A fost odată, undeva pe pământ, o Cetate.
Într-o bună zi, tânărul împărat al acestui ţinut, numit Calculatorul, i-a chemat pe locuitorii regatului şi le-a spus:
– Cetatea noastră este cea mai frumoasă de pe pământ şi are cele mai admirabile case. Iar acest lucru mi se datorează în primul rând mie, şi apoi vouă. Numai că împărăţia mea este urâţită de-un singur locuitor, de bătrâna regină, ieşită de mult la pensie, Cartea.
Locuinţa ei, deşi e mare, e cea mai urâtă dintre toate. Aşa că am decis să o pedepsesc.
– Alung-o din cetate! au început să se audă voci din mulţime.
– Să o alung este prea puţin, a răspuns tânărul rege. Am hotărât s-o închid în temniţă pentru tot restul vieţii!
– Dar încă veţi mai avea nevoie de mine, şopti Cartea şi înaintă încet în faţa tronului.
– De ce-am avea nevoie de tine? se răsti regele.
– Tot ceea ce cunoaşteţi mi se datorează mie, eu v-am învăţat să scrieţi, să citiţi, să aflaţi despre trecut şi viitor. V-am dat sfaturi, v-am purtat în lumea amintirilor, a visurilor. V-am povestit despre stele şi planete, bine şi rău, adevăr şi minciună. V-am învăţat să speraţi…, îngână cu tristeţe bătrâna.
– Nu mai avem nevoie de tine, eşti cam învechită, mătuşică, i-a răspuns Majestatea Sa Calculatorul.
– Să fi uitat, copile, că eu sunt bunica ta? Că tot ce ştii de la mine le-ai aflat. Fără mine nu ai fi avut atâtea cunoştinţe!
– Adevărat, dar lumea are nevoie acum doar de mine. Toate învăţăturile tale le-am strâns în mii şi mii de cipuri. Şi cu ajutorul pajului meu Maus am construit tablete şi telefoane pe care le-am oferit tuturor doritorilor. Aşa că tot ce vor să cunoască, eu le ofer imediat. Gata, ei nu mai au nevoie de tine. Domnia ta a trecut. Ori n-ai înţeles?
– Cetatea noastră cândva avea alt nume: Cetatea Cărţii. În fiecare zi mă întâlneam cu voi să vă citesc, să vă povestesc, să aflaţi lucruri noi, să fim împreună. Aţi uitat?
– Nu am uitat. Dar eu vreau să-i învăţ pe oameni cum să facă economie de timp. Că tocmai el nu le ajunge niciodată. Şi-i îndemn să nu-şi irosească timpul citind.
– Dar, prinţule, Calculatorul… nu înseamnă oare şi el lectură?
– Poate. Dar noi vrem ca lumea să ne iubească doar pe noi.
– Nu fi egoist, nepoate. Ai uitat oare că anume eu te-am ajutat să creşti şi să fii ceea ce eşti?
– Destul! Nu mai vreau să te ascult! M-am săturat! Paji, aruncaţi-o în temniţă!
Dar, imediat ce regele a dat această poruncă, s-au stins toate luminile din cetate. Şi-n mijlocul sălii tronului strălucea numai… Cartea. Speriat, Calculatorul şi-a amintit îndată de toţi anii copilăriei şi de toată dragostea pe care i-a purtat-o bunica lui. Aşa că, plin de regrete, a continuat:
– Iartă-mă, bunico, dacă te-am supărat. Sunt un nepot egoist şi răsfăţat…
– Dragul meu, numai împăcându-ne noi – Cartea şi Calculatorul – vom putea ajuta oamenii să fie mai deştepţi, mai informaţi şi mai buni. Avem aceeaşi dorinţă: să-l facem pe om fericit. Şi vom putea înfăptui acest lucru fiind doar împreună.
– Ai dreptate, bunicuţo! Dă-mi mâna!
Doina DABIJA