◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

   ÎNTREBĂRI ÎN LABIRINT

Jurnalist de prestigiu, romancier de succes, Victor Nafiru se înfățișează acum cu cea de-a treia carte. Un act de curaj, aș spune, un act aproape sinucigaș, pentru că a vorbi despre lumea din imediata ta apropiere, de date ale memoriei recente, care ne bântuie pe toți, din diferite unghiuri de vedere și cu păreri contrare, este, în definitiv, o mare încercare. Acum când literatura și filmul sunt bântuite de cele mai imunde aspecte ale vieții așa-zis cotidiene românești, când „muie” a devenit semn de apelare de aleasă noblețe, când violul, crima, molestarea fac deliciul breaking news-urilor pe toate televiziunile, cu detalii care îți ridică părul măciucă, a vorbi despre dileme și certitudini dintre cele mai profund umane pare a fi devenit o adevărată blasfemie. Iar jurnalistul agresat în fiecare clipă de noutățile momentului, mai cu seamă terifiante, pentru că nu e așa, bad news, good news?, găsește timpul să decanteze lucrurile, să le cumpănească, iar apoi să așeze în ordine cuvintele, să pună semnele de punctuație acolo unde le e locul, nu în dorul lelii ca mulți așa-zis confrați, și să ne dea un roman cum nu mi-a mai fost dat să citesc. Pe care însă doream să-l am sub ochi și să spun că, în sfârșit, găsesc o seamă de răspunsuri pentru propriile mele întrebări de fiecare zi.

Mărturisesc că gazetar fiind cândva, lucrând la ziarul „Flamura” din Reșița, ce-i drept în anii 1970, ulterior în activitatea de la Radio Timișoara și TVR Timișoara, în documentarea cărților mele, am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape lumea acelui timp, de la arderea oamenilor în procesul facerii creatoare de pe platourile oțelăriilor, la incandescența nașterii șarjelor de oțel, unde priceperea meșteșugărească devenea adevărată artă, iar fiecare truditor, cu torsul gol, asudat, avea valențe și propria conștiință de demiurg (și îmi chibzuiesc bine cuvintele când spun asta), până la cozile umilitoare la care, ca și ei, eram obligat să târguiesc aripi vineții de zburătoare. În același timp, am avut șansa să trag cu ochiul și în lumea celor care luau decizii și să descopăr oameni de diferite feluri, de la un prim- secretar plin de viziune și elan, care se oprea pe treptele Județenei și vorbea cu oamenii, deschis, cu drag, firește repede îndepărtat din funcție  pentru că era prea… popular, până la fripturiștii dornici de parvenire, inculți și de o răutate maladivă. Lumea aceea, plină de contraste, avea reguli puține dar ferme, impunea un regim fără lumină, în care ființele umane bântuiau însetate și înfometate, dar cărora nu li s-a putut lua niciodată speranța. Iar aceasta se manifesta, ca o formă de protest, prin lecturi aprofuntate (cărțile bune care apăreau atunci din abundență erau alternativă underground la cele două ore de televiziune cotidiene), spectacole teatrale pline de „șopârle”, gândire liberă, eliberată și prin audierea posturilor de radio în limba română de aiurea etc. Era însă o atmosferă unică, un elan existențial constructiv. Mă gândesc că Reșița, pentru a da un exemplu, devenise pe bună dreptate „Cetatea de foc” a siderurgiei românești, o metaforă care cântărea milioane de tone de oțel, câte născuse de-a lungul vremii, că motoarele Diesel și locomotivele produse acolo străbăteau lumea, că turbinele hidrocentralelor fabricate acolo concurau cu cele ale unor fabricanți de tradiție din lume… Și, totuși, eroii aceia erau obligați, ca de altfel toți românii, să îndure, în numele plătirii unor datorii, curbe de sacrificiu, nu aveau voie să cârtească, le erau cenzurate vorba și fiecare mișcare.

Este excelentă sintetizarea acestor trăiri și gânduri în prezentarea destinului câtorva personaje care concretizează acele câteva luni de final de timp și istorie din prima parte a romanului. Prăpastia ideologică și umană, în definitiv, dintre muncitorul Constantin Stângăceanu și cuscrul acestuia, viitorul prim-secretar al Județenei de Partid, Pavel Andreicuț, revelată încă din primele pagini, de la nunta copiilor lor, Bogdan și Sabina, se va adânci mereu. Refuzul ferm al lui nea Costică să devină membru de partid, care găsea că atașamentul său la obligațiile sociale și economice era suficient demonstrat de priceperea sa profesională, idealurile de mucava ale secretarului cu Propaganda care își nutrea un alt viitor, departe de lumea firească, deși pretindea că o cunoaște și o reprezintă (o inadecvare care va duce în final la alienare), sunt câteva dintre elementele unei tensiuni pe care naratorul o știe crea și stăpâni cu măiestrie.

Apoi momentul descătușării, al Revoluției. Cel neîntâmplător numit Cristos, este surprins, în calitate de prim-secretar acum, într-o altă localitate, în tumultul furiei populare. În rânduri sugestive, acesta este pedepsit, cu omenească înțelegere însă, deși nu ferită de traume, asemeni lui Hristos, dezvelit de straiele aurei sale sacrosante și îmbrăcat în hainele umilinței.

Și, în sfârșit, a venit și timpul cel nou.

Așa nu, dar nici chiar așa. Acesta ar fi, cred, tâlcul romanului. Scriitorul urmărește cu răbdare desfășurarea evenimentelor de după răscolirea populară și instaurarea noii puteri, găsind esențe în momente care păreau pentru noi prea alerte și nesemnificative. Ne amintim de nopțile nesfârșite când descopeream „deliciile” dezbaterilor televizate de la ședințele CPUN, de barbarele demolări ale unor structuri care deveniseră deodată adevărate simboluri ale „odioasei” societății socialiste, precum CAP-urile, de răsturnarea valorilor în unitățile economice, a căror conducere fusese preluată de oamenii cei mai vocali dar incapabili profesional, care tăiau și spânzurau după cum le era voia, cu mânie proletară, cum, încetul cu încetul coloșii industriei au devenit fier vechi și vânduți ca atare, deși în ele se investise tocmai ceea ce ne ținuse în beznă și frig atât amar de vreme. Un uriaș val de intransigență, de nonvaloare, de răutate s-a așternut deodată peste societatea românească. Iar peste toate, odată terenul ras ca în palmă, intrarea triumfală a capitalului străin, chipurile mai organizat și mai înțelept, care va da un nou impuls elanului constructiv românesc, un sprijin „dezinteresat” pentru propășirea noastră. (Costică Stângăceanu ajunge din maistru respectat în uzină încărcător de brichete pe cont propriu, dar păstrându-și puritatea crezurilor, dreapta judecată!)  În așteptarea decantării apelor, au trecut deja trei decenii, și nici acum nu putem spune cu siguranță unde am ajuns, în ce stadiu de evoluție ne aflăm, dacă suntem măcar pe drumul cel bun ori mai trebuie să avansăm în labirintul care suprasolicită puterea noastră creatoare, însăși ființa cumpătată și înțeleaptă a românilor.

Iar oamenii acum au găsit „adevăratul” lor destin: pleacă. Cinci milioane de români trăiesc și muncesc acum pe alte meleaguri, se cufundă în alte limbi și civilizații, uitând de înaintași, de istorie, de mândrie națională, până și de cuvântul român, în ultimă instanță. Și o fac cu disperare, cu durere, cu o jale pe care nu o pot mărturisi pentru că ar mărturisi astfel propria lor neputință de a-și fi găsit un drum într-o societate și într-un context mondial care nu le-a dat alte porți de ieșire, în care poleiala occidentală otrăvește vechile noastre datini. Aceasta este tragedia românească a momentului și nu știu când se va sfârși, și cum.

Toate aceste realități sunt transfigurate în roman, prin personaje semnifcative, alese cu grijă, puse în situații excepționale, într-o mare tensiune existențială. Personajul Sabina, de pildă,  personifică excelent aceste preocupări, abandonul ei în brațele unui italian tomnatic semnificând predarea armelor, lipsa de speranță, visul unui trai fără griji care ne bântuise în acei ani. Toate aceste frământări scriitorul reușește să le transfigureze remarcabil și într-o evoluție a acțiunilor bine gradată, care dă actului artistic un aer de normalitate. A găsi un (posibil) fir al Ariadnei în labirintul vieții de azi, mi se pare un lucru bun, un semn de firesc și de speranță. Se poate trăi și astfel, se poate gândi și astfel, fără a apela la trivialități și disperare, ci luând, meșteșugărește (ca odinioară, în alt timp, acum de „tristă” memorie) elementele vieții de fiecare zi, a le descoase pe toate părțile și a le așeza în acest puzzle unde le este locul. Și să mergi mai departe, pe drumul tău.

Cele trei romane ale jurnalistului Victor Nafiru, certifică de acum un destin literar și orice întâlnire cu el este o nouă certitudine a unui bun câștigat. În definitiv, viața e atât de scurtă (iar noi am trăit într-o viață câți alții în șapte!) încât a găsi la momentul dat o vorbă bine așezată și un gând curat, adevărat, devine un lucru fundamental!

 

Timișoara, 14 aprilie 2019

 

                                                                                     Vasile Bogdan

                                                                                  publicist și scriitor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *