◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro15.07.2024

Proiectul hermeneutic al unei mitologii autohtone, la final. Gheorghe Șeitan: „Zalmoxis în cântecul bătrânesc”

După abordarea, în aceeași manieră a unei hermeneutici de larg orizont, a baladelor Miorița („Miorița vine din cer”, 2020) și Meșterul Manole („Meșterul Manole – o creație criptată”, 2022), dl GHEORGHE ȘEITAN  (n. 21 decembrie 1949, Roșiori, Brăila) revine cu lucrarea „ZAMOLXIS ÎN CÂNTECUL BĂTRÂNESC”, subintitulat „O abordare hermeneutică a baladei «Toma Alimoș»” (Ex Ponto, Constanța, 2023, 327 p.). Este vorba, așadar, de o „trilogie”, începută în 2003 cu abordarea „Zalmoxis în cântecul bătrânesc”, lucrare reluată, iată, într-o ediție revăzută și adăugită, după două decenii, propunând „o alternativă la interpretările scolastice asupra baladelor noastre”.

Încă de la început îi prevenim pe contestatarii metodei hermeneutice, pentru care o astfel de sondare specială și abordare multiculturală sunt exerciții speculativ-eseistice greu de urmărit atât documentar cât mai ales ideatic, că dl Gheorghe Șeican este un fervent etno-folclorist și mitolog instruit în astfel de călătorii imaginare indo-europene, încercând să descopere în creațiile majore ale creației noastre populare o sacralitate profundă, ezoterică, inițiatic-hermeneutică, „de-camuflând” sensuri și înțelesuri pe care de-a lungul timpului conștiința profană a omului le-a pierdut.

Pornind de la observația lui Nicolae Densușianu, din contestata de N. Iorga și Vasile Pârvan („roman fantastic”) și de majoritatea cercurilor științifice românești, „Dacie preistorică” (1913), potrivit căreia divinitatea getică Zalmolxis este oglindită de eroul baladei „Toma Alimoș”, precum în chestionarele aplicate de B.P. Hașdeu în 1878 în Dobrogea referitoare la credința mitico-magică, autorul își asumă „riscul unor abordări care pot genera controverse”, după cum notează prof. dr. Anastasia Dumitru în prefața „O posibilă lectură a cântecului bătrânesc”: „În demersul său exegetic, cercetătorul explorează universul mitologiei autohtone și nu numai, propune o discuție metodologică, susținută și de adepții și de adepții tracologiei, care explorează fondul nostru geto-dacic, propunând teorii care sunt negate de alți analiști supuși „canonului” impus de anumite „centre” postmoderniste mai mult sau mai puțin binevoitoare.”

Dincolo de „amnezia” mileniului în care chiar noi, locuitorii acestor vaste teritorii carpato-dunărene, am uitat de marele popor al tracilor, de „civilizația” și „cultura” lor, – neam din care dacii și geții au crezut realmente în doctrina „nemuririi”, fapt recunoscut de antichitatea greco-romană, – autorul amintește de Strabon și Plutarh care credeau în originea tracică a orfismului, confirmată de Vergiliu, doctrină înflorind prin sec al VI-lea î.e.n., despre „misterele orfice” scriind o pleiadă de învățați, din Antichitate până în timpurile moderne. Bunăoară, Mircea Eliade (conducătorul revistei „Zalmoxis”, 1938-1942), în studiul „De la Zalmoxis la Genghis-han. Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale” (trad. rom. în 1980, la Editura Științifică și Enciclopedică), îl apropie pe zeul geto-dac de marele Pitagora al Antichității grecești, evidențiind înrudirea dintre Zalmoxe și Orfeu, orfismul care stă la baza filosofiei pitagoreice („orphoi” din greacă fiind „însingurații” eremiți traci, apoi creștini, practicând abstinența, „deprivarea senzorială”, renunțarea, meditația profundă, intrarea în rezonanță cu spiritul „zeului”). De unde „incantațiile” vindecătoare ale preoților-medici zalmoxieni / traci despre care scria însuși filosoful Platon în dialogul „Charmides”.

„Într-adevăr, Zalmoxis aparține acestui mediu religios și cultural, propriu mai ales tracilor și populațiilor înrudite, balcanice și carpato-dunărene”, scria Mircea Eliade, amintind de „clișeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care îl plasau pe Zalmoxis alături de Pitagora, Orfeu, Musaios și, mai târziu, Zoroastru, de «înțelepții egipteni» sau de druizi.” Apoi se știe că grecii au localizat Insula Leuke (Insula Albă), una din Insulele Fericiților, la gurile Dunării, în Marea Neagră (Insula lui Achile = Insula Șerpilor de azi, ajunsă sub stăpânirea Ucrainei).

Bun cunoscător al scrierilor în domeniu (Lucian Blaga filosof al culturii și autor al misterului păgân „Zamolxe”, Vasile Lovinescu cu „Dacia hiperboreeană”, „Vedele” – scrierile sacre ale indienilor, dar și mitosofi precum Al. Busuioceanu, cercetători ca B. P. Hașdeu, Vasile Pârvan și Marija Gimbutas ori etno-folcloriști precum Adrian Fochi, Petru Ursache, Al. I. Amzulescu ș.a.), dl Gheorghe Șeican preia ideea „Zeului Moș” de la Nicolae Densușianu și o duce mai departe, de astă dată cu noi informații, într-un asumat demers eseistic și hermeneutic. Cu alte cuvinte, demonstrează astfel „valabilitatea teoriei lui René Guénon, potrivit căreia folclorul este o formă de supraviețuire a unor tradiții stinse  și că, la o analiză atentă, anumite «creații populare» socotite a fi produse spontane ale maselor nu doar că nu sunt de «o origine populară, dar nici măcar de o origine umană»” (Cuvânt înainte, p. 28).

Dezvoltând în capitole de sine stătătoare aspecte ale acestei problematici, dl Gh. Șeican socotește cântecul „Toma Alimoș” o creație complexă, deloc folclorică, ci de factură religios-filosofică reflectând vechi credințe traco-orfice, referitoare la practica „de-corporalizării Spiritului”, „eliberarea lui din captivitate” (Trupul ca temniță a spiritului”, conceptul platonician de „soma-sema”/ trupul-mormânt) și, implicit „zeificarea postumă” a ființei (ceva asemănător cu tehnicile indiene „Sallekhana”). Sunt studiate „alegoriile și simbolurile”, biografia lui Zalmoxis în paralel cu doctrina orfică, posibilitatea eliberării Spiritului din Corpul captiv, „Calea zeilor și Calea părinților”, corespondența dintre antroponimul Damolschi și teonimul Zalmoxis, corespondența divină Zalmoxis-Moșu, ca și unele elemente de buddhism, precum și alte „balade atingătoare de Toma Alimoș”, conchizând în spiritul cercetătorului Constantin Daniel, potrivit căruia Zalmoxis „a trăit înainte de războiul Troiei, ca și abioii” lui Homer din „Iliada”, ce amintesc de „renunțătorii la lume numiți Străini în Miorița și alte cântece bătrânești, ceea ce ar arăta că Miorița este – nici mai mult nici mai puțin – „o creație prehomerică”! etc.

Parcurgând capitolele cărții (de toate 34), lectorul este plimbat printr-o bibliografie vastă, cu sute de poziții (pp. 233-265), dizertând despre „mitul creației revelate” (I), despre „Tetralema lui Nagarjuna” (II), despre „rătăcitorii și pribegii din tradiția vedică” (III), despre unele „interferențe între baladele „Toma Alimoș” și „Gerul”, și „reverberații vedice” (IV), despre Toma, zis Geamănul, adică Dublul Ceresc (V) și „atributul Alimoș” ( (VIII), despre „trupul indestructibil sau de diamant, din tradiția buddhistă și taoistă” (VI), despre „limbajul crepuscular” (VII), despre „Stupa buddhistă” (IX) și „Koanul movilei săpate” (X) ș.a.m.d.

Pline de interes, dovedind un spirit speculativ-eseistic sui-generis și intuiții hermeneutice  aplicate, sunt și alte capitole în care sunt relevate elemente comune între balada „Toma Alimoș” și „Călușarii”,  „Corbea” ori „Ghiță Cătănuță”, „căutarea dublului botanic”, „metafizica priponului de argint”, „tehnici meditative și pneu ca o mireasmă”, „carul sufletului” urcând în „plaiul ceresc”, „călătorii astrale”, „Manea al Câmpului” și noțiunea de Câmp în „Bhagavad-Gita”, „Casa Sufletului”, formule folosite în ritualul inițierilor, filosofia de viață conformă cu legea lui Manu, factura „tantrică” a discursului, legenda „robului eliberat”, „feciorul născut la miezul nopții”, ritualuri funerare, „de-corporalizare” și accederea în lumea zeilor, „rugăciunea lupului” etc.

La pp. 266-272 este reprodusă balada „Toma Alimoș”, o variantă culeasă în 1946 de la lăutari din satul Măldăieni, județul Teleorman, conf. antologiei „O capodoperă a baladei românești: Toma Alimoș” (Ed. Minerva, 1989, pp. 121-123), textul grăind, la un prim nivel al înțelegerii profane, despre confruntarea dintre Alimoș și stăpânul Manea, care îl înjunghie pe haiduc tâlhărește, după care eroul își strânge mațele vărate, sare pe cal și îl răpune pe cel care nu l-a tăiat „haiducește/ Și m-ai tăiat femeiește./ Eu o să tai haiducește.” Se pare că textul este destul de recent față de adâncimile mitico-filosofice pe care autorul le întrevede peste tot, ceea ce înseamnă că d-sa face și o operă de creație hermeneutică, indigestă pentru conștiințele „profane”, care s-ar putea pronunța așa, înainte de a vedea bibliografia care stă la baza acestei cărți. Este, cu alte cuvinte, vorba de un vajnic hermeneut din categoria pasionaților dacologi, „un hierofant orfic al mileniului trei” (Constantin Giurginca-Craina), pe care unii i-ar putea expedia în deriziune și „amatorism” (o vorbă dragă judecătorilor, nu puțini, de „dacopați”!)…

I-am recenzat autorului precedentele lucrări ale trilogiei eseistice de față, scriind despre „Hermeneutică de orizont indo-european și mitic: «MEȘTERUL MANOLE» – O CREAȚIE CRIPTATĂ. Sensul figurat al jertfei zidirii și Zalmoxis, ctitor al unei case de cult” („Vatra Veche”, anul XIV, nr. 5/161, mai 2022, pp 45-47) și „Un vajnic hermeneut al «Mioriței» în călătorii imaginare indo-europene” (Site UZPR, 12 dec. 2021).

În eseurile și studiile sale, dl Gh. Șeitan a abordat cu predilecție subiecte de istorie, arheologie, folcloristică, spiritualitate în general, un număr considerabil de pagini fiind dedicate daco-geților, lui Zalmoxis în special, „legendarului Negru-Vodă” (și așa-zisului „Rama din Carpați”), nomadismului pastoral antic, „armânilor și civilizației vedice”, „armânilor și zeului vedic Aryaman”, în general „indianisticii” înțeleasă ca „un sprijin” în cunoașterea istoriei noastre străvechi…

Situate undeva la frontiera dintre proza eseistică și studiu, scrierile dlui Gh. Șeican despre „Zalmoxis”, „Miorița” și „Meșteru Manole”, ultimele două ca opere „revelate” deloc folclorice (trilogia mitologică autohtonă), propun ipoteze / interpretări noi, sunt de-a dreptul uluitoare prin evantaiul problematicilor abordate, în special din străvechimea multimilenară a carpato-danubienilor, a căror cultură (și spiritualitate) este înțeleasă într-un context mai larg, de areal euro-asiatic.

Până la urmă, lectorul poate avea rezerve față de ipotezele de lucru, dar nu poate rămâne nemișcat de intuițiile surprinzătoare, de eșafodajul speculativ-eseistic (veritabil spectacol de idei cultural-mitologice), atât de larg, plonjând cu milenii în urmă, până în vremurile când Cerul era atât de aproape de pământ, încât zeii păreau atât de apropiați oamenilor, iar oamenii comunicau cu ei prin cei aleși, trăind într-o istorie interferând cu mituri și legende, primordiale, întemeietoare, ale căror urme sunt căutate în materia de cercetare a trilogiei de față fixată pe mitologia autohtonă.

 

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *