Pentru cei care au urmărit activitatea publicistică şi participarea activă a diplomatului Ovidiu M. Curea la manifestări literare, apariţia primului volum de proză scurtă „SIEMPRE CUBA” (Ed. NORA, Bucureşti, 2014), despre care am publicat cronica cu acelaşi titlu în numărul nr. 17/ 2020 al „Rotondei valahe”, nu a fost o surpriză. Nici pentru cei care i-au citit prin reviste literare sau i-au ascultat cu încântare poeziile la şedinţele cenaclului „Ileana Vulpescu” al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, nu a constituit o surpriză recenta apariţie a volumului de versuri „FUGĂ ÎN DO MAJOR” (Ed. NEUMA, Cluj, 2020).
De ce fugă? Fugă ca termen muzical înseamnă o imitare de voci într-o succesiune la anumite intervale muzicale. Vocile ţâşnesc de parcă s-ar alerga una pe alta după principiul imitaţiei, frecvent folosit ca regulă de compoziţie în muzica preclasică. Secţiunile fugii – expoziţia, divertismentul şi repriza sau încheierea – îşi găsesc corespondenţe în etapele existenţei umane, respectiv prezentarea aspectelor principale ale vieţii, lupta pentru existenţă, şi vârsta senectuţii cu satisfacţia omului pe planul împlinirii individuale. La fel cum în divertismentul din fugă în planul tonalităţilor se obţine dinamizarea genului muzical, în viaţă maturitatea reprezintă perioada cea mai fecundă a vârstei; acum omul obţine prin luptă cele mai mari realizări pe toate planurile – social, moral şi personal.
Nu numai titlul, ci şi coperta cărţii lui Ovidiu M. Curea sugerează în mod inspirat fuga continuă a individului pentru asigurarea existenţei, dar şi fuga în căutarea eului său. Porneşte viguros, trece în goana sa prin viaţa clădită strâmb şi aplecată precum Turnul din Pisa, anunţând inevitabilul, însă îşi continuă drumul spre împlinirea destinului.
Volumul adună selectiv şapte zeci şi opt de poezii scrise de-a lungul timpului, fiecare devoalând atitudinea poetului faţă de fiinţă şi de nefiinţă. Omul este într-o cursă contra cronometru cu sine însuşi, îşi trăieşte viaţa într-o alergare continuă, care devine simbol al căutării neîntrerupte a sensului existenţei.. Noutatea şi frumuseţea poeziilor sale sunt transmise printr-o artă poetică modernă. Artistul foloseşte metafora la poezie, dar şi metafora la vers. Astfel, „Alergătorul” este omul, viaţa lui care se scurge implacabil, este destinul său.
Versul modern sare peste organizarea clasică a poeziei în strofe cu măsură, ritm şi rimă, permiţând să irumpă şuvoiul sentimentelor care izbucnesc cu sinceritatea şi mărturia artistului. Folosit uneori în exces de către poeţii contemporani, ingabamentul, procedeu de versificaţie ce constă în continuarea ideii poetice în versurile următoare, fără marcaje ortografice, este strunit cu măsură de către Ovidiu M. Curea, conferindu-i valenţe sugestive. (Cursorul):
Alunecă mereu spre dreapta
şi tot mai repede în jos se duce
în fiecare dimineaţă
împins de mâna noastră
ca să fim la zi
alunecă uşor
se duce lin se plimbă pe hârtie către unde?
Tumultul creator este sugerat prin folosirea verbelor la prezentul etern („Acum eu vin acasă” – plec, mă duc, vin, nu mă aştepta, gândesc). Aici însă verbul exprimă şi zbuciumul conştiinţei şi proiectează existenţa într-un infinit necunoscut. Totul e vis, dorinţă, durere şi sete de sfârşit. În schimb în Alergătorul prin verbe ni se dezvăluie mişcarea ca modus vivendi.
……………………….. la finish linia s-a închis şi pista amuţeşte şi stadionul tace şi s-a stins pe străzi alergătorul fuge icneşte strâmb zvâcnind din coate cu ficatul apăsat cu ochii bulbucaţi fuge aleargă cât poate de departe
Fiecare aspect particular surprins se plasează în aria existenţei universale. Este prezentată astfel natura cu miracolul anotimpurilor, cu frăgezimea, răcoarea şi impetuozitatea primăverii, cu arşiţele verii, cu farmecul domol şi înţelept al toamnei sau cu iernile căzând contradictoriu, cu ploile bacoviene, cu micile vietăţi – fluturi, pescăruşi care trăiesc cu intensitatea atomilor ce gravitează în jurul nucleului pentru a sorbi picătură cu picătură viaţa (Să vină primăvara) sau se pierd ca firele de nisip pe plaja mării.
Bucureştiul cu locurile lui emblematice, Cişmigiu, Şosea, Domenii, Herăstrău, Parcul Operei, Bulevardul 6 Martie, cu problemele sale mai vechi sau mai noi, trăieşte şi palpită odată cu poetul.
Citind şi recitind aceste bijuterii poetice, descoperi sensibilitatea poetului, frumuseţea şi unicitatea mijloacelor de expresie.
Tip meditativ, poetul Ovidiu M. Curea are capacitatea de a dialoga cu tot ceea ce îl înconjoară, cu interlocutori imaginari, şi de a ne plasa într-o lume atemporală.
Poeziile sale intră în sfera universalităţii pentru că trăirile individuale – ceea ce simte, ceea ce spune, ceea ce vede, ceea ce aude el – le trăiesc şi eu, omul teluric.
Concluzionând, parcă, trăirile cititorului, cunoscutul scriitor Horia Gârbea, preşedintele Filialei Bucureşti – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România, face un scurt comentariu, înserat pe coperta IV a cărţii, din care cităm: Ca în muzică, simpla mecanică a lovirii clapelor, se preface în inefabilul unor acorduri dintr-o fugă aptă să mişte, nu corzile instrumentelor, ci simţirea ascultătorilor, prin meditaţii semnificative. Nu este de prisos să recunoaştem că Starostele poeţilor bucureşteni confirmă, astfel, cu semnătura sa, valoarea literară a versurilor lui Ovidiu M. Curea.
Mihai Maxim / UZPR