Între personalitățile cu contribuții fondatoare la prefigurarea și promovarea opțiunilor majore ale devenirii moderne românești, Titu Maiorescu (Craiova, 15 februarie 1840 – 18 iunie 1917, București) ocupă un loc aparte. La momentul istoric decisiv al integrării europene depline și punerii bazelor statului român modern el aducea, prin formația sa filosofico-juridică obținută la marile universități franceze și germane, ideile deschiderii occidentale și milita pentru adaptările necesare receptării și împământenirii lor, generând astfel orientări cu orizonturi permanente ale culturii și civilizației românești. Amplitudinea enciclopedistă și prezența publică multidimensională au făcut ca, de la Palatul de Justiție, la universitate și Academie și până la ședințele „Junimii”, cu sentințe devenite definitive și uneori executorii, Maiorescu să se manifeste ca un adevărat „magistrat” al începuturilor modernității culturale românești. În pofida timpului trecut și a moștenirii excepționale astfel transmise, aspecte însemnate ale operei sale, multe semnificații ale demersurilor și pozițiilor exprimate au rămas în așteptarea punerii pe deplin în lumină. Unele din aceste necunoscute, ținând mai ales de cultura juridică, încercăm să le dezlegăm în rândurile de mai jos.
- Soarta științei dreptului în România pare a se fi decis în a nu fi în contextul fondator al modernității noastre din a doua jumătate a secolului al 19-lea când, sub semnul totalei ruperi de trecut, grabei integrării europene și supralicitând „spiritul critic” demolator și sterp, din comoditate și neputință am abandonat „spiritul creator” care ne îmbia la o valorificare superioară, autentică a moștenirii dreptului roman în construirea noului așezământ juridic al țării. Eminescu a înțeles miza, dar nu a exprimat mai nimic în privinţa rezolvării sale în opera lui consacrată predominant altor orizonturi creatoare; Bărnuțiu, susținut ulterior și de Iorga, a arătat calea absolută a unei dezvoltări proprii, organice și specifice ținând de resorturile Școlii istorice; Maiorescu, adeptul „noii direcții”, l-a criticat demolator, până la ridiculizare, dar nu a înțeles ori nu a avut timp sau putut să ofere și o soluție. Într-o atare situație de absență a unei „drepte măsuri” nu ne-a mai rămas decât calea cea mai facilă: cea a preluării, prin transplant, a instituțiilor și legislației străine la pachet cu doctrina și jurisprudența aferente, care avea să marcheze întreaga noastră dezvoltare ulterioară, cu rezonanțe ce pot fi înregistrate și în prezent.
Această alunecare pe panta „importului juridic” și a imitației teoretice va deveni definitivă în cultura juridică românească și va marca, până astăzi, istoria dreptului nostru, reducându-i studiul la un simplu exercițiu de tehnică și artă, de interpretare și aplicare concretă a „reglementărilor în vigoare” și refuzându-i statutul de știință veritabilă.
O neputință organică devenită emblemă culturală, care trebuie sesizată și denunțată ca atare, chiar dacă nu poate fi imputată cuiva anume, cu asumarea implicațiilor sale și, pe cât posibil, încercarea corecturilor necesare. În acest proces istoric complex prezența lui Maiorescu la începuturile sale a fost una importantă, din păcate rămasă mai puțin cunoscută dar care reclamă o clarificare în numele unei cunoașteri mai bune a propriului trecut juridic și a încerca a răspunde mai adecvat provocărilor timpului nostru.
- Pentru integrarea personalității maioresciene în contextul propus al demersului de mai jos se impune cu necesitate prefigurarea câtorva linii ale formării și exprimării sale ca jurist. Din motive greu de înțeles și, în orice caz, neîntemeiate, biografii și exegeții operei lui Maiorescu ignoră aproape total preocupările sale de ordin juridic. Într-adevăr, așa, de pildă, Dicționarul membrilor Academiei Române îi reține numai calitățile de critic literar, estetician și om politic. Și aceasta în condițiile în care, doctor în filozofie, el a fost licențiat nu numai în litere, dar și în drept. Iar în plan profesional, dacă și-a început activitatea ca magistrat, din 10 ianuarie 1866, când a intrat în Baroul de Iași, și până la sfârșitul vieții (iunie 1917), adică 51 de ani a avut calitatea de avocat, aceasta fiind de altfel profesia căreia i-a consacrat cea mai mare parte a activității sale. Nu în ultimul rând, mai întâi în 1888 și apoi între 1900–1901, a îndeplinit funcția de ministru al justiției, ocazie cu care a încercat să „moralizeze” deopotrivă magistratura și avocatura. Dincolo de practicarea magistraturii ori activitatea la bară, de elaborare, interpretare a legii și aplicare a prevederilor sale, și-a afirmat în diferite ocazii și talentul oratoric deosebit în susținerea pledoariilor și a punctelor sale de vedere. Așadar, în cele aproape șase decenii de activitate el a practicat toate profesiile juridice – de judecător, procuror și mai ales avocatura –, în calitate de deputat s-a implicat în activitatea legislativă, iar ca ministru al justiției a contribuit la administrarea acestui important sector al acțiunii guvernamentale apărând astfel ca un „om total de drept”.
Dincolo de specificul problemelor, și în domeniul dreptului Titu Maiorescu și-a exprimat esențele personalității sale de animus rector, pentru că, așa cum îl caracteriza un contemporan, la catedră sau la tribuna publică, pe banca ministerială, la barou și în pretoriul justiției, în toată viața lui publică, „așa de frumoasă și de senină” el a impus valoarea, corectitudinea și seriozitatea.
- Marele gânditor italian Giorgio Del Vecchio (1878–1970) îl înscrie și tratează printre filosofii români ai dreptului în lucrarea Lezioni di Filosofia del Diritto (ediția a 3-a, 1936), menționând: „În perioada care a urmat (după cea a lui Simeon Bărnuțiu, n.n. M.D.) se înfățișează ca importantă figura lui Titu Maiorescu (1840-1917), autor al unor opere filosofice („Criticele”, 1874; „Logica”, 1876 etc.), inspirate în parte de Kant, precum și al unor studii juridice și politice, toate cu o largă influență. Printre discipolii săi trebuie amintiți Petre P. Negulescu…, I. Petrovici…, S. Zeletin. Faptul că teoria formelor fără fond i-a fost atribuită lui Titu Maiorescu a fost explicat prin aceea că el a fost cel care i-a dat „o formulare precisă, categorică de la înălțimea unui mare prestigiu cultural, social şi politic la care nu se ridicase nici unul din precursorii săi incontestabili“ sau că el a emis propria sa teorie într-o epocă marcată de consolidarea modernizării instituționale a societății româneşti, consolidare care a condus însă în egală măsură la evidențierea efectelor mai puțin fericite ale acestui proces asupra societății româneşti. Dezbaterea asupra acestei teorii durează în cultura română până astăzi, iar lucrări juridice mai recente consacrate istoriei constituționalismului românesc au evidențiat inclusiv actualitatea perspectivei lui Maiorescu pentru înțelegerea acestui proces de modernizare în nota sa specific românească. Și totuși, impactul și moștenirea cultural-istorică al unor asemenea puncte de vedere sunt departe de a fi elucidate.
4. „…De douăzeci de ani, ne depărtăm necontenit de Titu Maiorescu. Niciodată nu ne-a fost mai departe, mai străin şi mai indiferent Titu Maiorescu decât astăzi”, când, continuă Mircea Eliade la începutul importantului său articol despre Cele două Românii din toamna anului 1936, „Eminescu reprezintă pentru noi acel secol al XIX-lea românesc, naţionalist şi «mistic» … străbătut de o uriaşă voinţă de creaţie: creaţie de stat românesc, de cultură românească «grandioasă» avându-şi modelele de-a dreptul în Renaştere sau în antichitatea clasică”. Prin creatori precum Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, scrie Eliade, „nu copiam Europa, nici nu o respingeam, ci ne măsuram cu ea”, iar aceasta era „cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă”. Dacă lui Eminescu, cel „scăpat de mult de sub tutela critică şi filosofică a lui Maiorescu”, Eliade îi impută faptul că a inaugurat „o polaritate funestă culturii româneşti: cărturarii şi oamenii politici sunt pentru sau contra Europei”, Titu Maiorescu – despre care Eliade afirmă la sfârşitul textului său că „n-a cutezat să afirme în filosofie nici un lucru personal, de teamă să nu greşească” – apare drept cel care ar fi inhibat această atitudine prin »spiritul critic«.
Opoziţia dintre „spiritul critic” şi „spiritul creator” fusese deja la vremea respectivă exprimată, în aceiaşi termeni şi la fel de explicit de un jurist: avocatul Petre Marcu-Balş, mult mai cunoscut sub pseudonimul Petre Pandrea, iar mai târziu istoricul Nicolae Iorga. Într-un fulminant studiu din 1928, Pandrea subliniase diferenţa dintre junimismul care „a lăsat nefastul dispreţ faţă de realităţile româneşti, analizate cu lupa deformantă a scepticismului, iar nu cu dragostea şi înţelegerea pentru dureri scumpe” şi „o altă concepţie istorică, realistă şi creatoare, totdeodată un imn adus destinelor regale care aşteaptă statul român” exprimată de linia „Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Motru, Gândirea”. La rândul său, Iorga – cel care stigmatizase şi cu alte prilejuri „atitudinea descurajatoare a «junimismului» degenerat şi politicianizat, care ne relega în rândul naţiilor mici, fără originalitate culturală, menite a trăi sub toate raporturile la remorca celor mari ai lumii, ale căror forme ar fi prin ele înseşi neapărat superioare formelor pe care ne simţeam în stare a le elabora” – avea să-i acuze pe membrii aşa-numitei noi şcoli istorice (C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu) de se fi ridicat „împotriva manifestării organice integrale, plină de sentimentul încrederii, de optimism a unui popor”, formând tocmai pe urmele lui Maiorescu „o şcoală de negare, o şcoală de cârtire, o şcoală de ofensă, considerând interesul naţional ca o pată de câte ori el poate să fie servit prin mărturisirea onestă a unui adevăr care poate servi o ţară şi un popor şi nu încetează pentru aceasta niciun moment de a fi adevăr”.
Din toate aceste luări de poziţie, cărora li s-ar mai putea adăuga numeroase altele, s-ar putea desprinde concluzia unei opoziţii cu rol structurant pentru întreaga cultură umanistă română modernă, în raport cu care s-ar putea aştepta de reprezentanţii fiecărui domeniu să-şi definească opţiunea ca răspuns la întrebarea formulată de Nicolae Iorga şi precizată în sensul alternativei dintre abordarea domeniului respectiv „prin prisma unui raţionalism formal şi tern, golit de viaţă sau de conţinut spiritual, ori prin cea a sufletului naţional, care reprezintă adevărul” (N. Iorga). Dintru început, în ce ne priveşte, opţiunea noastră ar putea fi considerată limpede, pornind de la articolul publicat în numărul precedent al acestei reviste, unde pledam pentru acordarea de către juriştii români a unei atenţii sporite ideilor Şcolii Istorice a Dreptului şi identificam în receptarea şi dezvoltarea creativă a acestor idei în cadrul culturii româneşti de astăzi ceea ce Mircea Eliade numea „firul de foc care leagă ideologia politică a lui Eminescu de cea a lui Iorga”, însă un cititor atent (şi) al acelui articol – continuat în rândurile de faţă – s-ar putea întreba: de ce nu şi Maiorescu, mai ales în condiţiile în care, aşa cum vom arăta mai departe, acesta ar putea fi considerat la rândul lui apropiat de Şcoala Istorică a Dreptului.
