◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Amprentele lirice din sufletul Carinei A. Ienășel

Avem, cu disperare, nevoie de poezie”, afirma fizicianul italian Tonelli, posesor al Premiului Nobel. Fiecare generație a avut problemele ei, mai dramatice ori mai tragice, iar poezia, ca expresie a frumuseții, a devenit o modalitate de supraviețuire într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă. Dacă știința, ar fi susținut fizicianul, investighează exterioritatea eului, poezia explorează sufletul omului, dosit într-o infinitate de emoții. Având nevoie disperată de poezie, omul își dobândește dreptul la frumusețe, căci poetul o aduce de pe corzile lirei și o sădește în cuvinte, cu care divinitatea a creat lumea. Fiecare poem e o lume, după cum fiecare cuvânt poetic dă măsura frumosului din noi. Cititori disperați, care avem nevoie de poezie, inscripționăm acest ”cosmos haotic”, în care frumusețea să lasă tulburată de câte o disperare.

Poarta de intrare a cititorului într-o carte este coperta. Grafica și arhitectura acesteia sunt esențe ale stării afective îndosariate în conținutul poemelor. Compartimentate pe nouă secvențe grafice, ”coperta” e dominat de palma colorată a unui copil aplicată pe o foaie albă. Altele secvențe grafice au amprente digitale, iar colțul stânga de jos, mai luminat decât griul mohorât al întregului ansamblu, e simbolul adeneului din care cresc ramuri înfrunzite discret și minuscul. Singurul element optimist e dat de scrierea titlului, Amprente pe suflet, cu alb conturat de o linie roșie subțiată, pe griul rece al amplei porți de intrare în text. „Ghidul” e prefața, elaborată de Cătălin Drăgan, care afirmă în chiar prima propoziție un lucru evident pentru un liric: „Poeziile Carinei A. Ienășel vorbesc, de la început, despre ea însă nu poți scrie poezie dacă nu-ți vine să strigi, fără strigăt cuvintele n-ar putea străbate tărâmul acela frumos, și întins, și rar pe care așa îl numim, poezie” (sic!). Se pune în concordanță „strigătul” cu „expresivitatea vioaie”, ce pulsează „profunzimea gândului și spiritul reflexiv al autoarei”. Este subliniată „viziunea modernistă” construită în jurul iubirii, ca o rugăciune ori ca un (în)semn de „senzualitate cărnoasă”. Poemele sunt „un exercițiu sufletesc de redefinire constantă a propriei dimensiuni intime”. Sedus de concertul ideatic al poemelor, C. Drăgan deschide cititorului o ușiță, motivându-l să arunce o privire curioasă spre dincolo de amprentele sufletului autoarei, eliberat prin ”strigăt” și ”visare”.

Carina A. Ieșășel, profesor de Limba română în Arad, scrie ”cu disperare” poezii, pe care le consideră „amprente ale sufletului”. A debutat în volum (2019), iar ulterioarele sale apariții, în reviste ori pe situri, confirmă o creștere în maturitatea discursului liric, întreținută de emoționalitatea pe care i-o stârnește o rugăciune în fața unei icoane zugrăvite cu credință. Lectura repetată a volumului Amprente pe suflet aduce în preajma cititorului mai multe straturi de nostalgie, inoculate cu ademeniri naturiste ori cosmice, precum și cu iubire și doruri. Psalmodiază cu candoare și urcă lirismul până la asemuirea lucrurilor pământești cu corpurile cerești, confecționând alegorii mărețe și impresionist metafizice. Prin păr i „se încurcă luna”, șuvițele-i devin „spice selenare”, iar lacrima și-o șterge ”cu un colț de cer”.

Obsesivă pare ideea de „inscripție”, „însemn” – scris adeseori „(în)semn” – „semn” ori „amprentă”. Blaga pomenea de „rune”, semne divine așezate printre muritori (”Rune, pretutindeni rune/ Cine vă seamănă, cine vă pune”). Taina care leagă sensurile seriei sinonimice înseamnă altceva decât un simbol încrustat pe „Carul Mare”, pe „o creangă de gorun”, pe „un cântec”, sau pe „un nume”, dar și pe „o zi de luni”, pe „țărmul mării”, „la marginea serii”, pe „un măr” ori surâs, pe somn, timp, dor, copilărie, nisip ori pe „ruina unei veri”. Numeroasele titluri care au în componență cuvintele ”inscripție” ori ”însemn” conduc gândul spre altceva decât un marcaj criptat, poate la „cântec” ori la „cuvânt poetizat”. Așa că vom căuta înțelesul poemelor în „amprentele din suflet”ul poetesei, semne invizibile, dar expresivizate prin sentiment cald și calm, liniștit și iubitor, căutând dragostea pierdută, ca „o umbră-ntr-un vis”, răpit de inorogi ori șoimi.

Amprentele PE suflet (nu DIN) devin gânduri înaripate de cuvinte zvelte și lămurite, adică poleite cu aur. Fiecare poem e cântecul unei amintiri întreținute de dor, de vis, de credință în iubire, de blândețe și bunătate. Fiecare din cele poate 70 de poeme comprimă o poveste adusă în cuvânt prin intermediul „inscripțiilor” amprentate pe suflet. Înhamă la Carul Mare un inorog uitat în veșnicii, cerându-i să-i poarte „dorurile-amare cât mai departe, -n negre galaxii!”. În noaptea asta, undeva, lângă porțile sculptate în dor ca într-un bătrân lemn de tei, aurora boreală va înhăma ultimul inorog. Un murg şi-adapă visurile-n soare şi-n ochii lui de beznă se-ntrevăd priviri de foc scăpate în ninsoare dintr-un căpăstru uitat într-un prăpăd. Pândeşte Marte la un colț de seară pe cei ce îmi prefac surâsu-n plâns şi îi încuie-n globuri de aramă. „Neînşeuat îmi este drumu-n lume şi neîmblânzit mi-e pasul pe poteci”. Un murg şi-adapă visurile-n spume şi-aleargă apoi prin valurile reci. Prin norii denși plonjează-un șoim anume, descoperindu-mi taine fără preț, iar în galop se pierde printre rune un cal sălbatic cu un vis măreț! Pătrund din nou, ținându-te de mână, într-un alt ev – al gândului șoptit, știind că numai când e lună plină se pot deschide porți spre infinit. Și multe alte meditații despre „iubirea prinsă-n fiece cuvânt”. „Mărgele de-ntuneric strălucesc în noaptea mea” și-am să te gust ca pe un vin domnesc, deprins să am mereu ce nu se poate”. Mă trezisem privind cum luna își îmbracă pijamalele roșcate și se duce la culcare. Îmi torc pe limbă ispita de a-ți spune că te-am legat de mine cu-n sărut. Stăm, cuminți, în fața oglinzii și așteptăm să ne intre bine în piele fericirea.

Frumoase cuvinte se prind în metafore scurtând drumul explicației. Cuvântul scris oprește timpul, pentru că devine statuie. În excesele sale de fericire nostalgică, Carina A. Ienășel vorbește cu cerul, cu dumnezeirea, cu natura, cu sentimentele, venind parcă dintr-o poveste neuitată ca să se mărturisească o imensă bunătate. Cuvintele poetice baletează în ritmul sufletului îndrăgostit de farmece tâlcuitoare, ascunse în amprente și marcate discret de semne inscripționate. Mărturiile poetesei se înșurubează cu generozitate în sufletul cititorului, chemat să fie martor la arderea cuvintelor în retorta amintirilor refulate. Timpul și însemnele naturii armonizează cu emoțiile, alcătuind o amforă, ca însemn al feminității gracile:

            „Am devenit inventator de vise,

            să pot, din nou, la noapte să pătrund

             în somnul tău cu dorurile prinse

            pe-un portativ fantastic dintr-un gând; (…)

            și câteodată, când dă noaptea-n pârg

            și se deschid, spre trei de dimineață,

            porți ale vorbelor ascunse-adânc

            te-aș asculta, vorbindu-mi, o viață…” (Inscripție pe somn)

Fiecare poem, în ansamblu sau parțial, are cuvinte ce poartă strălucirea împrumutată din metafizica dedată cu lumina taborică, aceea în care Iisus și-a oglindit sufletul înfrigurat. Comparații („m-afund ca-ntr-o iubire”, „ca un cânt iberic dus de vânt”, „gândul pare-o scamă de lumină”), epitetele („ape-ncercănate”, „mirosul amărui”), alegorii („a-ncremenit în mine-ntreaga vreme”), metafore („de ce mi-e luna plină prinsă-n gene?”) și alte figurații poetice alcătuiesc o pânză penelopeană de amăgire a iubirii și de dorință amânată spre împlinire. Descifrarea sufletului prin intermediul poemelor lirice devine o dulce aspirație inscripționată cu liantul aurit al iubirii.

Realitatea are nevoie de imaginație, iar Carina A. Ienășel o hrănește aderând la o ficțiune, încropită din amintiri fisurate, dar însetate de voluptăți. Așteptăm alte cuvinte îngândurate de iubire ale profesoarei – poetese, ca o formă de fericire prin care dă cuvintelor setea de înciorchinare măiestrită într-un poem liric.

Anton ILICA / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *