Motto: „Cu toate că a fost învingătorul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.” (Mohamed al II-lea Fatih „Cuceritorul”,1432-1481)
Iar acele vorbe laudative, caligrafiate meticulos de scribul său în „Cronica Imperiului Otoman”, erau adresate nu vreunui prieten de-al său şi nici unui tovarăş de arme, ci memoriei unui mult prea temut duşman de-al lui. Respectiv: neînfricatului voievod român, la aflarea veştii morţii acestuia. Cel care a fost implorat de însuşi Papa de la Roma, precum şi de împărații țării, regii, ducii, prinţii, cardinalii şi patriarhii lumii creştine să se aşeze în fruntea armatelor reunite ale statelor Europene, în speranţa opririi, în sfârşit, a tăvălugului mereu trumfător al trupelor otomane turceşti. Ca urmare, va obţine, la Apus de Soare, în data de 6 august 1456, răsunătoarea victorie militară de la Zemun. Pe acea vreme o întinsă câmpie din vecinătatea Belgradului sârbesc şi ortodox.
Aşadar, acea surprinzătoare mărturisire aparţinea nu unui oarecare conducător de oşti, ci marelui Sultan al Semilunei, Mohamed al II-lea Fatih „Cuceritorul”. Unul dintre demnii urmaşi ai legendarului Baiazid „Fulgerul” (1354-1403). Personaj regăsit în desfăşurarea dialogului versificat dintre el şi domnitorul muntean Mircea cel Bătrân (1355-1418). O meşteşugită şi diplomatică convorbire (când diplomatică şi mincinoasă, când arţăgoasă şi îngâmfată din partea Sultanului), imaginată de mintea cuminte şi de talentul desăvărşit al poetului Mihai Eminescu în a sa Scrsoare a III-a. De notat şi faptul că cu trei ani mai devreme decât acea victorie militară, amintitul sultan înfricoşa întreaga lume creştină prin cucerirea Constantinopolului Bizantin şi Ortodox. Incredibilul şi tragicul eveniment petrecându-se marţi, 29 mai 1453. Dată calendaristică care va consemna nu numai sfârşitul Imperiului Bizantin dar şi moartea ultimului său mare împărat: Constantin al XI-lea Paleologul (1404-1453), eroul naţional al Greciei. Monumentul cu chipul-bustului său tronând în parcul din apropierea Catedralei Ortodoxe Mitropolitane a Atenei. Iar ceea ce a urmat nu numai că se cunoaşte din povestiri şi se ştie din slova scrisă a documentelor ceruite, dar se poate vedea şi în realitatea zilelor noastre. Dovadă că otomanii-învingătoari au distrus din temelii sau au modificat total tot ceea ce amintea de credinţa creştină ortodoxă şi de cultura enciclopedică elenă, mergând până într-acolo încât transformă Catedrala Ortodoxă „Sfânta Sofia” în Moscheie, iar falnicului Constantinopol îi schimbă numele de renume, devenind Instambul. După care ridică oraşul la rangul de capitală a imensului lor imperiu. Statut pe care îl va păstra până în anul 1922, atunci când, după tratatul de pace care a urmat Primului Război Mondial, avea să se oficializeaze destrămarea a trei mari imperii: Otomano-Turce şi Sultănesc, Ruso-Ţarist şi Austro Habsburgic-Unguresc. După care, şapte ani mai târziu, respectiv la 29 octombrie 1929, Turcia să se proclame Republică, iar primul ei parlament să hotărască mutarea capitalei din partea Europeană a ţării în cea a continentului Asiatic. Oraşul ales în Podişul Anatoliei numindu-se Ancara. Deci, dincolo de strâmtoarea Bosfor, prin care se realizează, şi în prezent, legăturile maritime pe calea apelor a trei mari şi adânci mări ale lumii: Marea Neagră, Marea Marmară şi Marea Egee, iar de aici, mai departe, spre Marea Adriatică şi Marea Mediterană, trecând prin strategica strâmtoare Dardanele şi îngustul Canal Suez al Egiptului.
Aşadar, sâmbătă, 11 august 2018, avem de remorat simnificaţia a două evenimente istorice, importante nu numai pentru poporul român ci pentru civizizaţia şi progresul întregii omeniri: împlinirea a 562 de ani decând trupele aliate ale Europei, conduse de neînfricatul voievod şi strateg român obţineau cea mai răsunătoare izbândă militară a lumii creştine împotriva oştirilor otomane, dar şi comemorarea a tot atâţea ani de la trecerea la cele veşnice a autorului acelei victorii: Ioan (Iancu) de Hunedoar. Cu precizarea că merituosul învingător era nu numai feciorul Elisabetei de Margina şi al cneazului Voicu, dar şi tatăl lui Matei Corvin (1443-1490). Cel care avea să devină regelele Ungariei, pe al cărui tron va sta până la moarte. Adică, mai bine de 48 de ani. Fiind nu numai cel mai longeviv monarh dar şi cel mai capabil şi benefic dintre toţi regii pe care i-au avut vreodată ungurii, maghiarii, secuii, saşii-germanici (ca penultimii coloniştii stabiliţi pe pământurile transilvane ale românilor ardeleni), urmaţi de landlări şi ţipţeri, respectiv de şvabii stabiliţi în ţinuturile româneşti ale Banatului. Istoricii-cronicari ai acelor îndepărtate vremi şi vremuri frământate aveau să recunoască, în scrierile lor (însă numai cu o jumătate de gură) , că 
dacă nu ar fi fost acel deznodământ fericit al bătăliei de la Zemun-Belgrad, atunci cu siguranţă că, într-o primă etapă, cel puţin trei ţări europene ar fi fost forţate să devină paşalâcuri turceşti: Italia, Ungaria şi Austria. Iar în perspectivă şi Germania. Ca urmare, italienii, ungurii şi austriecii, iar apoi şi nemţii, ar fi fost supuşi islaminizării forţate. Şi nu numai religios ci şi în ceea ce înseamnă vorbirea curentă, numele, scrierea şi chiar melosul cântului şi portului popular. (n-a. Ceea ce, într-un fel sau altul, se petrece acum, prin primirea valului de emigranţi arabi şi nord-africani islamici) Numai că obţinerea acelei răsunătoare izbânzi avea să vină şi datorită repetatele victorii obţinute de oştirile românilor moldoveni şi munteni, conduşi de doi viteji şi pricepuţi strategi militari patrioţi, precum şi de cei care i-au urmat. Este vorba de domnitorii Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi de Vlad Ţepeş (1431-1476)). Grăbind, astfel, destrămarea a trei mari imperii feudale, asupritoare a numeroase popoare şi etnii. Numai că, din păcate, acel important şi binefăcător eveniment istoric nu avea să aducă nici liniştea, nici pacea şi nici prosperitatea deplină şi echitabilă a tuturor locuitorilor tinerelor state, aflate în formare, din această parte de lume. Iar unele dintre relele consecinţe sunt vizibile până în zilele noastre. Dovadă că naţiunile care compun şi recompun aşa zisa „maşinărie modernă a Uniunii Europene”, continuă să înainteze cu paşi extrem de diferiţi. Unele, cu viteza maxim-posibilă, iar altele cu motoarele în acel ralantiu al aşteptărilor zadarnice. Dar şi cu frânele trase de propriile noastre mâini şi minţi. Ajutaţi, stimulaţi, incitaţi şi aţâţaţi de răutăţile străinilor. Atât cei apropiaţi, cât şi cei mai îndepărtaţi. Iar păgubosul fenomen politic, economic, social, militar şi diplomatic se petrece cam de prea multă vreme! Ca urmare, se cuvine să ne punem fireasca întrebare, nu numai retrotică dar şi acuzatoare, mereu rămasă fără răspunsul cuvenit: Dumneata cititorule, auzita-i cumva cum că mai marii conducători ai statelor europene să fi mulţumit României şi românilor, fie şi numai declarativ, pentru contribuţiile şi sacrificiile lor făcute în favoarea liniştii şi prosperităţii ţărilor acestora?! Inclusiv pentru belşugul lor din trecut, ca şi pentru cel de acum şi de viitor?! Nici vorbă de aşa ceva! Credeţi că ar mai fi arătat aşa cum arată acum, ţări şi capitale ale Europei precum Roma-italiană, Viena-austriacă, Parisul-fraţuzec, Budapesta-ungurească, Madridul-spaniol şi Lisabona-portugheză!. Şi chiar şi Bucureştiul-românesc!? În loc de recunoştinţă, continuăm să primim din partea acestor înavuţi-coloniali şi imperiali doar apostrofări şi vorbe de ocară. Şi vin din mai toate părţile! Ca urmare, ni se refuză până şi adevărul istoric de necontestat cum că România a avut o contribuţie decisivă la scurtarea cu cel puţin o jumătate de an a celui De-al Doilea Război Mondial, timp în care Germania fascistă a lui Hitler ar fi produs şi folosit bomba atomică!
Revenind la urmările imediate ale acelei surprinzătoare victorii militare, din ziua de 11 august a anului 1456, papa Callixt al III-lea avea să declare că „…este cel mai fericit moment al vieţii mele”, după care îl numeşte pe autorul acelei Dumezeieşti izbânzi (Ioan-Iancu de Hunedoara) „atletul cel mai puternic, unic a lui Cristos”. Apoi va decreta, printr-o bulă papală, emisă la data de 6 august a acelui an, ca toate clopotele bisericilor şi catedralelor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi şi fix la ora 12,00. Regulă care, atât în timp de pace cât şi în timp de război, se respectă cu sfinţenie, vreme de 562 de ani! Numai neştiutorii cred că acele sunete ale clopotelor bisericilor marchează doar orele amiezii! Nimic mai neadevărat, mai mincinos şi mai răuvoitor! Dovadă că atât preotul romano-catoli, cât şi cel evanghelic, unitarian sau reformat intenţionat nu spune enoriaşilor săi şi acest mare adevăr. Iar, din păcate, nu o repetă mai des şi nu o pronunţă mai răspictat nici preotul român ortodox şi nici cel român de cult greco-catolic. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul motiv că noi, românii, am deprins prostul obicei de a tăcea când ar trebui să vorbim şi vorbim când ar trebui să tăcem! În loc să ne „deşteptăm din somnul cel de moarte”, precum atât de convingător glăsuieşte şi ne îndeamnă un vers cântat din Imnul de Stat al României. Şi deosebit de revoltător este şi că nu o fac nici „bravii” noştri cercetători ştiinţifici teologi şi istorici; nici făloşii academicieni şi scriitori; nici prolificii şi gălăgioşii jurnalişti; nici adormiţii de politicieni parlamentari, prezidenţiali, primari şi consilieri locali plătiţi regeşte din bani publici! Ba mai mult: se întâmplă ca ori din prostie ori din prea multă teamă, să nu folosim diplomatic, inteligent şi la timpul potrivit nici Gura, nici Pixul, nici Internetul, nici Fotografia şi nici Imaginile Televizate. Adevăr care se dovedeşte a fi nu numai extrem de păgubosă, dar şi supărător de trist şi de enervantă!
Reluând firul acestei povestiri, amintim că cinci zile mai târziu acelei victorii militare, obţinută cu 562 de ani în urmă, viteazul şi iscusitul conducător de oşti, voivodul-învingător român-transilvănean şi ardelean, Ioan (Iancu) de Hunedoara, se stinge din viaţă, răpus de ciumă, în chiar tabăra sa de la Zemun-Belgrad. Va fi înmormântat, cu mare fast, sub o grea şi rece lespede de marmură, în incinta înzidită a Catedralei Catolice „Sf. Mihai” din Alba Iulia. Pe însemnul funerar al mormântului său stând gravate, în limba latină, următoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii”.
După trecerea multor secole de numeroase alte frământări, avea să vină, în sfârşit, şi pentru acest mult prea blând, cuminte şi tolerant neam românesc, un întârziat şi fericit deznodământ istoric. Urmare şi a rezultatelor benefice ale eroicelor bătăli de la Mărăşti (24 iulie-1 august 1917) şi Oituz (8-22 august 1917), ale trupelor române conduse de iscusitul mareşal Alexandru Averescu. Au trecut de atunci exact 100 de ani, iar acele izbânzi obţinute de oştirea romînă împotriva armatelor germane, aliate cu cele ungureşti, se vor dovedi deschizătoare ale drumului înfăptuirii Marei Uniri de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Iar odată cu ea, pornirea pe drumul lung şi anevoios al făuririi României moderne, sub sceptrul unui mare şi patriotic rege. Şi ce curios lucru! Acel rege al României nu era un om al locurilor. Sau aşa cum ne place nouă să spunem: nu era un român neaoş, prin născare, limbă, neam şi credinţă. Ci un neamţ-neamţ. Purtător al numelui de Ferdinand I de Sigmaringen (1865-1927).
Continuatorul la tron al bravului său unchi: Carol I de Sigmaringen (1839-1914), sub sceptrul căruia avea să se desfăşoare eroicile bătăli din anii 1877 şi 1878, de la Calafat, Plevna, Rahova şi Vidin, din timpul Războiului pentru Cucerirea Independenţa de Stat a României.
Aşadar, în Decembrie 1918, în fruntea ţării mele se afla un bărbat vorbitor matern şi patern al limbii germane. Tot la fel ca şi acum, când preşedintele ei este nu numai un etnic sas din România, dar şi cel dintâi ardelean investit de poporul său într-o atât de înaltă funcţie publică. Deşi sunt mai dezamăgit ca oricând, încă mai trag nădejdea să fie într-un ceas bun! Iar Centenarul Unirii să se transforme într-o a tot-cuprinzătoare sărbătoare a armoniei şi solidarităţii naţionale! Întru fala hărniciei, priceperii şi deşteptăciunii poporului român!
NOTĂ: Ofer cititorului de gazetă, în finalul acestei însemnări, cea mai tristă dintre recentele dezamăgiri naționale. În afara păguboaselor ploi și inundații, din acest tare anapoda anotimp al verii anului 2018. Așadar, se trezește singuraticul, arțăgosul, șovinul și atotștiutorul premier al Ungariei, Viktor Orban (însoțit de pastorul (rău format)-europarlamentar, Tőkés László, dar lipsind amicul său, Băsescu, intrigantul fost ne președinte al României), să fie din nou oaspetele cel mai nedorit al românilor în general, și al celor ardeleni în special. Va boscorodi (vorbi) în limba lui maternă și paternă, trezindu-se exclamând, la ediția din acest an a Universității de Vară „Tusvanyos”, de la Băile-Tușnad: „Gerek-drago, să știți că ținutul secuiesc a existat și când încă nu exista România modernă și va exista şi atunci când toată Europa se va fi predat islamului. Centenarul Marii Uniri nu e un moment festiv.”
În replică la aceste provocări, minciuni şi vorbe profund jignitoare, un împătimit cititor de manuscrise istorice şi de vechi documente, pitite în ascunzișurile zidurilor Cetății Vaticanului de la Roma, m-a rugat să alătur scrisului meu şi următoarea notiță, pusă între cuvenitele ghilimele:
„Pe timpul lui Voicu, Ioan-Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin, Transilvania nu a avut de a face cu Ungaria, fiindcă era un principat separat. Să-i reamintim lui Viktoraş că ei erau români. Şi Ştefan al lor zis pe nume Voicu, un străbun al lui Iancu, care purta acelaşi nume ca al tatălui lui Iancu, era tot român. Încercarea de a cucerii Transilvania a durat 300 de ani (pe vremea lui Gelu, Glad şi Menumorut) şi nu s-a realizat niciodată şi nicicând în adevăratul sens al cuvântului. Ceva timp înainte şi după atacul tătarilor din 1241, secuii au fot aduși treptat din regiunea Bihorului ca să apere granița de est”. Iertem şi tudom, Viktor-baci?!
(Sibiu, joi, 2 august 2018 )
Ioan Vulcan-AGNIEANUL / UZPR