Poezia lui Nicolae Băciuț. Un liric cartezian între solstiții și echinocții

La 16 decembrie 2022, poetului, jurnalistului și promotorului cultural NICOLAE BĂCIUȚ (n. 10 dec.1956, Chintelnic, BN), laureat din 1979 până azi al atâtor festivaluri, instituții și reviste literare,  i se acorda titlul de „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud. Cu acest prilej, scriitorul a pregătit două volume, unul de dialoguri literare „în numele poeziei” și altul intitulat „Radical din doi”, preluând titlul unei cărți din 2016. Recenta apariție înmănunchează texte poetice care au constituit, pentru o secțiune anume, teme de analiză literară/ critică pentru gimnaziști și liceeni, intrând în joc și unii profesori, la Concursul „Ion Creangă” de la Brăila, desfășurat vreme de doisprezece ani la rând până în 2018 (grație profesoarei Angela Olariu, până la pensionarea d-sale, când „s-au oprit și motoarele concursului”). Comentariile de la edițiile respective au fost editate de dl N. Băciuț în cinci volume, rămânând, pe lângă mărturia unui gest de prețuire, „un document referitor la opera mea poetică” într-un timp în care interesul tinerelor generații față de literatură este tot mai scăzut, participanții dovedindu-se nu atât timizi cât „îndrăzneți, curajoși lipsiți de inhibiții și prejudecăți”, contribuții care „completează fericit receptarea critică a operei mele poetice” (după cum precizează autorul într-un cuvânt înainte, cam indignat de felul în care ierarhiile literare au devenit o „brambureală critică, cu sfidări și compromisuri de cea mai joasă speță”, cu „porniri agresive și tăceri complice”, iar „școala pare că mai degrabă malformează imaginea literaturii, câtă vreme din manuale dispar peste noapte autor canonici”, iar autorii contemporani „sunt ținuți la mantinelă, rareori scăpând câte unul, cu voie de la stăpânire, într-un sumar de manual”).

La amintitul concurs de poezie de la Brăila, din 2011 încoace, tinerii interpreți s-au referit la texte apărute în volumele: „Phoenix” (2011), „Cincizeci și cinci” (2012), „Poeme verzi pe pereți” (2013), „Despărțirea de înger” (2014), „La taclale cu Dumnezeu” (2015), „Radical din doi” (2016), „Pleoapa lui Homer” (2017). Impresia generală a poetului este de reținut, după propria noastră practică la catedră de peste patru decenii: „M-a surprins, în multe cazuri, știința de carte  cu care au fost abordate astfel de demersuri critice, care-i scot pe copii din geografia literară a manualelor, oferindu-li-se și alte piese de lectură.”

*

Fostul redactor și chiar secretar de redacție al „Echinoxului” clujean (1976-1982), Nicolae Băciuț, a devenit un nume bine cunoscut în literatura noastră de azi, prin zecile și zecile de volume de poezie și publicistică (membru U.S.R. din 1990), dar și printr-o activitate susținută de promotor cultural, de inițiator și conducător de publicații și edituri. Bibliografia critică a operei sale este amplă, reținem doar câteva nume de critici care i-au apreciat scrierile: Ion Pop, Cezar Ivănescu, Petru Poantă, Cornel Moraru, Marian Papahagi, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, N. Steinhardt, C. Pricop, Traian T. Coșovei, Gabriel Rusu, Zaharia Sângeorzan, Constanța Buzea, Bucur Demetrian, Cristian Livescu, Iulian Boldea, Rodica Berariu Drăghicescu, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Ioan Milea, Cornel Munteanu, Petru Scutelnicu, Cristian Stamatoiu, Al. Pintescu, Alexandru Pleșcan, Alina Cuceu, I.S. Moișa, Lucian Vasiliu, Ion Șeuleanu, Alex Ștefănescu, Dumitru Titus Popa, Eugeniu Nistor, Radu G. Țeposu, Gheorghe Crăciun, Valeriu Bârgău, Teodor Tanco, Ana Cosma, Tit Liviu Pop, Mioara Kozak, Răzvan Ducan ș.a.

Ion Pop considera că poezia lui Nicolae Băciuț „atestă de pe acum o remarcabilă putere de invenție metaforică, de conturare a unei atmosfere de notații adesea totale, uzând de o anume violență a concretului, menită să reprime, alături de comentariul ironic și autoironic, pornirile sentimentale.” („Slast”, 1982). Iar Cezar Ivănescu vedea în Nicolae Băciuț pe „unul dintre rarii poeți care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentație absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă, transmițând continuu o jubilație a gândului autarhic…” („ Luceafărul”, 1983).

„Provenit din grupul de la Echinox, – observa Nicolae Manolescu – Nicolae Băciuț este în Muzeul de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin finețea scriiturii, elegantă, concisă și cultivată. Se poate cita aproape orice. (…) Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (…) Acuratețea stilistică e neîndoielnică, Nicolae Băciuț fiind în definitiv un calofil, cu emoții discrete, o natură așa-zicând delicată”. („România literară”, 1986). Marian Papahagi reținea o anumită amprentă a echinoxismului în poezia lui Nicolae Băciuț: „un poet al imaginii și închipuirii și nu al ‘textualizării’, ceea ce ne face să credem că între mai multele modele expresive ce par a-l fi tentat, cel echinoxist rămâne predominant.” („Tribuna”,1986). Alt critic, Cristian Livescu, preciza că „Nicolae Băciuț face trecerea între echinoxiștii manierist-încifrați ai anilor ’70 și cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanța sa clujeană, din deceniul nouă”(„Cronica”, 1987). Pentru ca Gheorghe Grigurcu să-l găsească drept un sensibil genuin demn de urmărit: „Starea lirică, statutul cuvântului, poesis-ul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanța sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existențialului i se conferă un înțeles legat de existența întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexității și implicațiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărul poet își divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, așadar nu într-un chip artificios, convențional, alienat, ci, contrar aparențelor, într-unul genuin. (…) Nicolae Băciuț e un poet ce merită urmărit cu interes.” („Steaua”, 1986). Eugen Simion înțelegea poezia acestuia drept „o călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne.“ („România literară”, 1990). Iar Iulian Boldea îl găsea pe poet „Grav și melancolic, geometru abstract al trăirilor, de un senzualism rece, ușor livresc”, înscriindu-se „prin formulă și tematică, în cea mai bună tradiție a poeziei echinoxiste”(„Ambasador”, 1997).

Între timp, poetul a intrat în dicționare, enciclopedii, sinteze, având un status al lui, independent, original, diferențiat și specific, în cadrul generației optzeciste și în contextul literaturii de azi.

*

„RADICAL DIN DOI” (Editura Vatra Veche, 2022, 120 p.) este un volum cuprinzând poezii din cărțile amintite mai sus (texte ce au constituit teme de analiză pentru elevi la concursul „Ion Creangă” de la Brăile), dar și texte noi scrise în ultimii patru ani (2018-2022), menite a da seama despre universul poetic al poetului târgumureșean, în care se reflectă teme recognoscibile ale poeziei transilvane dintotdeauna (simțul tradiției, reverberațiile htonicului, un biografism sublimat în accente de elegie, cantabilitatea ritmurilor ancestrale ale sufletului), precum și meditații de profunzime ale unei conștiințe poetice privind condiția existențială, mărturisirea eliberatoare și zidirea în cuvânt, interogații și neliniști în fața necunoscutului, presentimentul thanatic etc. Totul în caligrafii lirice contemplativ-meditative, calde, sapiențiale, cu conștiința împăcată de apartenență la un spațiu de veche dăinuire existențială și credința în cuvântul cu puteri terapeutice, mistagogice, soteriologice.

Nu lipsesc acele călătorii „spre mine însumi”, ca în piesa inițială, poetul mărturisindu-și „instalarea” în profunzimile cuvântului, sub peceți sigure „de ceară”, la capătul unei aventuri existențiale și, deopotrivă, spirituale: „Nimeni nu mă cheamă,/ iarba-mi face semne,/ iarna pune icuri/ între grinzi de lemne,// nimeni nu m-alungă,/ ploii-i sunt veșmânt,/ literele-s ceară/ în peceți de vânt.// Nimeni nu mă-ntoarce,/ sunt cum nu mai sunt,/ și cobor în mine,/ ca într-un cuvânt.”

Iată o artă poetică, „Jumătate-întreg”, în care poetul se exprimă pe de-a-ntregul, în metafore menite a sugera mirabila aventură a cuvintelor, acea onto-poetică exprimând antinomiile condiției existențiale, asumată cu dăruire și cu conștiința că poezia sa exprimă lumea în totalitate în măsura în care el însuși se reflectă în peisajul variat al acesteia, o „natură divină”, congruentă cu sufletul, în care, vorba lui Coșbuc, „e totuși cald, că e lumină”: „Sunt jumătate iarbă,/ jumate sunt cuvânt,/ sunt jumate lege,/ jumate-s legământ,/ sunt jumate sete,/ jumate sunt fântână,/ sunt jumate-aripă,/ jumate sunt doar mână,/ sunt jumate rugă,/ jumate sunt păcat,/ secundă-s jumătate,/ jumătate sunt nisip,/ clepsidră jumătate/ și jumătate chip,/ sunt jumătate plânset,/ și doar jumate râs,/ jumate sunt vioară,/ și restul sunt sacâz;// și jumătăți într-una/ încă învăț să leg,/ ca jumătății mele/ să pot să-i fiu întreg.”

Titlul însuși al volumului este o meditație, în enunțuri interogative și de neliniștite premoniții, aproape argheziene, pe tema „ce mai rămâne din…”, discursul liric înaintând pe o retorică grav cadențată în întrebări rămase cu răspunsuri în așteptare: „Ce mai rămâne,/ din ce mai rămâne,/ ce mai rămâne/ din radical din doi,/ ce mai rămâne/ din ochiul ce nu plânge,/ din norul/ care nu se pierde-n ploi?// Ce mai rămâne/ din ultima scrisoare,/ din filele/ în care nimic nu este scris?// Ce mai rămâne/ din ce mai rămâne,/ din noaptea-mpărțită-ntre tine și vis?” (Radical din doi).

Un sentiment de autumnalitate, de târziu sufletesc și de presimțiri hibernale („e târziu în această viață”) străbate această poezie, sentimentul dureroasei nostalgii fiind atenuat de inevitabilul presentiment al predestinării, al prezenței unui Dumnezeu ocrotitor, chiar dacă totul nu pare, în raport cu durata eternă, doar un „clic” de fotogramă existențială : „N-au mai rămas zăpezi, albastru, verde,/ în jur n-a mai rămas nimic -/ doar urma parcă nu se pierde:/ o clipă Dumnezeu mai face-un clic!” (Clic).

Sub un titlu care trimite la „Primăvara” lui Blaga („A cunoaşte. A iubi. /Încă-odată, iar şi iară,/ a cunoaşte-nseamnă iarnă,/ a iubi e primăvară”), poetul se lasă antrenat vizionar de ritmurile sempiterne ale naturii, tresărind la ideea regenerării fără a ști „dacă și pomul meu/ va face muguri,/ nici tu/ dacă vei înflori”: „Mai e puțin/ și vine primăvara – / (…)/ să-nvie ea,/ e dreptul ei,/ dar nu-nainte/ de-a mă naște.” („Primăvară – iar și iară”).

Nicolae Băciuț este, aș risca această observație, este un poet preponderent vizual, spațiul liricii sale dezvoltă vizualități de mai larg orizont. Pornind de la imagini raportabile la natură și lumea înconjurătoare, poetul merge pe un discurs metaforic urcând în reflexivități raportabile la statutul onto-existențial al ființei exprimat de imaginalitatea concretă a lumii și universului: „E primăvară,-mi spui/ și ierburi încolțesc în mine/ și-ncerc cu ele să ating/ o lacrimă-mpietrită pe retine.” („Anotimp sub Tabor”). E remarcabilă maniera de a „sensibiliza” peisajele, de a le colora de o meditație în general lucidă, care nu se pierde în jale dolorică, de unde o demnitate a trăirilor în regim sensibil: „Ninge peste mine până când/ sunt și eu un om de zăpadă – / toamna privește prin ochii de frunze,/ dar numai prin muguri poate să vadă.// Ninge acum dintr-o iarnă a mea -/ și doar Dumnezeu mă mai poate vedea.” („Anotimp de zăpadă”).

Poet mărturisit „al luminii” și nu al „întunericului”, autorul e, așadar, un vizual de profundă pătrundere, ochii lui și ochiul lui Dumnezeu, din consacratul triunghi, întâlnindu-se întru comunicarea unei congruente stări de conștiință:

„Da, eu iubesc lumina

și când pleoapele mele cad,

ca o poartă peste marginea zilei;

eu iubesc lumina

și când o privesc cu un ochi,

ochiul meu, fermecat de-atâtea

frumuseți;

iar când privesc

cu ochii amândoi,

Doamne, ești și tu acolo,

și din înalt

mă privești

prin ochiul tău închis

într-un triunghi.”

(„Lumina”)

A se observa cât de temeinic este asimilată poezia lui Blaga, încât discursul poetic, departe de a rămâne în umbra acestuia, dezvoltă viziuni originale, exprimând altfel realitatea unei trăiri, fondul unei sensibilități (aș spune chiar că poetul Băciuț se situează „la nord” de „modul” liricii blagiene, într-o zonă septentrională de robusteți imagistice și sentimente/ trăiri mai raționalizate).

Iată și cum, sub un titlu arghezian, poetul merge pe viziunea lui nu mai puțin originală și plină de semnificații, în adăstări carteziene: „Te-ascunzi și tu și nu știu  unde,/ și-mi iei cu tine timpul meu/ și-mi lași în urmă doar secunde/ cât să-l găsesc pe Dumnezeu.” („De-a v-ați ascunselea”).

Sau această „Strigare la glossă”, cu intertextualitate eminesciană, desigur, fără a-i implica ființa în trăiri pesimiste, de unde spiritul tonic, optimist, rămas pe poziția unor convingeri mai vechi: „Vină, vreme,/ du-te, vreme,/ și de mine/ nu te teme,// nu te-alung/ și nu te chem,/ nici te laud,/ nici blestem,// stai o clipă,/ dacă vrei,/ cum stă primăvara-n/ miei,// vină, vreme,/ pleacă, vreme,/ nimeni n-are/ să te cheme.” Iată și un alt gând „eminescian” întors cu totul spre un alt sine: „ Pe mine, Doamne, mie să mă dai,/ să fiu o țâțână la poarta spre rai.” („Țâțână la poartă”).

Poetul e „paznic de cărți”, „paznic de cuvinte”, pătruns de gravitatea misiunii sale cu atât mai mult cu cât oficiază și în numele unei proprii identități, al unui topos identitar:

„M-am trezit că mă păzesc pe mine,

Să nu vină cineva din nou să mă nască,

Să nu mă pună de veghe la foc,

Să nu mă întoarcă în iască.

M-am trezit paznic la cărți

De parcă aș păzi o lume,

De parcă aș fi paznic la hărți,

Paznic la propriul meu nume!”

(„Paznic”).

Poemele întregului volum „Radical din doi” recapitulează, aș zice, marile teme ale poeziei băciuțiene, accentuând un sentiment al plenitudinii creatoare dar și unul al „târziului”. Poetul percepe miracolul existenței punându-și, desigur, întrebările esențiale, dar, în numele cartezianismului său structural, își încheie volumul cu piesa „Cuvânt de primăvară”, așezată după alta, „Stingerea”, ca un semn de „reînviere” ritualică în cuvântul care „va rămâne”:

„Din cuvântul meu/ te mai poți încă hrăni,/ în poemul de noapte,/ în tăcerea de zi.// În cuvântul meu/ mai poți învia,/ rugăciune de fier,/ ruginind într-o za.// În tăcerea mea,/ poți săpa ca-n pământ -/ după iarnă, în ierburi,/ va-ncolți și-un cuvânt!” („Cuvânt de primăvară”).

Anotimpurile (primăvara/ „duhul în floare” vs. iarna/ „anotimpul din urmă”), cuvântul, „limba mea”, tăcerea, ploile, norii, lumina, nopțile albe, tunetul, cărțile, „ieșirea din trup”, vremea, iarba, răstignirea/ „lemnul crucii”, pământ și cer, Dumnezeu, acasa pierdută/ Quintelnicul, ipostazele Evei, colinda târzie, vârsta (56/65) – iată câteva teme, de substrucție imaginar-reflexivă, ale poeziei lui Nicolae Băciuț, de regăsit și în „Radical din doi”, carte destul de reușită, în măsură să exprime identitatea și specificitatea unui discurs liric „echinoxist” destul de original, atât în cadrul poeziei ardelene de azi cât și în contextul mai larg al liricii noastre contemporane.

Zenovie Cârlugea