?! Apoi e moartea ta!”– o mai înmuia la sfârșitul fiecărei săptămâni, după ce își făcea socotelile. Pofta de viață îi revenea în funcție de profit. Atunci, cârciumi bune, băutură, femei frumoase și lăutarii la ureche. Moartea nici că mai exista.
Faptul că moartea stăruie în noi, fără a băga de seamă, a fost și rămâne una din marile enigme ale omului. Știm de ea și cu toate astea nu intră în preocupările noastre. Altfel spus, ea este ca și când nu ar fi. După Sigmund Freud, moartea și-ar avea domiciliul undeva, în subconștientul uman, iar când bântuie prin conștient, îi dăm peste bot. La tinerețe, de cele mai multe ori cu succes! „Marș, strâmba dracului! Păi, așa, de la un junghi?! Ho, mai stai pe-aci, că ți se sterpezesc dinții de prospături! Viața își are socotelile ei, iar în ea, fiecare pe-ale lui…” – o luăm noi pe furca lungă, mai ales când, totul în jur ne este pe pofta sufletului.
Lăsând gluma la o parte, vrem sau nu, trebuie să acceptăm faptul că din această viață nimeni nu a plecat viu, cum de altfel acceptăm și ideea conform căreia mortul, un fel de noi, întorși pe dos, primeniți şi duși cu popă, de la groapă nu ne mai întoarcem.
Doar în literatură, cât să facem haz de necaz, pe seama putinței noastre limitate, mai trântim, ici, colo, câte o snoavă pentru a ne obișnui, după caz, fie cu permanența lui Dumnezeu, fie cu neantul și, în ambele cazuri, ca materie, cu pământul galben. Moroii din Bulzeștii Doljului, însetați, încă se mai arată pe la cișmelele de peste drum de Gogu lui Guiț sau mai la deal, spre Seculești, pe la fântâna lui Gorici, pe marginea șanțului. Ceva nu le dă pace. Ies, așa, noaptea, din cimitir, la plimbare, într-un fel de inspecție, să vadă cum o mai duc ai lor din sat cu sănătatea, cu una, cu alta. Să vadă dacă au lemne pentru iernat, gaz lampant pentru lampă… Ce-i drept, s-au scumpit toate?! Înaintea întoarcerii la ale lor, după miezul nopții, înainte de cântatul cocoșilor, schimbă și ei între ei tot felul de informații: „bă neică, nu e de-a bună, s-au schimbat rănduielile!” – zice unul mai gălbejit. „ Auzi dumneata?! – … ei între ei se respectă, ba, mai mult, îi respectă și pe cei ce mai rătăcesc, pe la vreuna, văduvă, noaptea, târziu – Nu, nu e bine neam! S-au înmulțit orbeții! Iar oamenii dispar unul câte unul” – îi răspunde vreun altul, obosit, leat cu el, așezat la capătul podului din fața casei lui Boade. Ziceri, griji… De altfel, la câtă vânzoleală, între noi, aci, pe pământ, nu e de mirare!
Cum călătorului îi stă bine cu drumul și nouă ne-ar prinde mai bine povestitul, că de-asta ne-am apucat. Prin urmare ne întoarcem la frământările noastre ca oameni „aruncați în lume” fără ca cineva, fie și doar întâmplător și de ochii lumii, să ne întrebe. Parcă am fi un nimeni sau cel mult, un ceva, acolo… În această situație, mi se par cum nu se poate mai potrivită întrebarea lui Giovanni Pico della Mirandola (n.24.02 1463 Mirandola- d. 17.11.1494 Florența): la ce bună măreția universului, dacă nu există, pe pământ, conștient de sine și de univers, omul?
Pe de altă parte, potrivit scripturilor, însuși Mântuitorul ar fi fost „azvârlit” în pustie, patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Acolo, trăitor ca om, își învinge, pe rând, ispitele umane, interioare Sieși, după care, pe cele cu care Satan, diavolul, îl tot ademenește, apoi se întoarce în lumea în care își are menirea: moartea în suferință și învierea spre mântuirea omenirii. Această pildă este, de fapt, și esența creștinismului. De aici, din relatarea anterioară, existentă, cu mici nuanțe de exprimare, în toate Evangheliile, pare să răsară sensul vieții, purificarea, spre mântuirea noastră. Că acest sens ne premerge, înainte de naștere, ca sens universal al vieții pe pământ sau că sensul ni-l dăm singuri, odată cu conștientizarea lumii exterioare, este o altă poveste. Cert este că, în Orient, în special, sub cupola Budismului, dar mai ales în India, sub palma Șivanismului, locul în care reîncarnarea este considerată pedeapsă divină spre purificarea omului, spre devenirea sa, lumină reîntoarsă în lumina absolută, este nu doar sens al vieții, ci și scop al ei. Te reîncarnezi de atâtea ori, până ești scânteie din scânteia universului. Da, ce să zic?!… În această situație, trebuie spus și faptul că din perspectiva moraliștilor, fie ei laici sau religioși, moartea ca formă de întoarcere în lumină, devine mijloc de împlinire a acestei aspirații ultime. La prima vedere, într-o astfel de situație, a te sinucide, chiar și într-un mod egoist, evitând cu bună știință chinurile și suferințele vieții, ar fi ceva acceptat?! Speculația mea intră însă în contradicție cu morala creștină și nu numai. Totuși, cam cu 750-850 î.d.c., tot în India, a apărut Școala Samkhya, despre care am mai vorbit atunci când am avut un punct de vedere diferit decât critica actuală românească, critică ce a făcut referire la capodopera lui Sorescu, Iona. Numai că, atunci precizările mele se refereau la cunoasterea Adevărului absolut, ca scop suprem, printr-un sacrificiu suprem: suprimarea. Oricum, Școala Samkhya nu a rezistat mult timp în istorie, tocmai pentru că accepta sinuciderea, act neîmpărtășit nici de religiile din Orientul Mijlociu sau Orientul îndepărtat, și, evident, nici de creștinism.
Înainte de a părăsi această pistă a cunoșterii Adevărului absolut sau a purificării sufletului, printr-o abordare egoistă, trebuie să trec lapidar în revistă câteva din ideile lui Emil Cioran, filosoful român, care devenise, cu ani în urmă, „specialistul lumii contemporane în suicid”. Povestea e ceva mai lungă, însă sintetizând, gânditorul român, supranumit și „filosoful disperării”, ca mulți alții, era profund revoltat de faptul că a venit în lume fără să fi fost întrebat dacă vrea sau nu. În plus, în cazul în care, dacă ar fi acceptat, ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a alege unde și când, să vadă lumina zilei pe fața pământului, să își aleagă culoarea pielii, să opteze pentru o anume înălțime corporală etc. Pe de altă parte, în tinerețe, când era în România, Emil Cioran suferă de o profundă insomnie, boală ce l-a făcut să devină, fără vrerea sa, „conștiința neîntreruptă a lumii”, conștiință suficient de apăsătoare. Cele două chestiuni, prima, mai degrabă de factură teoretică, lansată de către Heidegger, în Ființă și timp, cea de-a doua, o trăire proprie, cu un dramatism aparte, l-au făcut pe filosoful român să găsească o idee de ieșire din acest spațiu în care își vede, ca om, libertatea suprimată în totalitate. După el, omul nu are libertate și, evident, nu se poate bucura de ea, iar de aici, angoasa sugerată de întreaga fenomenologie, începând cu Hegel (Fenomenologia spiritului în 1807), Franz Brentano etc și terminând cu Martin Hedegger, Jean-Paul Sartre etc. Axa centrală a fenomenologiei a reprezentat-o însă Husserl, („Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică”,1913), filosof potrivit căruia „femenologia s-ar putea defini ca o metodă „științifică” de gândire transcedentală prin intermediul căreia se ajunge la structurile universale ale experienței pe principiul de inteționalitate emis de Brentano. Acesta afirmă că „particularitatea conștiinței constă în faptul că este todeuna conștiința a ceva!
Revenind, Cioran, ca om încorsetat, pus, fără a fi întrebat, „în cămașa de forță a vieții”, găsește ca formă de eliberare, de căpătare a libertății, ideea de sinucidere. El însă nu a îndemnat niciodată la suicid, ci a spus doar că există această idee conform căreia poți să te sinucizi fără a da socoteală nimănui, și că această idee îți asigură libertatea, în general și, desigur, libertatea ta, de a te rostogoli în viață. Mai mult, doar și simplul fapt că îți amintești sau că știi că există ideea conform căreia te poți sinucide, îți asigură o stare de confort, în lumea în care trăiești.
Tema sinuciderii este abordată din perspective multiple de către diverși gânditori, în diverse domenii, unele chiar și de graniță. Unul dintre ei, de rezonanță internațională, este Emile Durkheim (n.15.04, -d 15.11.1917), părintele sociologiei franceze. În lucrarea cu denumirea „Sinuciderea”, publicată în 1897), spre deosebire de Cioran, Durkheim vehiculează idei ce aparțin sociologiei și vizează în special cauzele sociale, idei ce țin de termenii integrare-neintegrare, de incapacitatea integrării în muncă, în colectivități umane, iar din această incapacitate, grija, frustrarea, frica etc,., apoi, în cazuri extreme, actul suicidal ca atare. Trebuie spus însă că, din perspectiva statisticii cât și a psihologiei aplicate, făcute de-a lungul timpului, peste 95% dintre cei își anunță public sinuciderea, nu o fac, ei vor doar să impresioneze.
Cum nu ne-am propus o analiză de conținut a niciuneia dintre lucrările autorilor amintiți mai sus, ne vom muta accentul spre nuanțele morții. Iar de aici, trebuie punctat faptul că moartea trebuie să aibă un nume. Prin urmare, poți muri de râs (de cele mai multe ori, ca protul care își aduce aminte), poți muri înecat într-un vârtej al unui râu, în valurile mării, dar și cu un os de pește, înțepenit cu un cocoloș de mămăligă în gât (nesăbuința, lăcomia și graba își spun cuvântul), poți muri de dorul cuiva (moartea îndrăgostitilor), de grija altuia (știți voi cine), de fel și fel de boli, din vina ta, din vina altora, din vina sistemului de sănătate etc. Vom reveni asupra acestor teme. De menționat e faptul că omul pus pe șotii, cât să mai scape de ea, de moarte, ca și bunicul meu, face haz de necaz, iar din el, de multe ori, palma peste bot dată ei. Într-o manieră asemănătoare, am procedat și eu cu ceva ani în urmă, când am trimis imaginar o scrisoare iubirii, dusă, deja, în altă lume. Aici, pe pământ, dragostea este interes, vulgaritate sau cel în cel mai fericit caz un fel de a lua peste picior , pe oricine, oricând
„Draga mea,
Am convingerea că tu ai fost permanent lângă mine când am pus pe hârtie rândurile, un fel de confesiune, dintr-o lume doar cu lacrimi şi bani. Nu trebuie să-ţi mai repet. Sunt convins că şi vezi, că şi ştii tot. La o eventuală reîntâlnire, doar re-povestim. Sper să ne dea din nou Cel de Sus, şansa. Abia atunci când voi fi în lumea ta, sper, o lume diferită decât asta, o vom lua de la început.
În altă ordine, în singurătatea mea, uneori îmi amintesc de Platon şi de lumea lui, a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era om … După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup.
Ar mai fi multe de spus, însă în fiecare seară, de când ai plecat, am sentimentul că mă culc cu moartea în pat. Într-o zi, se va trezi doar ea. Ei, şi? Cel ce are de pierdut nu sunt eu, ci toanta. Problema e că mi-am propus s-o sâcâi, tot prin el, prin cuvânt, până ce o va lua dracu. Şi atunci s-o văd, când o va da ăla, în dărac, la scărmănat, şi o vor face, după tors, pragmaticii lumii, izmene pentru hodorogi sau, pentru nespălaţi, ciorapi. Mda! Nu de alta, dar să simtă cam ce ar fi gazeificarea, iar după aceea mai vorbim.
Draga mea, fraţilor, deocamdată cam asta ar fi. Dacă mai pierd vremea pe-aici, pe pământ, am să vă mai scriu. Până atunci, nu uitaţi că Dumnezeu ne-a făcut oameni cu vremea noastră (limitată), în vremuri!” (Lacrimi și bani, roman-eseu, Editura Apostrof MJM, 2013, pp. 146- 148)
Nicolae Bălașa /UZPR