S-au împlinit 90 de ani de la nașterea poetului Nichita Stănescu(31 martie 1933- 13 decembrie 1983), considerat de critca literară a fi unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, despre care Nichita însuși spunea „limba română este patria mea”. „Un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate memorabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici” – afirma regretatul academician Eugen Simion. Făcând un salt în timp, de 42 de ani, din motive lesne de înțeles, Academia Română a decis în 1990 să-i acorde poetului titlul de membru post-mortem al acestei instituții cu rol de for suprem în consacrarea valorilor de vârf din toate domeniile de creativitate ale României. Am decupat din ANUAR-ul Academiei (ediția ultimă din 2021), pagina 105 (din capitolul II), unde îl găsim pe Nichita Stanescu alături de mari personalități ale literaturii române: Mircea Eliade, Constantin Noica și Marin Preda. Despre creația poetică unicat a lui N.S. s-a scris mult, se scrie și se va scrie în continuare. Primele cronici literare au fost ale lui Ion Gheorghe ( în „Luceafărul“, din 1 octombrie 1966) și ale lui Matei Călinescu (în „Gazeta literară”, din 6 octombrie 1966), urmate de cele semnate de N. Manolescu, Mircea Martin, Radu Cârneci, Gheorghe Tomozei, Marin Mincu ș.a. Versurile lui Nichita au fost traduse in limbile engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană, rusă, bulgară, sârbă etc. Printre cei care au tradus din opera sa în limba italiană, s-a remarcat, de exemplu, românistul Fulvio del Fabro, eseist, prof. univ. la Universitatea din Florența. La fel, și italienistul Geo Vasile, ale cărui traduceri din opera scriitorilor români sunt foarte apreciate în Italia, în primul rând. În semn de omagiu adus marelui Nichita Stănescu, redăm doar câteva fragmente din volumul bilingv al lui Geo Vasile, „Te rog Beatrice. Una storia soggettiva della poesia romena”(Editura Tracus Arte, 2015, 514 p.): „Elegia I”(Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor): „El începe cu sine şi sfârşeşte/cu sine./Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/urmează nici o coadă de cometă./Din el nu străbate-n afară/nimic; de aceea nu are chip/şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/cu sfera,/care are cel mai mult trup/învelit cu cea mai strâmtă piele/cu putinţă. Dar el nu are nici măcar/atâta piele cât sfera./El este înlăuntrul – desăvârşit,/şi,/deşi fără margini, e profund/limitat./Dar de văzut nu se vede./Nu-l urmează istoria/propriilor lui mişcări, aşa/cum semnul potcoavei urmează/cu credinţă/caii…”//„Elegia prima”(Dedicata a Dedalo, il fonatore ellafamosa stirpei artisti, i dedalidi): “Egli inizia con sé e termina/con sé./Non lo predice nessun’aura, non lo/segue nessuna coda di cometa./Da lui non sprigiona/nulla; ecco perché non ha un viso/né una forma. Potrebbe somigliare in qualche modo/ad una sfera,/che ha il più grosso corpo/ricoperto della più stretta pelle/possibile. Ma egli non ha neppure/tanta pelle quanto la sfera./Egli è il dentro – compiuto,/e, benchè senza margini, è profondamente/limitato./Però, a vederlo non si vede./Non lo segue la storia/dei propri movimenti, così/come l’impronta del ferro da cavallo/segue fedele/i cavalli…” (din volumul „11 elegii”, de Nichita Stănescu, publicat la Editura Tineretului, București, 1966).
Eugenia Vasile/UZPR