- O asemenea întrebare ar putea fi considerată legitimă, dacă problema opţiunii între Maiorescu şi Iorga ar fi ridicată într-adevăr în termenii celui din urmă, ca opţiune globală a întregii culturi române. În realitate, credem că lucrurile trebuie privite nuanţat, mai ales în condiţiile în care regimul comunist instaurat în România i-a supus iniţial atât pe Maiorescu, cât şi pe Iorga aceleiaşi damnatio memoriae rezervată creatorilor cu un impact major asupra consolidării identităţii culturale româneşti ca parte a identităţii naţionale, ceea ce de bună seamă n-ar fi fost necesar, dacă lucrurile erau atât de limpezi precum le vedea marele istoric şi dacă, într-adevăr, despre Titu Maiorescu s-ar fi putut spune că „singura şi marea operă” a lui a constat în „iluzia superbă ce voia să deie despre sine însuşi” (N. Iorga, Oameni care au fost). Mai degrabă de înţeles – pe de o parte în contextul conflictului interbelic dintre o şcoală de filosofie „ştiinţifică” fondată de filosoful Maiorescu şi direcţia „tinerei generaţii” căreia îi aparţinea M. Eliade şi în ale cărei reprezentări „figura lui Maiorescu apare în imagini pline de contrast care îl copleşesc pe Maiorescu cel real”, pe de altă parte în contextul conflictului politic ce opunea poziţiile politicianului Maiorescu celor pe care se plasa Iorga în calitatea sa de om politic – formularea tranşantă a celor două tradiţii poate şi trebuie să fie relativizată în primul dintre aceste domenii şi concretizată în cel de-al doilea.
Dacă în ceea ce priveşte domeniul specific al (istoriei) filosofiei româneşti, simpla invocare a liniei care urcă de la Constantin Rădulescu-Motru la Alexandru Surdu este suficientă pentru a putea aprecia importanţa rolului fondator jucat de Titu Maiorescu – spre deosebire de Nicolae Iorga – în constituirea filosofiei româneşti pe coordonatele filosofiei academice moderne, din perspectiva specifică politicii, lucrurile stau cu totul altfel. Într-un interviu rămas celebru, istoricul Reinhart Koselleck, unul dintre fondatorii aşa-numitei „istorii conceptuale (Begriffsgeschichte)” afirma că îi datorează juristului Carl Schmitt – cel care în 1927 făcuse din împărţirea între prieten şi duşman criteriul prin excelenţă al politicului – conştiinţa faptului că orice termen înseamnă ceva specific într-o anumită epocă, într-un anumit loc şi pentru cineva anume, de unde rezultă că şi problema opţiunii între o tradiţie legată de numele lui Maiorescu şi alta legată de numele lui Iorga poate fi înţeleasă numai ţinând seama de identitatea celui care o formulează, a momentului acestei formulări şi a celui împotriva căruia se îndreaptă demersul respectiv, inclusiv modul concret de configurare a tradiţiilor respective. Altfel spus, formularea unei asemenea opţiuni ca imperativ (categoric?) la nivelul unui domeniu cultural specific presupune politizarea domeniului respectiv, aşa cum formularea globală a aceleiaşi opţiuni la nivelul întregii culturi române moderne presupune nici mai mult nici mai puţin decât o polarizare cu implicaţii (inclusiv politice stricto sensu) pe planul întregii societăţi. Chiar dacă de la un jurist român al vremurilor noastre s-ar putea aştepta atât evitarea directă a unei asemenea confruntări prin distincţii succesive care să oculteze în final fondul problemei (după cum se spune că procedează toţi juriştii de oriunde şi dintotdeauna), cât şi protestul pe cât de vehement, pe atât de ipocrit împotriva »politizării« dreptului, noi vom porni de la constatarea unui magistrat prusac care la 1847 identifica motivul ultim pentru care se poate vorbi despre Lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţă – astfel titlul unei celebre conferinţe susţinute în faţa reputatei Societăţi Juridice din Berlin – tocmai în refuzul asumării deschise a politicului de către juriştii care fac abstracţie în propria lor operă de faptul că „orice timp îşi are propriile întrebări privind dreptul, care pun în mişcare energiile profunde ale naţiunii” precum „relaţiile de familie, raporturile dintre Biserică şi stat, Constituţia acestuia din urmă, privilegiile anumitor stări, relaţiile internaţionale dintre popoare” şi că tocmai „în jurul acestor întrebări se duce lupta, se formează taberele; ele indică acele puncte în care vechea formă a murit, iar dreptul impune formarea unei noi configuraţii”.
6. Privită din această perspectivă, polemica dusă de Titu Maiorescu Contra şcoalei Bărnuţiu – prin scrierea cu acest titlu apărută în 1868 ca reacţie la publicarea cu un an înainte de către discipolii marelui pașoptist (care murise în 1864) a prelegerilor despre Dreptul public al românilor susţinute de acesta din urmă la Universitatea din Iaşi între 1860 şi 1863 – se dovedeşte pe cât de lipsită de miza juridică imediată pe care prelegerile înseşi o aveau („adoptarea codicilor străini” faţă de care dreptul roman conceput de Bărnuţiu ca alternativă deoarece era „dreptul românilor” nu devenise încă faptul împlinit prin codificarea din 1864/1865), pe atât de încărcată de miza politică dată de conflictul dintre conservatorii junimişti pentru care „anul începutului României noi este «1866» (şi nu «1848» sau «1859»)” şi „facţiunea liberă şi independentă” ai cărei reprezentanţi de marcă erau tocmai discipolii unui Simion Bărnuţiu aureolat de rolul jucat în revoluţia de la 1848. Pentru primii, cum remarca un autor, prin opoziţie cu continuitatea liberală, ruptura cu trecutul devenise argumentul major care îi recomanda drept singura voce autorizată a Noului Regim: ei sînt singurii politicieni care se nasc în acelaşi timp cu acesta. Faptul că Bărnuţiu fusese influenţat profund de Savigny încă din vremea redactării discursului paşoptist de la Blaj (mai 1848), iar Rudolf von Jhering era „autorul predilect” al marelui ardelean, putea constitui baza unei receptări sistematice a ideilor Şcolii Istorice a Dreptului din Germania în România, în special cât priveşte construirea dreptului modern de către ştiinţa juridică pe bazele dreptului roman actualizat; nu întâmplător, atunci când identifică dreptul românesc cu dreptul roman, el pledează tocmai pentru „a-l dezvolta necontenit pe bazele străbune” şi nu pentru „a ne reîntoarce întocmai la starea romană de la care am pornit”, precum considera și-i imputa însă Maiorescu. Compromiterea durabilă a acestei alternative la „codicii străini” de origine franceză nu pare să-l fi preocupat câtuși de puţin pe acesta din urmă de la care însă, tocmai în virtutea formaţiei sale de jurist, s-ar fi putut aştepta, pe lângă lectura atentă a textului lui Bărnuţiu, nu atât critica neiertătoare a tuturor erorilor şi impreciziilor din Dreptul public al românilor, cât mai ales remedierea tacită a acestora şi continuarea creatoare a ideilor marelui patriot român. Dar era asta în puterea creatoare și capacitatea practică a românilor de atunci? Și aceasta cu atât mai mult cu cât Europa ne deschidea larg porțile de acces, însă spre a vibra în același ritm cu ea ne impunea instituții și legi dacă nu identice, cel puțin asemănătoare. În orice caz, nu ceea ce comandau incapacitatea și comoditatea unei copieri necritice, fără circumscrieri și adaptări. Ori calea de mijloc, cea mai potrivită, nu a urmat-o mai nimeni; unii au supralicitat teza unei dezvoltări juridico-instituționale proprii, dar mai puțin fezabile în condițiile istorice concrete, alții, dimpotrivă, s-au limitat să critice și să dărâme orice construcții propuse și să inhibe în acest fel orice demers creator, specific. Provocarea unei „științe a dreptului” româneşti, prin înțelegerea cuvenită a moștenirii dreptului roman pentru cultura juridica modernă, părea a fi atunci modelul aparținător Școlii istorice.
În acest context, o atare atitudine i-o reproşa lui Maiorescu şi Nicolae Iorga, evidenţiind totodată miza politică profundă a întregii polemici: după ce „Bărnuţ predica la Iaşi, în lecţii de drept, crezul naţional românesc, scoţând din teoriile sale, răbdător dezvoltate, încheierea că suntem un neam şi trebuie să clădim toate ale noastre pe conştiinţa acestei fiinţi deosebite, fireşti şi legitime a neamului nostru, … a venit un filosof mai nou, mai învăţat, poate mai ager, d.-l. Titu Maiorescu, şi cu vioiciunea tinereţei i-a distrus sistemul de argumentare”, după care însă, „s-a oprit, neputând pune la loc un altul”. Într-adevăr, tot în 1868, Maiorescu publica şi pamfletul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, formulând critica „formelor fără fond” unde denunţului dreptului roman ca reprezentând o posibilă astfel de formă i se adăuga şi cel al Constituţiei din 1866: „ … avem chiar o constituţiune”, aceeaşi pe care Carol I avea să o critice la rândul lui în celebra scrisoare publicată în Augsburger Allgemeine Zeitung ca „formă utopică” şi pe care Iorga o va considera permanent „o haină împrumutată străinătăţii, fără să se fi luat măsura corpului nostru”. Altfel însă decât istoricul Iorga, juristul Maiorescu avea la îndemână instrumentarul tehnic necesar pentru a trece de la critica formelor juridice fără fond la construirea formelor proprii fondului juridic.
În teza sa de doctorat consacrată filosofiei juridice a lui Simion Bărnuţiu (1935), eseistul Petre Pandrea sublinia „înrâurirea lui Savigny în ţara noastră” exercitată „mai ales asupra junimismului”, afirmând însă, într-un exces avocaţial în sprijinul lui Simion Bărnuţiu, că toate argumentele aduse de Titu Maiorescu „contra şcoalei Bărnuţiu” erau tot atât de valabile pentru şcoala istorică germană din secolul al XIX-lea. Dacă Maiorescu apare aici în acelaşi timp ca oponent aderent al Şcolii Istorice, criticul literar Liviu Rusu, de al cărui studiu publicat în 1963 este legat debutul reabilitării unui Maiorescu trecut pe lista neagră a autorilor proscrişi de către regimul comunist, se referea pe larg la părerile lui Savigny despre cum ideea de drept este o eflorescenţă a „spiritului poporului” în decursul istoriei şi nu o „împlântare artificială”, căci „după cum grămăticii nu pot crea o limbă, tot aşa juriştii nu sunt creatorii dreptului”, neputând decât să dezvolte ceea ce s-a plăsmuit organic în sânul comunităţii populare, pentru a desprinde ideea că oricine poate constata că aceste idei cuprind întreaga directivă de gândire pe care se va baza Maiorescu în enunţarea teoriei sale a formelor fără fond, în care nu face altceva decât să arate artificialitatea legiferărilor şi instituţiilor nou create din România, fără ca acestea să-şi aibă rădăcina în patrimoniul autohton şi deci să corespundă fondului propriu al poporului, și se conchidea: dacă undeva se poate căuta originea acestor idei ale lui Maiorescu, ea trebuie căutată aici, în ideologia istorismului german reprezentat de Savigny şi şcoala sa.
Concluziile referitoare la relevanţa criticii „formelor fără fond” pentru juriştii români privite din perspectiva Şcolii Istorice a Dreptului nu sunt greu de desprins. Dacă este adevărat că ceea ce mai târziu se va numi cam vag, dar izbitor „formă fără fond” se înfăţişează în Consideraţii ca izolare a factorilor sociali, ca aşezare a lor în afara „relaţiilor de viaţă”, atunci critica „formelor fără fond” în cultura juridică românească devine critica instituţiilor juridice franceze preluate prin codurile româneşti de la 1864/1865 şi – pe filieră belgiană – prin Constituţia de la 1866. Aşa cum o arată poziţia întru totul similară exprimată de juristul Savigny în 1814 faţă de propunerea de realizare a unui cod civil comun tuturor statelor germane după modelul codului Napoleon şi a istoricului Leopold Ranke din anii 1830, marele discipol al fondatorului ştiinţei juridice moderne, devenit la rândul lui părintele istoriografiei ştiinţifice moderne, faţă de receptarea instituţiilor constituţionale franceze în Germania, ar fi absurd să vorbim în cazul filosofului, juristului şi filologului Titu Maiorescu de „tradiţionalism anti-modern” ori de orientare „anti-europeană”, relevantă fiind mai degrabă deosebirea înţelegerii mecanicist-universalistă a instituţiilor ca forme raţionale cu valabilitate universală nemijlocită, pe de o parte, şi cea organicistă a aceloraşi instituţii ca forme specifice exprimând spiritul fiecărui popor ca individualitate distinctă.
7. Eşuând ca jurist printr-o critică a „formelor fără fond” lipsită de deschiderea către o creaţie similară a instituţiilor dreptului românesc modern datorită radicalităţii cu care a considerat că trebuie să se opună poziţiei (discipolilor) lui Bărnuţiu, sau tocmai unei supraaprecieri a realităților și exagerare a neputințelor societății românești în redeșteptare națională și integrare europeană, Titu Maiorescu le poate oferi şi juriştilor români de astăzi un avertisment cât se poate de grăitor pentru consecinţele dezastruoase la care poate conduce subordonarea chestiunilor ştiinţei juridice intereselor şi pasiunilor guvernate de politica zilei, şi aceasta cu atât mai mult cu cât filologul Titu Maiorescu oferă în texte precum Limba română în jurnalele din Austria un exemplu a cărui structură, transpusă din planul gândirii filologice în cel al gândirii juridice, s-ar fi dovedit cum grano salis identică celei aşezate de Savigny la baza (construcţiei) dreptului modern; dată redactarea şi a noilor coduri româneşti din 2009/2011-2014 în logica structurii contrare sugerate de Chiriţa în provincie a lui Alecsandri, o lectură a operei critice maioresciene în întregul ei de către juriştii români şi mai ales de cei cu ambiţii de legiuitori, n-ar putea fi decât salutară. În rest, din perspectivă politică, raportarea la Maiorescu rămâne opţiunea fiecăruia dintre noi, după cum îl încadrăm – şi după cum ne raportăm la încadrarea lui realizată de alţii – în opţiunea „pentru un tip de evoluţie care să îi permită unei societăţi date să rămână consecventă cu propriile ei premise, cu realităţile (sociale, geografice, religioase ori culturale) care îi sunt constitutive” sau preferăm, dimpotrivă, „argumente pentru modernizarea în trepte, pentru reforme de tip occcidental pregătite de propagandă în rândul poporului”. Cel mai târziu însă de la Eugen Lovinescu (1924, şi apoi 1943) încoace ar trebui să fie limpede că nu Maiorescu însuşi trebuie considerat responsabil pentru toate aceste opţiuni.
8. În cea mai semnificativă biografie a sa găsim aceste concluzii asupra lui Maiorescu: „Astăzi, după ce-i cunoaștem întreaga viață, când ne amintim raționamentele sale sentențioase, cuvântul lapidar și rigiditatea sa romană, parcă nici nu ne putem închipui pe altcineva care ar fi reprezentat în epoca noastră mai deplin tipul magistratului ideal. Însă atunci s-a părut tuturor că este un om cu toane cel care părăsise scaunul de procuror și perspectivele advocaturei în București, ca să plece în mijlocul iernii, tocmai la marginea țării, spre a potoli niște elevi răsvrătiți” (Titu Maiorescu, De Soveja, 1925).
A experimentat practic toate profesiile juridice, începând cu cea de supleant de tribunal (judecător), continuând cu cea de procuror și sfârșind cu avocatura. Aceasta din urmă, menită să-i asigure existența sa materială, exercitată timp de peste o jumătate de veac, ceea ce a presupus o pregătire juridică permanentă în sensul cunoașterii legislației și pătrunderii jurisprudenței aferente, amplificată de activitatea parlamentară și în raport cu care funcțiile publice au cunoscut sincope temporale importante, ne face să ne gândim că, în fapt, Maiorescu a fost, mai degrabă, un avocat cu importante preocupări filosofice, s-a manifestat la catedră și a constituit un adevărat „director de conștiință” pentru viața noastră literară, care a îndeplinit funcții universitare și ministeriale, inclusiv parlamentare. Nici în calitate de membru al Academiei Române nu a rămas străin de preocupările juridice, solicitându-i-se adesea rapoarte pentru propunerile de premiere asupra unor lucrări de drept. În fine, în calitate de parlamentar, ministru și prim-ministru a avut nevoie, în îndeplinirea atribuțiilor sale, de cunoașterea legii și logica juridică indispensabilă acestor activități. Tot așa, în poziția de prim-ministru al României și președinte al Conferinței de Pace de la București, din 28 iulie/10 august 1913, care punea capăt războaielor balcanice, a dovedit, pe lângă prestanță și abilitate, o judecată serioasă și o convingere fermă și, nu în ultimul rând, stăpânirea și promovarea „adevărului larg juridic” în „chestiunea diplomatică a drepturilor României”, în aplicarea principiului potrivit căruia schimbările teritoriale trebuiau să se aplice la toate statele din zonă. „Prezidează conferința… cu o pricepere superioară, cu un tact și o fineță diplomatică neîntrecută, ridicând țara la cea mai înaltă situație externă pe care o avusese până atunci, în decursul zbuciumatei noastre istorii”.
În același timp, i s-au intentat o serie de procese judiciare, utilizate ca instrumente de eliminare a sa de la catedra universitară sau din viața publică, de către adversarii săi politici. Așadar, o viață plină de adversități și cu toate acestea biruitoare, de cele mai multe ori cu ajutorul dreptului.
În ciuda diversității sale, opera și activitatea lui Maiorescu prezintă o unitate și o coerență uimitoare, în care pregătirea juridică și practica avocaturii se conjugă armonios cu activitatea de la catedră și tribuna parlamentară. Așa cum remarca I. Petrovici, poate nu întâmplător, el a preferat tuturor disciplinelor filosofice logica „ale cărei operațiuni de mânuiri ca un artist”. Adică acea disciplină care nu explică, ci rânduiește, fixează regulile după care se clasifică, se îmbină, se coordonează toate fenomenele, dând criteriul superior al adevărului. Ea nu se ocupă cu fapte, ci cu forme, ordonă și organizează, este cea mai aproape de tehnica și arta dreptului. Logica formală convertită în cea juridică a folosit juristului și, în primul rând, avocatului Titu Maiorescu în continuarea stării de fapt și încadrarea sa în tiparele legale spre a rezulta concluziile sentințelor. După cum rigoarea dosarului și elocința barei, logica strânsă și demonstrația consecventă spre a ajunge la concluzia dorită, presupun imaginație, putere de abstractizare și conceptualizare specifice filosofului autentic.
Opera și sensurile profunde ale actelor vieții sale, personalitatea lui complexă nu pot fi percepute și înțelese pe deplin fără cunoașterea dimensiunii lor juridice, cu atât mai mult cu cât aceasta rămâne una permanentă și consistentă.
Departe de noi a pretinde că Titu Maiorescu a fost un „mare jurist”, în sensul modern al sintagmei, acela de a fi ilustrat o doctrină și format o școală; nici măcar de a fi impus un stil de a pleda în avocatură ori de a fi elaborat și determinat adoptarea unei legi de referință, ca parlamentar, ministru sau prim-ministru, care să-i poarte numele. „Acțiunea” lui „juridică” s-a înscris în profilul general, determinant și autentic al personalității sale, acela de „director de conștiințe” și inițiator de tendințe: rectitudinea morală s-a exprimat în „moralizarea avocaturii”, „formele fără fond” din literatură au privit denunțarea importului legislativ ori a mimetismului instituțional și nevoia adaptării legilor la realitățile societății românești, în promovarea unei jurisprudențe creatoare, au fost reflectate în intervențiile de la tribuna parlamentară sau inițiativele ministeriale, rigurozitatea și logica strânsă, specifice juridice i-au marcat fiecare act și gest, public sau privat. Poate că dacă nu i-ar fi risipit energiile în atâtea direcții și s-ar fi concentrat mai mult preocupările pe un domeniu dat, precum provocările modernității juridice, roadele creației sale ar fi fost și mai reprezentative. Dar istoria a consemnat altfel, impunându-l ca un adevărat „magistru” și „magistrat” al începuturilor civilizației și culturii românești moderne.