◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Tragică ţară c-un surâs pe faţă

Aşa traduc astăzi, parafrazez, de fapt, definiţia genială a poetului blestemat şi uriaş, George Bacovia: „O ţară tristă, plină de umor!”

Asta a fost, asta este România mea. Numai că astăzi, în clipa în care e ameninţată însăşi existenţa ei viitoare, când a sărăcit, când a vândut pe nimic totul, când stă ca un căţel bleg şi inofensiv pe preşul de la uşa Europei şi nu mai are nici puterea de a scânci măcar, cred că s-a transformat într-o ţară tragică. Păstrându-şi, încă, forţa interioară de a surâde, de a glumi, de a lua în băşcălie tot ce e în jur pentru a îndulci calvarul prin care trece. Noi, cei mai bătrâni, care am mers la şcoală, am crescut între cărţi, am ascultat poveşti, am crezut poveşti uneori, ne-am înşelat de multe ori, ne-am petrecut bunicii, părinţii plecaţi în războaie, ne-am văzut mamele plângând şi răbdând de dor şi de răutăţi, nu putem să nu facem apel la istorie. La vremurile când, înainte de Al Doilea Război, pericolele ce ne pândeau viaţa şi liniştea fuseseră poreclite, ca pentru o exorcizare necesară, comonişti şi lighionari. Cu credinţele lor, cu sprijinitorii lor din afară, dar bătuţi pe crucea istoriei cu aceste porecle.

Să vă mai spun că mulţi dintre ai noştri au fost, de-a lungul timpului, ori una ori alta ori amândouă? În vremurile de după război chiar şi noi (evident, în afară de marii democraţi şi dizidenţi care ei nu, niciodată ei nu, care astăzi înfierează cu mânie capitalistă epoca în care au supt la ţâţa vacii bolşevice iar azi sărbătoresc în fiecare zi libertatea cucerită!) am fost comonişti. Am trăit, am muncit în spirit comonist, eu nu pot să scuip niciodată în farfuriile, chiar mai sărace, din care am mâncat. Alţii pot şi le e bine!

În vremea democratică, fără graniţe, a venit o nouă clasă politică, zidită pe slujirea interesului naţional, care-i umple gura ca o colivă păgână şi buzunarul cu bunuri fără preţ, jupuite de pe vaca din ce în ce mai slabă a economiei unei ţări foste bogate şi dăruite de Dumnezeu cu prea multe: şi gaz, şi petrol, şi grâu, şi ţărani înţelepţi cu oase tari, care au murit de câte ori a fost cazul şi necazul, cu aur, cu munţi, cu genii culturale, cu o limbă fără seamăn care ne-a unit şi când eram nevrednici şi dezuniţi.

Această nouă clasă politică a desăvârşit prăbuşirea ţărişoarei (vă amintiţi de vorbele genialului nostru ctitor, Caragiale, „ţărişoara mea, Rrromânia!”) în plutonul de repetenţi al Europei. Şi am înţeles, că de deştepţi suntem deştepţi, nu dormim, aşa cum ne cere imnul nostru, am reacţionat cu băşcălie, cu umor indicibil, cu porecle care spun mult mai mult decât orice filosofie politică.

Vă mai amintiţi cântecul de chef din perioada studenţiei de demult: Fata mamii, ce-ai vrea tu?

Un agronom, dar mai bine nu, că ăla e robul pământului; un inginer, dar mai bine nu, că ăla gândeşte mai rar; şi aşa mai departe, nimic n-o putea mulţumi pe fata de măritat. Aşa e şi cu opţiunea politică de azi. I-am ştampilat pe toţi cu porecle şi ne căznim ca nişte sisifi nebuni să alegem „răul mai mic”.

Auziţi, oameni buni, nu binele mai mare, ci „răul mai mic”! Asta a devenit unica raţiune a vieţii noastre de români.

Între pesedei care au încercat, totuşi, şi nişte lucruri pentru noi, dar şi-au umplut şi geburile proprii (în Oltenia, gebul e un fel de cont cu înfăţişare de traistă personală), biberali (asta vine de la latinescul bibere – „a bea”, ce desemnează apucătura majoră a unui mare lider politic, interpret la mandolină), bine amestecaţi cu băsei îmbătrâniţi în rele, userăi – flăcăi dotaţi cu vuvuzele şi cu haştaguri de carton, plătiţi de cine ştie cine (noi ştim!), alde moliceni, care s-au fleşcăit luptând pentru dreptate alături de băieţii pontoşi, acoperiţi până-n prăsele de udemerei cărora poţi să le fluturi şi-un tramvai că tot la Trianon se gândesc!

Nu-i vom uita pe băseii puri, pe pîmpii marinarului îndrăgostit de bişniţă şi de lapte de licurici, inventatorul giruetei politice dintre est şi vest.

Asta e scena, poftiţi la bal, domnilor şi doamnelor, că domnişoare sunt ceva mai puţine!

Să râdem împreună şi să votăm pe rând! Oricum, va ieşi cine trebuie, cine le trebuie! Noi vom zice la unison că e vorba de ghinion.

Ghinionul a devenit un brand naţional. Vom face bancuri noi, cu generalul finlandez Mutalainen şi cu misterioasa Răvăşitoarea, cu Veorica Videluţa, cu Dansatorul Maro (nu vreau să vă bag în ceaţă, într-o limbă străină, barna înseamnă maro), cu copilul adoptiv al lui Macron, zis Micron sau Cioloş sau Guvernul Zero, peste ţară va coborî iarna valahă ca o iertare a tuturor păcatelor.

Ieri l-am auzit în Piaţa Gemeni pe celebrul negustor en detail de la Moviliţa, cel care vinde flori, mărar şi tot felul de crudăciuni, pe dom’ Mitică spunându-i unui vecin de tarabă: „Cum dreacu’ să te mai descurci, bre, între ciuma roşie şi pesta porcină africană de dreapta? Nu vezi cum s-a răit lumea, că nu mai are nicio putere de îndurare?”

Aferim, bre, dom’ Mitică! Noi răbdăm, votăm şi înjurăm în colţul gurii.

Numai surâsul ne rămâne pe geam, ca o marcă a istoriei noastre contemporane tragice…

Nicolae Dan Fruntelată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *