◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.04.2024

Republica autonomă a românilor vlahi de lângă Sarajevo (Bosnia) din anii
`90 – Romanija!

Cronicarii medievali croați din perioada renașterii târzii considerau pe vlahi și morovlahi de aceeași obârșie ca și românii din Dacia romană. Documentele medievale din Dalmația pomenesc în anii 1404-1430, pe vlahi în punctul vamal Glasiniac, care se afla între Sarajevo și Vișegrad. La 1450 existau atât de mulți vlahi în acest areal bosniac încât principele Nicolae de Ujlak se intitula ”rege al Bosniei și Valahiei”. O parte din vlahii din Bosnia se considerau protejați de regele Matei Corvin, fapt ce poate justifica emigrarea lor treptată din Panonia Valahă. La nord de Sarajevo se află localitatea Vlahinja și satul Lup, localități valahe, ca Rapta, cu nume care provine de la cuvântul românesc ”ruptă”. Munții Bosniei au nume valahe: Vlasic și Drakuljica, ultima denumire provine din ”dragonul” traco-dacic (steagul de luptă). De altfel o parte din vlahi, care erau păstori fugeau, ca să scape de incursiunile împăratului turc Baiazid, în Balcani pe vârfurile munților. Toponimia din Bosnia este covârșitorare de origine vlahă: Korda (coardă), Vlahic sau Vlasic. Vlahii erau buni soldați, ei fiind mercenari dăruiți de banii Bosniei orașelor italiene de pe coasta dalmată. La sfârșitul sec. XIV Ragusa folosea mercenari vlahi. Printre alte „Românii” de pe arelaul Europei centrale și de sud-est mai avem şi „Romanija”, care este o regiune muntoasă din Bosnia, situată la 30 km şi la nord-est de capitala Sarajevo, în care trăiesc de milenii ciobanii valahi. Nu numai că este o regiune întinsă, dar este şi cea mai mare din Republica Srpska, partea de federaţie a Bosniei locuită majoritar de sârbi ortodocşi și „rumâni”. După spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie: Munţii Românija. Aici există un cunoscut local: Rumanski Bar, în apropierea unui panou pe care scrie în engleză: „Welcome to Romanija”. Romanija din Bosnia este locuită de Vlahi/ sau Rumânii/Morlaci, ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în România, prin secolele X-XI. Desigur că MAE nu s-a preocupat de a acționa în vedere apăstrării identității ”rumânilor” din Bosnia. Încă din vremea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 – 9057) se scria despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Imperatorul bizantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația. Cronica lui Nestor descria fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum. O parte din vlahii autohtoni din Panonia și Ardeal s-au retras spre sud în Munții Bosniei, alții au mers mai la nord în Munții Tatra. Vlahii din Dalmația au mai primit și denumirea de caravlahi. Aceștia au fost mentionați și într-o copie din secolul al XVII-lea a unei cronici anonime pierdute din Diocleea, datată nesigur (Cronica preotului din Diocleea/Chronicle of the Priest of Dioclea). Slavii din zonă îi denumeau pe morlaci vlaski și rumanski. În secolul al XVIII-lea naturalistul italian Alberto Fortis a descoperit obiceiul lor de a cânta poeme de dragoste (balada Hasanaginica). Dar vlahii din Bosnia s-au numit pe ei înșiși așa cum se auto-numesc românii dintotdeauna: rumâni sau români. Vlahii din Bosnia în evul mediu țineau de legea valahă (românească). Aveau cnezi, voievozi, jupani. Venețienii îi numeau morlaci, de unde și denumire amoro-vlahi. Un ținut întreg se numea Vlaska Draka adică „vlahii dragoni”, lucru care ne face să înțelegem originea lor clară traco-geto-dacă cu influențe latine. Numeroase cuvinte albaneze de sorginte pastorala sunt identice cu cele din limba română, dar și cele folosite de vlahii din epoca medievală din Balcanii de vest. În albaneză există cuvântul ”urde”, iar în română cuvîntul ”urdă”, iar exemplele pot continua lingvistic. În arealul geografic nord-albanez era un sat numit Briza, de la „brânză” și la 1405 era amintit un anume Gin Brînzi. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nord-vestul Peninsulei Blacanice în evul mediu, Ed. Academia RPR, 1959). În acest triunghi etnic albano-româno-sârbesc a exista o toponimie și simbioză lingvisică comună. (vezi Dr. Milan Sufflay, Sârbii și albanezii, Belgrad, 1925 p. 75-76).

