În 28 iunie 1916 a murit la București pictorul Ştefan Luchian (n. 1/13 februarie 1868, Ștefănești). Membru post-mortem al Academiei Române din 1948, Ştefan Luchian a fost supranumit poetul plastic al florilor. Cu o vocație declarată încă din școala primară, l-a avut în perioada de formare ca maestru pe Nicolae Grigorescu. Educația plastică și-a început-o la Școala de Belle-Arte, dar a fost completată la München și Paris. Prin opera sa, Luchian s-a dovedit a fi o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă și care, prin paleta cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare, precum și printr-o scânteietoare expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare calitate. Marele aport inovator al lui Luchian în pictura românească din acele vremuri este reprezentat de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc din fiecare tușă de culoare.
A reușit să fixeze în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.
Referindu-se la arta picturii, Luchian spunea: „[…] Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.” (Vasile Drăguț, Ștefan Luchian, București, Editura Meridiane, 1968, cop. 3).
„Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri […] Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate […], un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu despre Luchian.