◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Un geopolitician avant-la-lettre: ziaristul-istoric Mihai Eminescu

Eminescu este precum Cosmosul. Şi, ori de câte ori pătrunzi în acest cosmos descoperi cu uimire câte ceva. Şi uimirea este cu atât mai copleşitoare cu cât eşti nevoit să constaţi că Eminescu este un cosmos în expansiune chiar şi la un veac şi mai bine de la plecarea sa în pulberea de stele. Este mai mult decât „omul deplin al culturii româneşti”, el este spiritul cosmic al acestei culturi.
De-a lungul celor o sută de ani şi aproape două decenii care au trecut de la înălţarea sa în Panteonul nemuritorilor lumii, Eminescu a fost descoperit în câteva posturi – deocamdată – de excelenţă naţională: ziarist, filosof, analist politic, ligvist. Şi nu mă feresc să mărturisesc de a-l fi descoperit, constatându-i propensiunea spre travaliul de hermeneus, în sens axiologic – un gnoseolog cogitabund, deci – şi în ipostazele de istoric naţional şi geoistorician. Iar acum iată-l şi în aceea de geopolitician – e drept, avant-la-lettre –, căci, în numeroasele sale articole şi studii publicate în „Timpul”, mai ales, dar şi în „Curierul de Iaşi”, Eminescu a săvârşit, corect şi în cunoştinţă de cauză, analize privitoare la „jocurile de intrerese” ale marilor puteri ale secolului al XIX-lea pe seama spaţiului românesc.
Fiind un bulimic într-ale Cunoaşterii, Eminescu, de bună seamă, şi la Viena, cât şi la Berlin, în anii de studenţie, dar şi după, trebuie să fi fost la curent cu noile teorii de geografie politică lansate de Friederich Ratzel („Legităţile extinderii spaţiale a statelor” sau „Cercetarea spaţiului politic”), dar şi cu concepţiile geostrategic militare ale lui Clausewitz, adept al expansiunii teutonice sub semnul zeului Marte, premergător al „lebensraumului” („spaţiului vital”), ca raţiune de a fi a pangermanismului.
Este locul să prelevez câteva mostre de viziune geopolitică eminesciană. Şi – trebuie să remarc – sunt sugestiv de peremptorii. Le voi aşterne în ordinea cronologică a contextului istoric.
 Prima paradigmă: „Votul Camerei şi al Senatului” din „Curierul de Iaşi”, X, nr. 50, 13 mai 1877). Proclamarea independenţei de stat a României îi prilejuieşte lui Eminescu acest comentariu ca viziune geopolitică:
„Votul Camerei şi al Senatului (…) relativ la neatârnarea deplină a României mai ca n-are nevoie de comentar (…). Deja începuseră oamenii să se-ntrebe: Ce este România? Atârnătoare nu, neatârnată asemenea nu, prin urmare res nullius cedând primo occupanti. Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomaţiei engleze şi a unei părţi din jurnalistica austriacă România era ceea ce e şi după opinia lui Savfet Paşa: parte integrantă a Imperiului otoman. Paralel cu concepţia turco-engleză începuse a răsufla (…) veleitatea unui protectorat austriecesc în locul celui turcesc. Prin moartea tutorului minora Românie avea să treacă sub alt tutor, care ar fi ajuns a împlea toate posesiunile pupilului său cu arendaşi austrieceşti; iar pupilul însuşi ar fi fost destinat să moară în minoritate.”
A doua paradigmă: „D. Kogălniceanu publică…”, în „Timpul”, VII, nr. 95, mai 1885. Eminescu, atent la „Chestiunea Dunării”, publică o serie de articole, luând atitudine tranşantă împotriva Vienei care se voia, sine die, preşedintă a Comisiei Dunărene şi, ca atare, să-şi conserve şi să-şi apere interesele la gurile fluviului. Cum ministrul de Externe din acel moment, Vasile Boerescu, se lasă prins în jocul de interese al Imperiului Austro-ungar, Eminescu, susţine punctul de vedere al lui Mihail Kogălniceanu exprimat în două memorii expediate de acesta Parisului, punct de vedere care va fi avut câştig de cauză.
Iată cum s-a aplicat Eminescu, prin negaţie pozitivă, pe opinia lui Kogălniceanu:
„D. Kogălniceanu publică o scriere privitoare la cestiunea Dunării de care suntem obligaţi să ţinem sema, chiar dacă dezaprobăm, ca şi în cazul d-lui Kallimah-Catargiu, publicarea prematură de documente în cestiuni esterioare pendente (este vorba de lucrarea „Appendice au livre vert roumain sur la question du Danube”, Paris, 1881-n.n.) (…). D. Kogălniceanu urăşte fraza, pune pe cititor totdeauna şi fără încungiur in media res; sâmburul cestiunii apare clar şi dezbrăcat de subtilităţi…
Pretenţia monarhiei vecine (habsburgice – n.n.) de-a avea o poziţie preponderentă pe Dunărea de Jos datează încă de la 1856 (…). Aceste pretenţiuni respinse atunci s-au ivit din nou la Congresul de la Berlin unde asemenea reprezentanţii puterilor au ştiut să le zădărnicească din nou (…) starea ei legală (a „Chestiunii Dunării” – n.n.) e următoarea:
1) Libertatea navigaţiunii Dunării este deplină şi pusă sub garanţia colectivă a Europei. Drepturile escepţionale pentru state riverane (cabotajul etc.) au fost respinse de întregul Congres.
2) Austro-Ungaria nu are nici o poziţiune escepţională sau privilegiată pe Dunăre între celelalte puteri…”
Şi Eminescu conchide:
„Aşadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lângă ţărmuri rezervat riveranilor, erea blidul de linte pentru care România ar fi putut renunţa la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezăşie a neutralităţii ţării”.
În ambele paradigme Eminescu operează pe duct analitic, aşa cum relevam, corect. În primul caz stabileşte două adevăruri: românii nu fuseseră niciodată vasali Înaltei Porţi, ci s-au aflat în stare de suzeranitate, care este altceva decât vasalitatea; proclamarea Independenţei de stat şi intrarea în război împotriva Imperiului Otoman, şi victoria României împotriva acestuia, ar fi împiedicat să se realizeze veleităţile de trecere sub tutela Vienei a acesteia, lasă Eminescu, subiacent, să se înţeleagă.
Al doilea caz, privitor la Chestiunea Dunării, Eminescu îl tratează ca pe unul fiind extrem de important pentru suveranitatea României, achiesând la punctul de vedere al lui Kogălniceanu, condamnând, totodată, tendinţa de cedare a unor guvernanţi la presiunile imperiale ale Vienei. (A se vedea: boala trădătorilor interesului naţional e veche la „clasa politică” valahă).
Geopolitician avant-la-lettre, Eminescu a ştiut, însă, să vadă cu acuitate jocurile de interese de pe „tabla de şah” a Europei şi, mai ales, pe cele care vizau destinul României. În acest sens merită magna cum laude.

George Coandă / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *