Centru şi periferie (II) / Acad. Gheorghe Păun

Continuând discuţia (informală – insist) de data trecută, privind relaţiile-comparaţia-„conflictul” dintre centru şi periferie, îmi iau mai întâi precauţia de a sublinia rela-tivitatea celor doi termeni. Totul este legat de aspectul avut în vedere, mai mult decât de plasarea într-o ierarhie pur geografică de genul lumea – capitala – oraşul mare de provincie – oraşul mic de provincie. Un „centru” într-o discuţie poate fi „periferie” în alta şi invers. (Mai mult, distincţia centru–periferie este, mutatis mutandis, relevantă, adesea chiar acută, şi în interiorul „breslelor” culturale: vezi relaţia dintre pictura de şevalet şi caricatură, dintre literatura „centrală” şi epigramă sau SF, câte altele. Nu voi insista însă în această direcţie; dezbaterea este eternă – şi părtinitoare mai totdeauna.) Repet însă amănuntul important, amintit şi acum o lună, că diferenţele par a se estompa, pe lângă „globalizarea mare”, planetară, de care se vorbeşte mult, cel mai adesea panicard, există şi o „globalizare mică”, teritorială ca să zic aşa, corespunzând, parţial, mai lemnoasei formulări privind ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş.
La nivel cultural (în primul rând, al validării creaţiei, dar nu numai), aceste diferenţe nu se vor „şterge” niciodată, chiar dacă, se spune, cultură veritabilă se poate face oriunde există oameni de cultură veritabili. Corect, dar forurile de consacrare – uniuni de creaţie, Academia, mass-media (pen-tru cultură, nu trebuie subestimate notorietatea, marketingul), marile universităţi (mai ales în România, prin lume nu e deloc aşa), marile săli de spectacol, de expoziţii, târgurile de carte – sunt plasate în centru. Amănunt mundan (Marx ar fi spus chiar „murdar”), dar „modern” – tot la centru se găsesc şi mai mulţi bani… Cel puţin statistic vorbind, marile cariere acolo se fac.
Dar tot acolo pândesc şi multe capcane. De la observaţia banală că în oraşul mare se pierde mai mult timp în trafic, la aglomerarea de „acţiuni culturale”, la zgomotul mediatic, la presiunea modelor venind din afară, la multi-tudinea de grupuri şi grupuleţe (gravitând sau nu în jurul unor cenacluri, cluburi, reviste sau doar personalităţi influente) – toate acestea şi multe altele fac de înţeles graba (un critic, de altfel cu nume solid, avea acum câţiva ani într-o revistă o rubrică de genul „cărţi răsfoite”, ceea ce sună ironic), cabotinismul (în sens foarte general înţeles: nu poţi ieşi la vedere fără gesturi mari, cât mai mari, tot mai mari, că strategia asta e în extindere, concurenţa în creştere), exclusivismul, snobismul, aroganţa, suficienţa. Ultimele „boli” nu par direct legate de grabă, dar au legătură: dacă nu ai timp/energie/predispoziţie să priveşti de aproape şi apoi să te exprimi în cunoştinţă de cauză (ca şi când ar trebui să te exprimi de fiecare dată când ai ocazia…), atunci foloseşti clişee, clasifici rapid (deci superficial), minimalizezi, pentru a justifica trecerea la altceva. O etichetă şi un zâmbet superior sunt o eschivă de „connaisseur”, drept care e des folosită, probabil şi în speranţa implicaţiei inverse – strâmbatul din nas sugerează rafinament, nu-i aşa? Mai apare uneori şi „pamfletul” (folosesc ghilimele pentru că mă refer la varianta superficial-agresivă, mult frecventată prin lumea literară, de exemplu), semn de slăbiciune şi „provincialism mental”. De snobism aş lega şi obsesia limbajului, în dauna limbii, insistenţa folosirii sinonimelor cu circulaţie restrânsă, dar cu etimologie „nobilă”. Admit că, adesea, preţiozităţile sunt, de fapt, cuvinte tehnice (şi invers), necesare aşadar pentru precizia discursului, dar asta ar trebui să rămână (cu precădere şi în mare măsură) în discursul „de specialitate”, care, desigur, nu se poate articula fără un jargon de specialitate. Prea adesea însă limbajul pare jargon, pentru că oamenii nu umblă cu dicţionarul de neologisme-barbarisme-arhaisme-greco-latinisme după ei.
Nu vreau să prelungesc lista dinainte, discuţia se dezechilibrează – mai ales că în balanţa aceasta, centru-periferie, de cele mai multe ori, ceea ce e formulat ca reproş unuia dintre termeni se înţelege că e o laudă celuilalt, capca-nele unuia sunt avantaje pentru celălalt (ceea ce, desigur, nu e totdeauna adevărat). Data viitoare, voi „colecţiona” reproşuri şi slăbiciuni ale periferiei – implicit, laude centrului – pentru a nu fi cumva bănuit că sunt avocatul (necondiţionat al) provinciei.

Revista Curtea de la Argeş