◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro12.06.2024

„Există o decență care trebuie păstrată în cuvinte,
ca şi în ţinută”*

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte DECENȚA: respect al bunelor moravuri, buna-cuviinţă; pudoare. Ca atare, omul decent respectă regulile de bună purtare, convenienţele şi morală. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcă vulgaritatea jigneşte, umileşte. Vulgar este omul neşlefuit, precum o piatră care zgârie, răneşte, fiindcă este colţuroasă.

Nu avem cum să cerem tuturor să se încadreze în nişte norme sau linii trasate de societate, deoarece există printre noi unii care vor să iasă din tipare, să epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsă bunei creşteri, fie din cauza unor trăsături vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviţi şi catalogați, în cel mai blând caz, ca fiind nişte oameni ciudați. Dacă nu ar face rău societăţii, sigur că nu ne-am alarma, dar se întâmplă tocmai contrariul – umilesc conduita normală de bun simţ a majorităţii oamenilor. Şi poate că ei nu ar exista sau ar fi în număr foarte mic printre noi, dacă societatea în ansamblu ar fi una normală; dar se pare că ei se înmulţesc în condiţiile unei societăţi anormale, după cum societatea devine din ce în ce mai puţin normală din cauza înmulţirii numărului lor.

Metoda brutală cu care acţionează aceşti oameni, stilul pe care-l adoptă, este o sfidare la adresa bunului simţ, a bunei cuviinţe. Iată că râsul lor sfidător, vorbele de ameninţare, limbajul de cea mai joasă speţă – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbrăcămintea, obiectele preferate, poziţia corpului, gesturile în intimitate, dar şi în societate – vădesc vulgaritate.

Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar şi în toate manifestările noastre, să ne comportăm cu decentă şi responsabilitate. Să dezaprobăm aspectul, atitudinea şi limbajul agresiv. Decenţă se învaţa! Nu ne naştem nici decenţi, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea că „oamenii nu sunt virtuoşi de la natură”, iar Aristotel adăugase la faptul că virtuţile noastre nu ne sunt date de către natură, constatarea că din contră „ele sunt date contra naturii, dar avem dispoziţia naturală să le primim în noi”. Adică o deprindere „un stil al acţiunilor pe care-l căpătăm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizăm”, cu care să căutăm să fim altfel şi în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se mişca voinţa sufletului nostru; măcar aici, dacă nu putem ajunge în cealaltă parte – opusă! Tot Aristotel arăta că trebuie evitate trei lucruri în viaţă: „răutatea, lipsa de reţinere şi primitivitatea animală”.

În zilele noastre rămân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup şi spirit, ci după cum trupul intra în acţiune – să-i spunem într-un proces trupesc – şi spiritul are întregul său proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuă lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om”. A fi oameni înseamnă a ne crea pe noi înşine, a ne crea viaţă, beneficiind de libertatea dăruită de Divinitate.

Se coboară atât de jos, încât putem auzi înjurături din gura unor oameni de la care ne-am fi aşteptat să fie exemple de comportament civilizat, cuviincios şi unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decentă… Cum de ies din gura lor înjurături, drăcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naşte această plăcere diavolească, înscrisă în sentimentul unei vieţi neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – şi nu mă dezmint – că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabili să lovească și să ucidă pe cel de lângă el, cu cuvinte – scrise sau grăite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A dispărut toleranța, sentimentele nobile, decentă, a dispărut morala după care s-au ghidat străbunii noștri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în așa fel ca să-l facă pe cel de lângă noi să înțeleagă, să-l mângâie, să-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de alții prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamorați de bine, de înalt…

Am avut o colegă de facultate care înjura printre dinţi când nu-i convenea ceva şi multe nu-i conveneau şi am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?”. „Să-mi vărs focul, să-mi treacă nervii!”. „Dar de unde ai învăţat să înjuri?”. „La mine în casă nu era zi fără înjurături! Mama-l înjura pe taică-meu că se mişca încet şi n-o făcea fericită, tata o – înjura pe mama că n-are minte să-nţeleagă!”. Şi-am înţeles cum în acea familie lipsea iubirea şi respectul şi cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrică, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Şi erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educaţia pe care o primise de la părinţi, aceea a bunei cuviinţe şi a credinţei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odată: „De ce înjuri?” „Fiindcă sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din secţie: ei înjură, eu înjur…” Cunoşteam atmosfera şi am realizat învoirea sufletului său cu gândul rău. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia să-l pomenească pe „cel rău”. Şi l-am întrebat şi pe acesta: „De ce drăcuiţi tot timpul?” „Da, aşa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau să mai şi drăcuiască! Probabil că mă «răcoresc»!”. Şi-atunci am realizat evoluţia păcatului, de la atacul gândului rău, până la obişnuinţa cu el. Am avut o vecină care înjura, drăcuia şi am întrebat-o pe un ton glumeţ: „De unde aţi învăţat atâtea înjurături «frumoase»?”. „Din piaţa, dragă doamnă! Du-te şi dumneata de vezi ce se bate la gura ălora de acolo!”.

Şi m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot găsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns să considere normală o astfel de atitudine, încât nu-i deranjează? De ce toate aceste emoţii nu le transferă în cuvinte frumoase, într-un strigăt către Dumnezeu, într-o rugăciune? Şi dacă greşim – fiindcă nu este om să nu greşească -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartă-mă!”? Fără educaţie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un părinte plângându-se de copilul său: „Îi intră pe-o ureche şi-i iese pe cealaltă!”), omul rămâne pradă fanteziei sale, iar fără credinţă în Dumnezeu fantezia poate lua căile cele mai urâte, ale păcatului, ale vulgarităţii, iar păcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”.

Cauzele păcatului se spune că sunt mai multe: natura noastră animalică, anxietatea, înstrăinarea existenţială, lupta economică, individualismul, ispitirea de către Diavol. Oare nu ne putem da seama că toate aceste cuvinte şi manifestări vulgare, indecente, sunt curse ale Răului? Că prin ele ne înstrăinăm de aproapele nostru şi de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeşte lămurit că în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţa, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).

Un om decent este un om curat sufleteşte şi trupeşte; el nu se murdăreşte, nu se încredinţează vulgarităţii pentru a şoca, a se refula, a păcătui.

Părerea mea este că ne lipseşte evlavia, acea atitudine de respect şi duioşie fată de cineva sau de ceva, despre care pomeneşte Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamnă şi libertatea de a păcătui, iar evlavia înseamnă a nu face uz de această libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit să ne-o dea”.

 

Vavila Popovici

Raleigh, Carolina de Nord

(„Observatorul”, Toronto)

 

* François Fénelon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *