În mod obișnuit, rușinea este expresia sentimentului de jenă, generat de un insucces ori când comitem o greșeală, când ne abatem de la normele, scrise ori nescrise, ale bunei-cuviințe.
Acum, aici, nu mă voi înfățișa cu o spovedanie, pe parcursul căreia să vă mărturisesc numeroasele greșeli pe care le-am comis. Lista ar fi prea lungă și pe urmă, nu-mi permit să vă împovărez cu păcatele mele, ale căror consecințe mi le asum.
Vă împărtășesc sentimentul unei rușini devastatoare, pe care o metabolizez de mulți ani, dar care, în ultimele trei luni a devenit insuportabilă.
Îmi este rușine,
pentru că am acceptat umilința maximă, minciuna, pe care ne-au administrat-o politicienii care au pretins că au condus Țara, în ultimii treizeci de ani. Dacă aș fi suportat doar eu consecințele, pe care nu le enumăr aici, ar fi fost în regulă, pentru că le meritam, dar din nefericire, le suportă numeroase generații.
Îmi este rușine,
pentru că în ultimele trei luni, în scurtele apariții ale Domniei Sale, Președintele țării mele, a făcut dirigenție on line, cu națiunea. De la strungar, până la academician, toți am fost atenționați, pe tonuri aspre, că trebuie să ne spălăm pe mâini. Doamne ferește! – mi-am zis. De vreme ce Șeful Statului a abandonat cele mai importante, cele mai grave probleme de pe agenda Domniei Sale, e limpede că aplicăm igiena porcului. Prin urmare, la coteț, națiune! Ei, Președintele a fost mult mai delicat, ne-a spus că trebuie să stăm în case, iar când ieșim, să păstrăm o distanță rezonabilă față de alți nespălați.
Iertați-mă, nu minimizez pericolul virusului ucigaș, nu ironizez autoritatea specialiștilor, dar când de la tribuna țării, politicieni cu mâinile năclăite de lacrimile, de sudoarea și pe alocuri, de sângele supușilor, își permit să rostească porunci cu iz de cloramină, chiar că te duce gândul la borcanul cu formol.
Noroc însă, că în ultima secundă a răbdării, mai marii cancelariilor apusene au poruncit relaxare. În alte condiții, mă tem că reprezentanți ai Poliției, ai Jandarmeriei, ai serviciilor interne și externe, ar fi primit ordin să ne examineze zonele nazofaringiene, să ne facă controlul unghiilor și alte asemenea, iar pe cei care necesită despăducheri, să-i încarcereze – contra cost – în regim de urgență.
Ceea ce m-a contrariat însă maxim, a fost penitența căreia au fost supuse persoanele cu vârste de peste 65 de ani. Așa au procedat toate statele civilzate, veți spune. Nu neg acest aspect, dar ca orice organism, fiecare stat, fiecare neam au particularitățile lor. De pildă, nu-l obligi pe eschimoș să poarte doar tanga, iar pe cel din Africa de Sud să se-mbrace cu blana ursului polar, întrucât, pentru ambii ar însemna condamnare la moarte, fără sentință dată.
Personal, nu mă simt lovită în aripa viitorului, fiindcă la vârsta mea de 128 de ani, m-am întors în copilărie, așa încât nu mă mai încearcă nicio frustrare, dar imaginea seniorilor eliberați din lesă câte două ore, pentru a-și procura medicamente sau pâine, nu o pot uita nici dincolo de viață. Jenați de propria prezență, cu priviri de animale hăituite, strecurându-se umili în văzul tinerilor de până în 65 de ani… Tablou apocaliptic!
Mai mult, (i)resposabilii din dosul Statului au spus la un moment dat că se impune ca persoanele cu vârste de peste 65 de ani să fie izolate la domiciliu pentru trei luni, sau, chiar mutarea acestora în centre de izolare, pentru același interval de timp.
Nu i-am bănuit nicio clipă că ar fi gândit, dar, oricât de inconștienți ar fi, nu mi-am putut reprima uimirea, indignarea – cum au putut rosti astfel de aberații naziste!?
Chiar dacă, finalmente, măsura nu a mai fost aplicată, faptul că nu ar fi ezitat să o facă, a fost mult prea mult, de neimaginat pentru debutul mileniului trei.
Doresc să fiu bine înțeleasă. Nu pledez pentru nerespectarea regulilor, ci dimpotrivă, dar tonul obraznic folosit, formularea mesajelor, incoerența acestora m-au contrariat maxim. Am urmărit intervențiile Preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, adresându-se poporului său. Nu a certat pe nimeni, nu a folosit tonul dirigintelui clasei de repetenți. A prezentat națiunii situația, riscurile dar și soluțiile. Încurajator, destins, atâta cât permitea situația dată.
Revin. Pentru umilința, fără precedent, administrată seniorilor, vreau să le reamintesc fugiților din specie că vârstnicilor de astăzi le datorează existența.
Hei, bătrânii pe care-i hăituiți astăzi, v-au conceput, v-au adus în lumea aceasta ușor sărită de pe axă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, v-au hrănit cum, cu ce au putut, astfel încât astăzi să fiți viguroși pentru a-i condamna, nu la moarte, ar fi onorant pentru ei, ci la viață, în condiții mult sub demnitatea lor.
Este bine știut faptul că dincolo de neputințele firești, dincolo de afecțiunile dobândite, dincolo de tristeți, de nostalgii, de doruri reprimate și de alte asemenea vulnerabilități, cea mai grea povară impusă persoanelor de vârsta a treia, este umilința.
Pensionarii de astăzi, pe care îi numiți nedemn „categorie defavorizată”, v-au crescut în condiții de austeritate greu de imaginat. Este suficient să amintesc aici, doar raționalizarea alimentelor, a apei, a energiei electrice, a agentului termic. Programul de muncă, adesea de 12 ore, duminici, sărbători la lucru pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani și jumătate, astfel încât nebunia ceaușistă de a achita datoria externă să vă fie de folos, nemaivorbind de creanțele abandonate ori plasate în buzunarele potentaților postdecembriști. Interzicerea avorturilor, pedeapsa cu închisoarea, aplicată doamnelor care îndrăzneau acest gest, ca să nu mai amintesc de zecile de mii de femei care și-au pierdut viața, asumându-și păcatul pruncuciderii.
Libertatea de informare, de exprimare, ca și libertatea de mișcare interzise. Nici în visele cele mai îndrăznețe nu-și imaginau „defavorizații” de astăzi, o vacanță în afara țărilor din blocul comunist.
Nu în ultimul rând, ei, pensionarii, și-au riscat viețile în Decembrie ’89, pentru libertate, pentru normalitate. Timpul a trecut, iar astăzi se simt vinovați pentru că au supraviețuit.
Sunt numeroase alte exemple/argumente pe care vi le-aș putea prezenta, dar sigur nu v-ar ajuta să gândiți, să vă comportați onorabil. Prea târziu pentru cei mai mulți dintre voi! Prea târziu!
Îmi este rușine,
pentru că în timpul existenței mele, România a fost depopulată, pentru că mortalitatea este invers proporțională cu natalitatea. Îmi este rușine pentru că viața a devenit împracticabilă în Țara mea.
Îmi este rușine,
pentru că nu le lăsăm tinerilor nimic, dar absolut nimic, din ceea ce a fost România. Îi lăsăm îndatorați, la mâna suzeranilor. Economia, cultura, învățământul, justiția, sistemul (ne)sănătății, turismul, cercetarea și numeroase altele, pe care le știți, sunt de ocara lumii, undeva cu un secol în urmă.
Le lăsăm cea mai rușinoasă, cea mai dezonorantă perioadă din Istoria țării. Le lăsăm cimitire pline, sate pustiite, orașe abandonate, țară devastată. Le lăsăm minciună. Le lăsăm rușine.
Felicia Popa