Iar s-a înglodat România, udatã de ploi care n-o mai slãbesc! O țarã-împotmolitã, la propriu (mulți zic cã și la figurat). Tragedia inundațiilor se repetã an de an și ne face semne de la distanțã, noi fiind departe de casã, printre strãini. Încã un cui înfipt în biet sufletul nostru bântuit de mustrãri de conștiințã. De parcã am fi putut frâna drama, dacã am fi rãmas acolo! Degeaba. Cu forțele naturii nu te pui. Dar și așa, de la distanțã, glia strãmoșeascã care acolo ne ermetiza tãlpile pânã la ultimul por, lipindu-ne de origini pânã prindeam rãdãcini, se þine de noi, inevitabilã.
Mai au și alte țãri noroaie, dar ca la noi nu-i parcã nu-i la nimeni! Pãmântul galben al Spaniei e nisipos. Vântul ți-l zboarã-n ochi, derutând, dar tot nu e același lucru cu glia strãmoșeascã. Un jet de apã bine țintit îl dã imediat la o parte.
Nu așa pãmântul patriei. El, de parcã ar avea viațã în el, se încãpãțâneazã sã rãmânã înghesuit prin unghere, fãrã dor de ducã. Uneori se duce în direcții neașteptate. Stropește în picuri grei, împregnându-ne hainele cu urme neregulate, de hãrți închipuite, în vagi contururi de dor. Pete indelebile peste memoria noastrã afectivã, de emigranți plecați în bejenie pe Mapamond, pete ce nu se lasã mascate cu una cu douã. Parc-ar vrea sã ne spunã „pe-aci þi-a fost calea” sau, mai bine zis „al meu eºti”. Nu sunt de ignorat.
Glodul românesc se pitește prin cele mai insolite locuri din sufletul meu internațional, așteptând picãtura cu apã dulce, de munte, pentru a prinde din nou viaþã (cea sãratã, culeasã pe plaja patriei adoptive mediteraneene, doar rãcorește, neconținând nutrienți).
Zemuind ºi clocind din greu prin cețuri fertile, mocirla de la interior își face de cap. Pe timp de primãvarã, în România, scotea aburi, mustind de seve ºi îmbobocind în ghiocei. Iarna se-nfrãțea cu cristalele fulgilor de zãpadã, depunând o peltea subțire pe șosele, transformâmdu-ne în pãpuși instabile, care performau un dans straniu pe asfalt. Plescãia pofticios când prindea câte un toc care se zbãtea sã-i scape din îmbrãțișare și nu se sfia nici sã înghitã câte-un pantof cu totul, ca oul lui Zdreanþã. Când apuca sã se întãreascã, ascuns de preferințã între toc și carâmb, se preschimba într-un soi de ciment autohton. Doar cu o țeapã draculeanã îl mai puteai scoate de acolo!
Blestemam la el și-l combãteam sistematic, mãturând și ºtergând trotuarele, alungând „murdãria” din spaþiul nostru civilizat. Degeaba.
Pânã azi, România firavã își stabilește cu greu o imagine nespãlãcitã în concertul mondial. Abia apucã sã-și creeze câte o insuliþã minusculã de teren ferm, neasaltat de ape alunecoase și – harști! – iar vin intemperiile de sus. În oceanul gobal, gâlgâind la cheremul naturii, lighioana carpato-dunãreano-ponticã rãmâne matrice glorioasã pentru cernoziomul nãrãvaș, dar statornic.
Când pânã și ultimul megieș harnic începe sã se întrebe dacã poate n-ar fi mai bine sã-și ia desaga la spinare, cãutândându-și un locșor cu un petec de pãmânt cât de cât mai puțin mișcãtor în lumea asta largã, apare pe ulițã un francez sau un britanic cu ochii încețoșați de emoție, care ține morțiș sã devinã român. „Pentru cã e așa de … frumoasã”, zice el, privindu-te drept în ochi, cu o sincertate dezarmantã. Și tu te mai întorci odatã pe cãlcâie, aruncând o ultimã privire de regret peste umãr, ca þãranul acela care nu mai vrea sã-și vândã vaca, pentru cã prea i-o laudã precupeþul în gura mare.
Deși cam bãnuiești cã strãinul nu poate fi chiar pe de-a întregul sãnãtos la minte, la ultima ocheadã vezi scurt din coada ochiului licãrul de curcubeu peste buza bãlții natale. Te va însoți în minte de aici înainte. Habar n-ai tu cã te va marca pe veci!
Dar tu, în loc sã te emoționezi, îți șoptești cu nãduf în barbã „a naibii sã fie ea de iluzie opticã”, ºi pleci sã te faci fizician la NASA, agent de bursã în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada.
Dar buclucașul noroi n-are altã treabã decât sã-þi tulbure somnul pe-acolo pe unde te duci. Și te trezești cãutând din priviri, la pescuit, unghiul optim al razei solare pe suprafața lacului Ontario din Canada. Însã lumina aceea e alta, nicicând nu se va recompune în știuta gamã de culori stocatã pe discul tãu dur cândva într-o brazdã întoarsã la asfințit.
Nici fericirea copilului tãu când se tãvãlește prin masa lutoasã din curtea condominiumului american nu te mai lasã rece. Amintirea fugarã a „papalișcãi” copilãriei te gâdilã și te rãsfațã. Așchia nu sare departe de gard.
Am umblat ceva prin lume, știu cã existã þarini roditoare ºi pe la alþii, dar numai în România am gãsit îndârjirea neagrã, lucioasã a pãmântului zurliu care are prostul obicei de a produce noroi, anume ca sã ne indispunã.
„Operațiunea pantofi” se rezumã în țãrile dezvoltate la o simplã ștergere din An în Paște, cu o cârpã curatã.
În România, în schimb, la fel ca mai toate acțiunile, simple doar prin alte țãri, și aceastã banalã ocupație necesitã aplecare, abnegație și timp însutit. Lucrurile care în vest se rezolvã în doi timp și trei mișcãri, în România de transformã în adevãrate proiecte laborioase.
„Dar mãcar așa simți cã trãieºti. Zi-mi tu dacã n-am dreptate? În condițiile astea potrivnice, satisfacþia e înzecitã când reușești sã rezolvi câte ceva!”, vine replica strãinului aceluia devenit între timp mioritic, în exact același interval de timp de care tu ai avut nevoie ca sã te transformi în homo mundi.
E clar cã þara e atrãgãtoare, în ciuda aparenþelor deranjante, e lipicioasã ca un bulz de noroi zemos, care-și atrage irezistibil palma, tentând-o sã-ºi afunde degetele în aluatul sortit sã devinã ancora cine știe cãrei rãdãcini viitoare. Pãmânt persistent, tenace, masã originarã cu vino-ncoa’! Cleiul necoafat n-are preferinþe politice, nici miros de bani.
Pâmântul strãmoșesc vine cu noi și continuã sã fie peste tot, rotund ºi greu. Cu legea gravitației, ca ºi cu legea atracþiei, nu te pui.
Gabriela Cãluțiu Sonnenberg
Benissa,/ 1 iulie 2020