◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.06.2024

O țară fără copii și bătrâni
nu are viitor și nici trecut

Aștern aceste gânduri între două momente care mi-au atins sufletul și l-au făcut să vibreze într-un mod unic.

 Mai întâi, întâlnirea cu reprezentanții privați ai unor centre de îngrijirea persoanelor vârstnice, disperați să reziste într-un hățiș de reglementări care s-au năpustit asupra lor și cărora nu știu cum să le facă față. Vă amintiți vara anului trecut, vuiau televizoarele de imagini cu  căminele groazei,  cu povești incredibile despre niște samsari ai suferinței celor mai neajutorați dintre noi, cei care ne-au dat viață, nouă și alor noștri…Ne-am cutremurat cu toții. Și ne-a revoltat, pe cei mai mulți, sper, inocența cu care, responsabili, mai „înalți” sau mai „mărunți”, mai „naționali” sau mai „locali” se „jurau” că n-au știut nimic,nu-i cunosc pe cei încriminați, că, așa cum spune românul, „nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase”.

Imginea creată era că peste tot se întâmplă astfel, că toate centrele cu acest obiect de activitate erau un dezastru, că, altfel spus, după ce în anii nouăzeci ”urla” Europa de azilele noastre de copii care erau un dezastru  inuman, acum ne facem de  btjocură cu azilele pentru bătrâni.

Dar nu era și nu este dreaptă o asemenea imagine. Ne-am obișnuit să „băgăm la găleată”, să generalizăm, mai ales răul, putregaiul. Suntem îndemnați, dacă nu manipulați să o facem. Pentru că, în acest fel, suntem cuceriți, ca să nu spunem „cotropiți” mai ușor, fiindcă noi nu suntem în stare și atunci trebuie să-i lăsm pe alții, care, de regulă, vin de pe alte meleaguri.

La fel s-a întâmplat și cu centrele de îngrijire a persoanelor vârstnice.

Dragii mei, vă spun din „inima” fenomenului, pentru că profesia de avocat m-a ajutat să cunosc multe astfel de centre, private, cea mai mare parte, dar și publice, care sunt un model de bine și frumos, de dragoste și demnitate în  relațiile cu cei denumiți generic, dar și juridic, beneficiarii.

Oameni care și-au dedicat întreaga lor existență, care și-au pus la bătaie averile, profesiile, ca să facă viața frumoasă, atât cât poate fi ea, unor oameni care obiectiv nu pot primi o astfel de îngrijire în familiile lor. Care au dobândit, astfel, două familii: una din care provin, a „aparținătorilor”, cum li se spune și alta în care trăiesc, a „prestatorilor”, ca să vorbim în termeni cât de cât specializați. Am mers în mijlocul lor, le-am  ascultat destăinuirile, m-au usturat lacrimile lor sărate pe fețele brăzdate de ani și de griji, m-a cutremurat spaima lor că, dacă  se închide centrul, noi unde ne ducem? Noi aici vrem să rămânem.

Pentru că, după iureșul verii trecute, care a făcut-o și mai toridă de cât era, s-au trezit și autoritățile și au început să vină cu tot felul de reglementări, care mai de care mai  fantezistă, mai greu spre imposibil de respectat. Ați constatat, probabil și dumneavoastră că așa ne-am obișnuit noi în ultimii zeci de ani: lăsăm un rău să prolifereze, să facă tentacule care să otrăvească și putrezească multe alte medii adiacente și apoi se trezesc autoritățile și vin cu măsuri coercitive și represive care blochează sistemul. Așa s-a întâmplat, spre pildă, cu doctoratele. După ce am lăsat tot felul de analfabeți să devină doctori, mai ales în drept, am „schimbat macazul” la 360 de grade și am instituit reguli de un formalism și lipsă de rezonabilitate greu de depășit, ca să parafrazăm titlul unui film celebru.

Intrarea în profesia de avocat, la fel, după ce s-a supradimensionat corpul avocaților, a devenit un prag care cu greu se poate depăși. Am o fostă studentă, care mi-a fost asistentă vreo trei ani, care a absolvit facultatea de drept de la stat, o cunosc și am dreptul să mă pronunț, care se tot pregătește. Eu nu zic să se intre oricum, dar, dragii mei, mai „cerne ” și practica. Mulți se descoperă exercitând efectiv profesia de avocat, devin excelențe în timp. Nu le puneți bariere până obosesc și renunță.

Dar să revenim la serviciile sociale de îngrijire a vârstnicilor, deși nu doresc să vă obosesc memoria cu cifre, mă voi referi la una dintre ele și îi voi  spune și numele: este un Ordin cu nr. 179/2023 (mai are și alte numere, dar nu vi le mai spun) pentru aprobarea dispozițiilor generale de apărare împotriva incendiilor la spații și clădiri în care se organizează și funcționează servicii sociale, emis în comun de trei miniștri, al muncii, al sănătății și al internelor, care instituie reguli privind dimensiunile camerelor, ale culoarelor  de circulație, de evacuare, imposibil de respectat odată cu intrarea în vigoare a actului normativ. Spunem aceasta deoarece ele presupun și cheltuieli greu de suporat, dar impun și o perioadă de timp în care să se realizeze, presupun adaptări ale construcțiilor, edificarea altor construcții noi.

Dragii mei, vă rugăm să aveți în vedere că respectivele centre au respectat exigențele legale existente în momentul în care au fost autorizate. Schimbarea acestor condiții obligă statul să acorde o perioadă de tranziție, pentru ca prestatorii care cad sub incidența lor să se organizeze, să își asigure fondurile, ca să nu spun chiar că statul însuși ar trebui să creeze niște pârgii financiare de creditare, fiindcă astfel de centre nu aduc profituri, ele funcționează multe ca organizații neguvernamentale, puține ca societăți cu scop lucrativ, care să poată aduce un profit. Și chiar și acestea, abia își acoperă cheltuielile.

Orice act normativ care schimbă „regulile jocului”, în condițiile în care acestea, de principiu, nu pot fi schimbate în timpul jocului, trebuie să aibă o fundamentare a schimbărilor pe care le aduce, a măsurilor care se impun a fi luate pentru a răspunde schimbărilor și să cuprindă dispoziții  tranzitorii. Este inadmisibil  și lipsit de responsabilitate pentru stat, să adopți/emiți un act normativ de acest tip  azi și în scurt timp sau după publicare să intre în vigoare, cu toate consecințele pe care le atrage, inclusiv cea de a fi suspendată sau închisă activitatea celui care nu-l respectă nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu este omenește posibil.

Suntem încrezători că mesajul transmis prin diferite căi, inclusiv, sperăm noi, prin prezentele rânduri, să fie auzit de cei care pot și au îndatorirea să acționeze.

Altfel, mulți vârstnici vor rămâne niște răni deschise în memoria afectivă a acestui neam.

Pentru că mai este o  prevedere, ca să nu spunem „chichiță” legislativă strecurată în legislația din domeniu: deschiderea indicată a realizării acestor servicii către prestatori externi. Departe de noi să avem ceva împotriva libertății de circulație a persoanelor,  bunurilor și serviciilor, cum  se exprimă documentele europene. Dar , frați români, oare nici de părinții noștri nu mai avem capacitatea, știința și conștiința să ne îngrijim? Poate că s-or pricepe să o facă mai mult și mai bine decât noi alții de pe alte meleaguri, dar îi poate iubi cineva mai mult decât îi iubim noi? Le pot dărui  cei de dincolo mai multă căldură a privirii, vindecare în mângâiere, dulceață în cuvinte, așa cum le putem noi oferi, pe limba noastră cea străbună, care, cum spunea ziditorul de cuvinte Nichita Stănescu, este patria noastră? Vă las pe dumneavoastră să vă dați răspunsul.

Acum despre copii… Suntem în luna iunie, prima lună a verii, care începe cu  ziua copilului. A celor care mijesc ochii spre viață. Sfântul meu tată spunea că pentru copii ține Dumnezeu lumea. O ține pentru noi toți, care ne păstrăm, în lumea aceasta plină  de miracole, de fapte bune, dar și de netrebnicii, candoarea, încrederea, dragostea.

Mă îngrijorează gândul că se nasc din ce în ce mai puțini copii. Dar, mai ales, mă frământă cauza pentru care se întâmplă acest lucru. Și, dintre toate, una din cauze, grija pentru ziua de mâine, frământarea că nu știm cum va fi aceasta. Viitorul îmi dă frisoane și, din păcate, face acest lucru cu mulți tineri. Care nu prea se mai încumetă să se angajeze în a da cel mai de preț dar: viața unor ființe pe care să le zămislească din iubire și încredere în ce va fi.

Prea multe grozăvii întâlnim  pe pământ. Prea multe amenințări zdruncină normalitatea și viața fiecăruia dintre noi. Cum vom „coabita” cu roboții, cei care îi vom, sau mai degrabă îi vor întâlni? Dar cu pământul, ce va fi? Ce va deveni el, în condițiile în care mediul este din ce în ce mai agresat? Însă cea mai dureroasă angoasă pe care o am este cu privire la viitorul generațiilor care vin și acum se află pe băncile grădinițelor, școlilor, universităților. Mă doare faptul că s-au abandonat niște valori cum ar fi respectul între generații, între oameni în generali, valorile familiei, ale iubirii adevărate, ale trudei ziditoare de fapte și lucruri bune. Să ne păstrăm identitatea. Să ne creștem pruncii în iubire de oameni, în demnitate, care este bunul nostru cel mai de preț, cum spuneau semnatarii Declarației de independență din 4 iulie 1776, în smerenie și armonie unii cu ceilalți, în toleranță și în echilibru, în respectul față de majoritate nu în dictatura minorităților, cum, din păcate, avem sentimentul că se dorește. Aceste valori ca au dus și vor duce lumea mai departe.

   

Verginia Vedinaș

Foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *