Azi, sărbătoarea de 1 Mai muncitoresc nu mai are nicio relevanță simbolică pentru români. E doar încă o zi liberă pentru mers în city – break-uri, pensiuni montane, la mare sau la țară. Melodia „Râde iarăși primăvara” de Ciprian Porumbescu fusese pusă pe versuri noi și transformată de regimul comunist în imnul zilei de 1 Mai Muncitoresc. Azi frumoasa melodie a bucovineanului Ciprian Porumbescu nu mai creează emoții, doar pentru cei din generația mea, care au mai apucat, în anii 1980, serbările, paradele și petrecerile câmpenești de 1 Mai. La sfârșitul anilor `80 nu mai credea nimeni în comunism, marxism sau în regimul ceaușist. Totul se transformase în formalism sau motiv de petrecere și de zi liberă, bineînțeles după parada obligatorie de 1 Mai. Cu câteva zile, înainte de 1 Mai se producea o mare agitație în liceul meu de filologie-istorie „Ady Șincai” din centrul municipiului Cluj-Napoca. Diriginții de clase, alături de secretarul UTC pe școală și secretarii UTC pe clase făceau liste cu elevii care trebuia să participe la parada comunistă de 1 Mai din fața Teatrului Național și de pe B-dul Dr. Petru Groza. Liderul PCR pe școală un fost jurnalist cu mustață de la un ziar central R.L. trimis la munca de jos în școala noastră de Ceaușescu, intra peste noi în pauze să ne spună ferm ca să ne înscriem pe listele de participare la parada de 1 Mai.
Elevii din cămin, de la țară, spuneau că trebuie să meargă acasă la lucru în grădină, alții își scoteau certificate medicale, iar eu cu „dizidenții” liceului, în frunte cu Lovasz M. (viitorul șef de cabinet al lui Szocz Geza, decedat recent de o boală necruțătoare), caricaturistul Radu Z., cu care puneam manifeste anticomuniste pe holurile liceului și cu poetul D. C., cu care recitam poezii interzise, refuzam să ne înscriem pe listele de paradă. Apoi începea calvarul presiunile din partea dirigintelui, de altfel un reputat istoric de valoare internațională azi, dar și mustrările din partea liderilor UTC, viitorii lideri politici sau ai economiei de piață ai Clujului de azi. Personal am participat o singură dată la parada de 1 Mai, mai mult din curiozitate. De fapt parada era un marș haotic în care muncitorii de pe platforma industrial CUG sau de la Carbochim și Terapia, îmbrăcați în șalopete noi treceau primii pe lângă tribuna oficială din fața ”obeliscului sovietic” în care trona prim-secretarul partidului Ioachim Moga cu mahării locali, apoi urmau alte categorii sociale de la profesori până la croitorese. UTC-iștii, în costume de liceu sau albastre de PTAP, conduși de liderii UTC, viitorii politicieni ai tranziției și integrării europene, printre ei se afla tânărul lider comunist local George M., prieten cu Nicu Ceaușescu. După UTC-iști, urmau pionierii cu cravate roșii și cămăși albe de nailon. Parada dezlânată era pe acorduri din magafoane ale cântecului lui Ciprian Porumbescu și inserate cu pauze în care se scandau lozinci ”Ceaușescu pace”, ”Ceaușescu și poporul” etc. Propriu-zis parada era o plimbare dezlânată în care noi tinerii făceam glume și râdeam de postura inflexibilă de paiață a liderului PCR local Ioachim Moga. Cu toții așteptam nerăbdători partea a doua a zilei de 1 Mai: petrecerea cu mici și bere de la Făget sau Hoia.
După ce ajungeam pe B-dul „Dr. Petru Groza” (azi Eroilor) fugeam fiecare din coloana de participanți care se împrăștia rapid,către ”casele” noastre din blocurile muncitorești, nu înainte de a ne da întâlnire la un loc fix din pădurea Făget, la ora 13. Parada se termina, în general, spre ora 12. Ajunși rapid acasă, în cartierul muncitoresc Mănăștur cu autobuze Ikarus roșii supraîncărcate, care mergeau pe butelii de gaz amplasate deasupra, luam repede o pereche de blugi albaștri cumpărați din Oserul de la Timișoara de la sârbi, pe care îi frecam cu cărămidă de BCA albă furată de pe șantiere, ca să le dăm „autenticitate”, așa cum făceau grupurile de tineri naționaliști și anticomuniști maghiari din cartier, cunoscuții „cioveși”, cu care ne mai băteam pentru că vorbeau urât de Avram Iancu. Altfel, în rest, ne înțelegeam bine și beam bere împreună pe terasa de la Big Mănăștur sau în „jungla” din pârul, care azi este acoperit de pe B-dul Primăverii. Unul dintre liderii cioveșilor era celebrul Akos, prieten cu mine, care pleca o data pe an în Ungaria, că așa dădea voie partidul să mergi cu pașaportul verde, și ne aducea Coca-Cola și brânză topită cu „paprika”. Bucurille acelor vremi erau foarte simple. Ca adolescenți, după parada muncitorească, ne întâlneam la celebra „Poiană” din Făget, la capătul actualei baze sportive „La terenuri” unde cei câțiva adolescenți cu blugi prespălați și frecați cu BCA și cămăși de nailon sau tricouri marinărești, cu câțiva lei în buzunar, aprindeam un foc din vreascuri în care frigeam ținând în mână bucăți de crengi de alun înfipte în bucățele de slănină. Unsoarea scursă o puneam pe felii de pâine și le mâncam cu o poftă nebună într-o vreme când toată mâncarea era raționalizată la Cluj-Napoca. După ce mâncam bucățelele de pâine cu slănină topită beam apă din sticle de sticlă cu dop de plută și plecam spre cabana Sf. Ion prin pădurea de brazi, să vedem petrecerea câmpenească și ce a organizat partidul comunist. După un drum de 45 ninute prin pădurea de foioase și de brazi ajungeam la vechea cabana Sf. Ion, ridicată din lemn uns cu petrol. Aici, în câteva tonete de tablă se vindeau mici la grătar și bere Ursus Jubileu 1978. Tonetele erau puține și cozile imense. Mii de mănăștureni și clujeni așteptau la coadă să ia doi sau trei mici cu muștar, că nu se dădeau mai mult și o bere Jubileu de căciulă. Din câteva casetofoane aduse din Ungaria se auzeau melodii de ABBA, Modern Talking. AC/DC sau Toto Cutugno. Fete tinere dansau pe capotele bătrânelor Dacii 1300. După ce stăteai o oră la coadă luam doi mici cu muștar cu scobitori pe tăvițe de hârtie și o bere de fiecare. Nimeni nu ne întreba că suntem minori și legislația nu era atunci că nu se vinde alcool la cei sub 18 ani. Luam micii și berea și ne retrăgeram la umbra din pădure și mâncam cu poftă. Apoi printre glume nevinovate de adolescenți beam berea Jubileu cu gust de sodă, De altfel nu erau rare unele zvonuri despre decese după ce s-a băut din o sticlă de bere ce nu a fost bine spălată după reciclare. După ce mâncam și beam ne întindeam pe frunze uscate la odihnă și priveam spectacolul lumii agitate, care singura lor bucurie era să stea la coadă în fumul greu al grătarelor și să asculte ABBA sau Boney M și să bea copiii lor Quick Cola. După ce terminam cu distracția în Făget mergeam pe jos prin Tăietura Turcului la Pădurea Hoia, acolo unde pe un amfiteatru natural de iarbă la marginea pădurii și muzeului satului se desfășurau pe scenele de asfalt și beton spectacole folclorice. Bani de bere nu mai aveam, dar întotdeauna găseam un prieten sau coleg cu o halbă la care i se făcea milă de noi și beam împreună din paharul greu de sticlă privind la Dumitru Fărcaș cum cântă din taragot sau la Furdui Iancu. Și uite așa trecea simplu și ziua de 1 Mai, iar seara ne întorceam în cartierul muncitoresc Mănăștur, pe întuneric, cu becuri stradale sparte sau lipsă, dar fericiți că am avut o zi liberă. Ne puneam în sufragerie pe canapea și aprindeam televizorul alb-negru Compliment 75, Lux sau Olt în care îl vedeam pe Nicolae Ceaușescu cum salută imensa parade de 1 Mai de la București. Beam un sirop de căpșuni cu apă să ne astâmpărăm foamea și ne culcam visând la „raiul” capitalist, că de cel comunist eram de mult lămuriți ce hram purta. După 1990, liderii UTC ne-au spus „Pa” și au plecat la București, în Parlament, și apoi, mai târziu, la Bruxelles. Noi am rămas.
Ionuț Țene
