S-au împlinit 25 de ani de când am aterizat din Montreal la Toronto, unde am fost mutată cu laboratorul de chimie pe care-l conduceam atunci. M-am despărțit greu de Montreal, mi se păruse un oraș european. Iernile lui lungi și grele, însă, m-au determinat să accept mutarea
Începusem deja să scriu mici povestioare, dar nu publicasem niciodată. Cineva m-a sfătuit atunci să-l contactez pe domnul Dumitru Puiu Popescu, de la Observatorul. N-am făcut-o imediat, mi-a fost jenă, dar, când m-am hotărât, am dat de o persoană deschisă, care imediat mi-a spus că foarte curând vor avea loc la tipografia unde se tipărea Observatorul întâlniri în cadrul unui Cenaclu românesc și mi-a propus o colaborare la ziar.
Știrea despre Cenaclu m-a bucurat, eram dornică de a comunica, pe plan cultural, cu românii din Toronto. După câteva zile am fost anunțată despre întrunirea care va avea loc în sâmbăta următoare la ora 14 la tipografie. Și, dacă dorim, putem aduce niște gustări.
Și așa a fost, acum 25 de ani, începutul unei perioade pe care, fără exagerare, o consider una dintre cele mai bogate ale vieții mele. Mergeam la tipografie o dată pe lună, sâmbăta. Ne așezam pe suluri de hârtie, sau pe unde puteam, așteptam ca lumea să se strângă și Puiu Popescu începea „șezătoarea” cum o numea, cu lectura, de pe o foaie pregăită dinainte, a zilelor importante din luna respectivă. La nebunie îmi plăcea trecerea în revistă a datelor importante din acea lună, încercam să ghicesc ce zile și ce evenimente vor fi menționate.
Urmau lecturi din piese, poezii clasice, poezii proprii ale participanților, prezentări de istorie, expoziții de tipărituri vechi, altele cu creații ale cenacliștilor, lansări de cărți, mici concete muzicale, etc. Prezentările erau de obicei precedate de un cuvânt introductiv al animatorului.
Mi-ar fi greu să trec în revistă toate momentele de mare încărcătură emoțională din timpul acestor 25 de ani de Cenaclu. Ceea ce pot afirma cu certitudine este ceea ce am învățat în decursul acestor ani: atunci când există un om care știe să-i unească pe ceilalți, nu e loc de invidii sau de conflicte.
Puiu Popescu este un om modest și nu-i place să fie lăudat. Totuși nu mă pot împiedica să nu povestesc faptele exact cum le-am perceput: înainte de fiecare prestație a cuiva, animatorul prezenta autorul în cuvinte simple, dar impresionante. Și, de fiecare dată când mai aducea câte unul, iar numărul participanților se mărea, lumea primea noul venit cu bucurie. Mie mi se părea că acest conducător al nostru era, de fapt, un „colecționar de oameni de calitate”, care se bucurau să converseze, să facă schimb de idei, să devină prieteni.
De-a lungul anilor ne-am întâlnit lună de lună și atmosfera care dăinuia a fost, fără excepție, de pace și înțelegere reciprocă. Niciodată n-am asistat la vreun conflict. Poate că au fost unele, deși nu cred! Talentul animatorului nostru a fost de a accentua și scoate în evidență, fără excepție, calitățile tuturor participanților.
După pierderea din rândul nostru a marelui Nicăpetre, Cenaclul Observatorul a primit numele de Cenaclul Nicăpetre. Și tradiția a continuat. Regretatul epigramist Ovidiu Creangă aducea o pâine făcută de el, în care se înfigeau două stegulețe – al României și al Canadei – iar la sfârșit, toți se înfruptau din acea minunată pâine.
După ce spațiul din tipografie n-a mai fost disponibil, Cenaclul a continuat aibă loc fie într-o sală a unor biserici din Toronto, la consulat, fie într-un party-room De câteva ori, vara, reuniunile s-au ținut la Ovidiu Creangă în grădină, la Mona Flowers, sau la atelierul de sculptură a lui Nicăpetre.
Am sărbătorit an de an ziua lui Eminescu, iar la inceout de iulie – eram (și continuăm să fim) prezenți la închiderea săptămânii culturale a Câmpului Românesc de la Hamilton.
Puiu Popescu îi prezintă pe talentații lui prieteni – de toate vârstele- oaspeților din diferite orase ale Canadei, România, Statele Unite și alte țări.
Pauza impusă de pandemie ne-a oprit întâlnirile pentru un timp , dar ele s-au reliuat cu noua generație de tineri care, deja, au început să-și dezvăluie aptitudinile.
Cu anii, multe din personalitățile Cenaclului au plecat dintre noi, dar cei rămași au continuat întrunirile Copiii de altădată au devenit adulți, adulții au înaintat în vârstă, dar bucuria de a ne fi cunoscut și buna înțelegere au rămas intacte.
La sfârșitul fiecărui an se acordă premii care poartă numele celor dispăruți dintre noi unor tineri care au avut succese deosebite în diverse domenii.
În încheiere, aș dori să mulțumesc pentru tot ce s-a intâmplat in acesti 25 de ani colaboratorilor si prietenilor mei din acest minunat grup al Observatorului și să aduc un sincer omagiu colecționarului de oameni de calitate, el însuși un om de o mare integritate morală și spirituală, directorul publicatiei Observatorul din Toronto și al Cenaclului Nicăpetre, neobositul nostru Dumitru Puiu Popescu.
Veronica Pavel Lerner
Toronto