Istoricul Stanko Guldescu (1908 – 1990) într-un studiu sublinia că vlahii sau morlacii au fost o populaţie de păstori care vorbeau o limbă latină, au trăit în Balcani în vremea romanilor şi au fost menţionaţi de cele mai vechi cronici croate. Vlahi din Balcanii de Vest sunt urmaşii Imperiului Roman. În secolul al VII-lea, slavii şi avarii au năvălit decisiv ocupând unele provincii balcanice ale imperiului. Slavii migratori au distrus oraşe romane şi prin ferocitate au determinat retragerea locuitorilor autohtoni (numiţi vlahi de către slavi) în zonele împădurite sau muntoase. Bosnia şi Herţegovina este un stat preponderant muntos, iar zonele împădurite acoperă aproape 50 % din teritoriu, aşa că acest spaţiu a fost un mediu prielnic pentru vlahi. Primele menţiuni despre morlaci (vlahi) apar în documente bosniace înainte de apariţia turcilor în spaţiile sârbeşti şi bosniace. Vlahii erau munteni, care practicau păstoritul și participau la fenomenul transhumanței. Înainte de a veni triburile sârbe și croate pe aceste teritorii trăiau doar vlahii români. Serbia a fost populată în evul mediu masiv de vlahi. Așa cum afirmă istoriografia, vlahii din Serbia septentrională se numesc români și locuiesc în Timoc, Banat și Voivodina. În sudul Serbiei încă mai trăiesc aromânii, numiți cinciari în limba sârbă. Despre ștergerea din memoria bosniacilor a cuvântului „vlah” sau cum vlahii bosniaci au devenit sârbi bosniaci sunt mai multe explicații ale unor istorici sârbi. Principalul obiectiv al naționaliștilor sârbi era înlocuirea în nomenclatura etnică utilizată în Bosnia, dar și în Serbia, a cuvântului vlah cu cuvântul sârb. Academicianul clujean Silviu Dragomir (1888 – 1962) a scris studii valoroase despre vlahii din valea râului Cetina şi despre familia vlahilor Nelipiţi (Nelipici) care stăpâneau cetăţile Knin, Pocitelj, Srb şi Unac în 1345, în timpul timpul regelui Ludovic. Urmaşii familiei Nelipiţi au lăsat o parte din proprietăţi lui Nicolae Frankapan, comite de Veglia, prin înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat „Cneaz al Vegliei, Modrussei, Cetinei şi Clissei” şi „Ban al Dalmaţiei şi Croaţilor”. Proprietăţile Nelipiţilor şi ale Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci când aceste familii nu au mai avut succesor pe linie bărbătească. Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le reconfirme în scris „Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii acestora. Vlahii din Croaţia au căpătat astfel autonomie, întâlnită şi în alte ţinuturi locuite de aceştia. Documentele croate amintesc deseori pe vlahii regali (Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis în limba latină) din preajma cetăţilor Knin, Vrhrika şi Ostroviţa (cetăţi între Split şi Zadar), care erau supuşi ai regelui Ungariei şi sub jurisdicţia banului croat din Knin. Morlacii (vlahii) au fost documentaţi şi în regiunea Lika de la nord de Knin. În 1433 cnejii şi vătafii vlahilor iscăleau un document prin care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată aproape de Medak, o zonă locuită de vlahi. Ţinutul situat la vest de Velebit şi numit Podgorje era în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiţi de veneţieni morlaci. Din acest motiv, ţinutul Velebitului era numit Morlacca, iar marea spre insulele din faţă „canale de la Morlacca”. Vlahii/morlacii au fost menţionaţi în documente şi în zonele Vinodol, Kastav şi insula Krk. În secolele XVII-XVIII exista o populaţie vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de oraşele Pozega, Pakrac şi Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei comunităţi era la Kraljeva Velika. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant: monumentele funerare cu decoraţiuni din Dalmaţia şi Herţegovina (stecci in limba sârbă). Vlahii din Balcanii de vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, familia Balșa de vlahi și albanezi a condus principatul. Vlahii cu albanezii au fost ca frații în Balcani, poate datorită originii comune traco-getice și a limbii vorbite. Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica. Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (ținutul Hum).

Odată cu ocuparea turcă a Regatului Bosniei în 1463, o parte din români s-au retras spre Panonia în fața invadatorilor.Numărul membrilor comunității naționale române din această regiune din acea perioadă a fost întotdeauna simbolic. În perioada de după al Doilea Război Mondial s-a înregistrat o creștere treptată a numărului de membri ai comunității naționale române pe întreg teritoriul Bosniei-Herțegovina. Satele de vlahi din Bosnia sunt ca așezările montane din Apuseni, presărate ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor. În perioada dictatorului Tito, localnicii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun. Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare. Acum sunt mândri de faptul că vorbesc „limba română” şi iubesc România, pe care o vizitează frecvent, scria într-un articol publicat în revista ”Formula As” acum câțiva ani. Vlahii din Herțegovina formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de câte un cneaz, care avea și rol de judecător. Pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători (cărăuși sau conducători de caravane). Stelian Brezeanu a arătat că Stari Vlah (Vlahia veche) este un toponim care atestă prezența elementului romanic în Bosnia și Herțegovina în evul mediu. Acesta era un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș Sarajevo. Numeroase nume vlahe au fost menționate în diverse documente medievale în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor6. Există de asemenea și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc. În așezarea Doboj din Gornja Ostružnja s-a desfășurat acum câțiva ani o adunarea constitutivă a Asociației Românilor „Ostružnja”, avându-i ca președinte ales pe Stanko Marinković. „Înființarea asociației este deosebit de importantă pentru adunarea comună și munca românilor. Acest lucru va contribui la cultivarea și păstrarea tradiției culturale și istorice, precum și la organizarea și prezentarea acesteia în Doboj și în zona mai largă”, spunea într-un interviu oferit presei locale Srni Marinković. Pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care se scrie şi se pronunţă ca în limba română. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de populaţiile slave românilor. Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic, fiind o simbioză între cel al moţilor şi cel al macedonenilor. Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesaka. În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija. Sârbii sunt mândri de frații lor valhi.

La sfârșitul Războiului din Bosnia (fosta Iugoslavia) din 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, este unul dintre centrele principale ale „Vlasilor” (de unde și-a luat numele). În anii 1991-1992 a existat aici așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Republica autonomă Romanija a fost înființată de valahi și a funcționat în cadrul Republicii Srpska. Vlahii din această republică autonomă cu adminsitrație în limba română au fost aliați cu guvernul sârb de la Pale. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. Azi, românii (vlahi) din republica sârbă locuiesc masiv și în capitala Republicii Srpska și sunt mândri de originea lor românească. Toate aceste „pâlcuri” etncie de români dovedesc că etnogeneza română s-a format pe un areal larg din Europa centrală și de est până în sudul Balcanilor. Din păcate republică autonomă românească de lângă Sarajevo a fost desființată de regimul bosniac după 1996. Această „țară Romanija” ar fi putut fi un cadru statal autonom care ar fi menținut și perpetuat identitatea vlahilor români din Bosnia. Restaurarea culturală, spirituală și lingvistică a „Românijei” este o obligație morală pentru statul român. Interesant că românii din Românija bosniacă consideră că originea limbii române provine din Munții Bosniei și apoi s-a transmis în arcul carpatic. Vlahii români din Romanija vorbesc o limbă românească din secolul XIII, care ar trebui cercetată și studiată de cercetătorii Academiei Române. Realitatea istorică și istoriografia românească se conformează treptat unei noi teorii a etnogenezei formării poporului român și a limbii române, pe un areal mult mai larg, de la Adriatica la Nipru și de la Marea Egee la Munții Tatra.

 

Ionuț Țene

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *